Dacă într-o carte găsești echilibru, limpezime a ideilor, argumente puternice, exemple relevante, informație de calitate pentru a lămuri subiecte de actualitate, concluzii edificatoare pentru timpul ce ne așteaptă, iar toate acestea mai sunt însoțite și de suficient umor de calitate, atunci ești un cititor binecuvântat. Acest sentiment îl trăiești citind cartea lui Theodore Dalrymple, Cultura noastră. Ce a mai rămas din ea, apărută la editura Contra Mundum (2020), în traducerea Smarandei Nistor și a lui Ninel Ganea.
Printre cele 25 de articole grupate în două categorii („Politică și societate”, „Arte și literatură”) n-am găsit niciunul în care autorul să facă rabat de la standardul de calitate a analizei sociale, politice, culturale cu care ne obișnuiește din primele pagini. O analiză atentă, fără a fi sufocantă; dimpotrivă, Dalrymple dovedește a stăpâni un mod de exprimare cât se poate de atrăgător, făcându-te să nu te mai desparți de carte până nu ajungi la ultimele rânduri. Am amânat să scriu imediat după lecturarea volumului, pentru a nu fi influențat de entuziasm, iar la distanța suficientă pentru detașare îmi dau seama că acest entuziasm a fost cât se poate de justificat, din moment ce lucrarea sa te îmbogățește așa cum nu o pot face multe cărți sofisticate de sociologie, filosofie, politologie.
Avantajul eseistului britanic îl reprezintă capacitatea de a se raporta rațional la întregul puzzle social-cultural-politic, capacitate susținută de vasta cultura, de bogata experiență de viață, ca medic (generalist și psihiatru) de închisoare în Birmingham, într-un spital de la periferia Londrei, ori ca medic în câteva țări africane; susținută, de asemenea, de dorința sa de a afla cauzele problemelor dincolo de explicațiile oficiale, deseori părtinitoare ori chiar propagandistice. Autorul se ține la distanță de orice ideologie; în schimb, remarcăm empatie pentru orice suferință, dar și mâhnire pentru daunele produse controlat de elitele politice și culturale, mâhnire pentru naivitatea celor care cad rapid în tot felul de capcane ideologice și pun astfel umărul la degradarea generală. Cu toate acestea, umorul sănătos este cumva prezent peste tot, ca însoțitor al lucidității. Avem de-a face cu un gânditor conservator, dar nu unul „de serviciu”, ci în sensul cel mai sănătos și dezirabil, evitând permanent orice fel de exces. De aceea observăm cât de mult apreciază înțelepciunea shakespereană.
Dalrymple nu este deloc un autor comod, iar adeziunea sa este totdeauna pentru adevăr, nu pentru o anumită clasă socială, pentru vreun grup. Ca atare, scrie cu discernământ și fermitate despre teme precum legalizarea drogurilor („Nu legalizați drogurile”), sexualitate („Orice fel de sex, oricând”), probleme rasiale, religioase, despre valurile de isterie socială create în jurul unor subiecte sau persoane precum Prințesa Diana, scrie despre avangardele prostiei și ale prostului gust, despre barbariile moderne mânate de același duh distrugător, nihilist („Furia Virginiei Woolf”), despre „ismele” culturale care au făcut posibil ca după anii 1990 să fie organizate expoziții unde au fost incluse „opere” precum aceea intitulată „Spaceshit” (de la excrementele de elefant care au fost lipite pe tablouri) și chiar să fie aplaudate ca fiind deschizătoare de minte; expoziție organizată chiar la Royal Academy of Art din Londra, o instituție cândva reper pentru arta de calitate, instituție care astfel a devenit vârf de lance al vulgarizării și grosolăniei – sunt cuvintele autorului.
Printre numeroasele teme de maximă importanță, cititorii vor descoperi o interesantă comparație între Turgheniev și Marx, în privința raportării la om, rolul pe care Margaret Mead l-a avut în mișcarea de „eliberare” sexuală, sau că Virginia Woolf a fost poate cea mai mare rebelă fără cauză.
Uimește la Dalrymple ușurința de a surprinde esența diverselor perspective filosofice, precum și finețea aplecării asupra nuanțelor. El face dese referiri la marii filosofi, fără a fi vreo clipă snob ori didacticist, pentru că nu etalarea cunoștințelor îl interesează, ci înțelegerea unor probleme stringente pentru sănătatea morală în special, din moment ce aceasta se răsfrânge asupra întregului spectru social-uman. În fiecare dintre temele abordate, scriitorul britanic prezintă modul cum este văzută problema în prezent, cum a ajuns să fie astfel și care sunt temeiurile solide pe baza cărora ne putem face o imagine adecvată asupra subiectului. Așa se întâmplă în cazul „emancipării” relațiilor sexuale, arătând cum bunul simț în aceste chestiuni a fost înlocuit de revoluții care au câteva urmări vizibile și pentru orbi: numărul tot mai mare al mamelor minore, al abuzurilor, al avorturilor, al orfanilor, al relațiilor superficiale între sexe, divorțul mai degrabă ca regulă decât excepție. Fără a aplauda tot ce a fost în trecut, trebuie totuși să ne întrebăm, îndeamnă autorul, cum s-a ajuns la formarea mentalităților strâmbe, de ce sunt atât de mult susținute cultural și politic, în pofida efectelor devastatoare pentru generațiile noi? Cine și ce interese are în menținerea acestei stări de lucruri? Încotro se va ajunge? Se mai poate opri bolovanul odată ce a luat-o la vale? Dacă da, cum? Sunt întrebări la care încearcă să răspundă, apelând deseori la scurte istorii ale fenomenelor, ceea ce presupune referirea la diverse fraude intelectuale, la deschizătorii de drumuri ce duc unde vedem cu toții.
Dalrymple nu scrie din dorința de a fi autor, ci pentru că este copleșit de realitatea pe care o întâlnește mereu, profesia oferindu-i ocazia să vadă un chip al societății la care locuitorii cartierelor bogate nu au acces. Oricine a cunoscut vremuri mai așezate prin raportarea la valori, devine fără voia sa intrigat de un dezmăț globalizat, care nu apare din neant, ci are rădăcini și vectori de transmisie. Rădăcinile sunt ancestrale, de aceea și problemele noastre sunt în mare parte perene, însă vectorii de transmisie (credințe, mentalități, obiceiuri, instituții, modele morale) au reușit până în prezent să mențină sau să refacă echilibrul chiar și după cataclisme sociale. Ce înseamnă acest echilibru? Faptul de a ține bruta la locul ei, prin straiele moral-culturale. Acesta este rolul oricărei opere de calitate, pentru că Frumosul nu poate fi separat de Bine și Adevăr. Iar dacă va fi separat, atunci va fi relativizat și se vor dezvolta categorii care, așezate cândva la locul lor, acum cer dreptul de stăpânire: grotescul, vulgarul, pornograficul, macabrul, lugubrul, demonicul. Din păcate, aceste specii (in)estetice marginale sunt promovate în numele unui „bine general” pe care ideologii progresismului, cu limbajul de lemn mereu la îndemână, îl vor ambala cumva atrăgător pe piața comunicării: dreptul la exprimare, depășirea tabu-urilor, deschiderea minții, originalitate cu orice preț etc. Însă fiecare pom după roadele sale se cunoaște.
Desele trimiteri deosebit de competente la opera lui Shakespeare sunt edificatoare și dătătoare de speranță că omenirea va găsi resursele de a se trezi, dacă se va așeza cu fața spre realizările durabile. Dacă.