O glisare în sinele interiorizat ne propune Octavian Mihalcea în Patima cheilor, volum poetic apărut în 2020, la binecunoscuta editură bucureșteană Eikon.

Îmi amintește de căutarea timpului pierdut proustian, într-un "paradis împins pe lângă lacrimi". Senzația de a pleca după ceva ori cineva care să întregească ceea ce i se pare lipsă se disipează în tot mai multe dispariții "apropiate".

Procedeul antagonismului dă amploare ideii de revenire în punctul cheie din care poetul pornește către propriile obsesii, descoperind cu fiecare pas un alt eu. Există mereu o muchie și depinde din ce unghi este privită: ca o legătură ori ca o demarcație, un separator între două situații opuse.

Lecturând, constați că poeziile acestui autor sunt obiecte de artă, fie ele tablouri, fie bijuterii în filigran, fie gravuri în cupru. Cu certitudine, "leagănul impresiei/ cheamă învăluirea// gondole de cristal/ pun în scenă/ pasul câteodată naiv/ al bunului gust/ plutitor pe ascunderi nebănuite".

Poeziile din acest volum nu sunt simple dezlegări de sensuri, dimpotrivă, concentrează imaginația pe un trunchi ideatic solid. Trebuie să vezi înăuntrul cuvintelor și să intuiești perspectiva "cea mai atrăgătoare", fiindcă, poate într-o notă ușor ironică, "mereu adevărul decorativ/ deschide ferestre"!

În dorința de a "dezgropa" vorbe frumoase, poetul caută, descoperă, curăță și șlefuiește fiecare piesă a sufletului său, conferindu-i strălucire personală.

Cu fiecare poezie citită, rămâi cu impresia evanescenței, adică după ce cuvintele se vor fi înlănțuit în ideea cea mai încifrată, ele dispar în eter, asemenea unui curcubeu după ce s-a arătat în splendoarea sa, în urma unei ploi în ropote.

Poetul își creează profiluri și profiluri, parcă ar fi un pictor care își schițează desenele pe care le va umple de culoarea potrivită: "te pierzi apoi te urmăresc/ multe nopți și jumătate", păstrându-și puterea de a disipa și apoi a aduna, sub alte aluri, acele stranietăți. Este ca și cum ar devoala un chip ascuns sub farduri, când "figura refuză/ întruchiparea/ propriei alcătuiri". Oricare ar fi motivul creației, Octavian Mihalcea pictează sentimentele, le expune într-o galerie de artă aparte și te invită la contemplare. De tine, cititorul, depinde în ce măsură distingi personaje, cadre, trăiri, esențe. Nuanțele propuse de acesta sunt construite din combinații grave, distinse, uneori ciudate, neînțelese, dar tocmai în aceasta constă particularitatea poeziei sale. Efectul sfumato este aplicat unui gol amenințător. Un gol de care devenim conștienți pe măsură ce-l umplem, pară să ne atragă atenția poetul, după accepția lui Antonio Porchia despre "gol".  Așa se explică, la o adică, legea cărnii: "povești incadencescente/ desene ample/ despre legea cărnii/ când iarba mușca/ nu doar pe orizontală".

Sigur, din conceptele lui Octavian Mihalcea nu puteau lipsi întrebările retorice. În poezia trei câte trei, Sfânta Treime este lăsată pe seama unui grup oarecare de trei, în plină pandemie. De aici și întrebarea firească: "al cui ești spre seară/ după ce oamenii/ se răsfiră/ trei câte trei?".

La nivel spiritual, Octavian Mihalcea impune prin demnitatea sacrificiului transpus emoțional pe baza temelor religioase, iar eu voi exemplifica una dintre poeziile cele mai generoase din acest volum, lacrimă cinstită: "sclipirea pietrei/ din noi/ lacrimă cinstită/ după înfigerea lăncilor// scânteile sunt aproape/ coroana parcă/ se transformă// pași vii/ anunță supliciul".

Paradoxal, cifrul poetic al acestui autor are o melodicitate intrinsecă, sunetele fiind un amestec interesant, mozaical, un scrabble de inteligență și culoare. Fiecare poezie, însă, deține cheia sa. O învârți o dată, de două ori, și melodia cuvintelor se derulează precum într-o cutie muzicală.  Ritualurile devin "acordurile/ îndepărtării secrete". Și, cum era și de așteptat, "subit ritmul enigmei/ devine foarte sonor".

Poezia lui Octavian Mihalcea poate fi asemuită unui înscris venind din adâncurile trecutului în care au fost lăsate "anateme uneori indescifrabile", "amintiri estompate" sau "amintiri la umbra sângelui", "odiseea ferestrei cioplite", "tradiția unor cifre" și câte altele aducând în aproape semne, daruri, steme, întâmplări, ritualuri, orice poate însemna o dovadă a expresivității poeziei sale care nu vrea să iasă din enigmatic nicicum. Când petele nu se văd, "coridoarele reci/ partituri așteptate/ ale înghețului/ sosesc și acoperă// ești privit de oriunde/ simbol fin taciturn"!

Poetul construiește referiri poetice la unele personaje marcante ale lumii artistic-literare: Albrecht: "anima – animal prăbușit// nu există dublu/ sărutările gonesc extazul/ între fanteziile interiorului/ care iubesc compasul/ dimineții lui Dürer/ fructul câtorva morți fericite", cunoscând povestea lui Albrecht Dürer și a fratelui său; Prințul a spus: "cândva prințul a spus/ că frumusețea va salva lumea// călătorie prin arhiva portretelor roșii", trimitere la Dostoievski cel între laic și sacru, la fascinația lui față de Iisus, reper al frumuseții salvatoare, modelul de frumusețe care va salva lumea, remediul pentru sfârtecările sale interioare.

De ce Patima cheilor? Poate pentru că fiecare încăpere a sufletului poetului deține un secret pe care îl vizitează în mod controlat, împătimit, cel puțin eu găsesc aici o poezie bine calculată, fără impurități, curățată de orice inutilități, dar cu un sâmbure misterios, deci atractiv, și pe care îl eliberează pentru un timp scurt, doar cât să fie de impact, după care îl retrage în intimitate, cumva cu teama de a nu-l pierde. Și totuși, acest volum este ca o zi a porților deschise, doar să poftești a intra, cu dorința de-a afla ce este dincolo de ușa deschisă doar de o anume cheie!

"Cine deschide toate porţile, le poate închide pe toate.", susținea poetul argentinian Antonio Porchia. Înclin să-i dau dreptate!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 13 iunie 2022