Articol de adnotare, cu privire la Cartea ”Cântecele frumoasei Addo”, ”dublu” publicată...

Vă anunț cu mare bucurie apariția cărții cu numărul 37, sub semnătură, este vorba de o reeditare, ”Cântecele frumoasei Addo”, în ediție secundă, o carte specială și o ediție specială pentru mine, fiecare dintre ele, de fapt, întâia fiind amintirea momentului 2018, al primei ediții, dar și munca suplimentară, chiar și față de acum, reconsiderând manuscrisul, ca de la a 37-a carte, pentru că este mult îmbunătățită, deși a fost o carte premiu, foarte important pentru mine, la vremea ei întâie, acum șase ani, în anul 2018.

Cartea a mai apărut și sub semnătură anul 2023 și în Ediție internațională Lulu, dar am considerat că trebuie să existe și tiparul secund și secundar și ulterior, pentru că Lulu.com este o Editură internațională de tip comandă de carte.

Herrare umanum est! Așa se spune... Foarte îndreptățit.

Am considerat să reeditez această carte, pentru că aveam, la momentul republicării, unele îmbunătățiri evolutive care au venit foarte natural, progrese de stil mai mare, evolutiv, de după momentul ”Râmnicu Sărat”, 2018, și cartea vine, de aici, cu corecturi generale și cu îmbunătățiri, ca la nivel de 37 de cărți, ba chiar 40, pentru că am (există) încă 3 cărți sunt în așteptare (”Petale de trandafir, în mâinile foarte micului înger Dalina”), care vine, editorial, în trei volume.

Sper să fiu sănătoasă și bine și să pot definitiva și acel proiect (Proiectul ”Dalina”) și pe mai departe... Pentru că este un proiect foarte amplu și bun.

Cartea ”Cântecele frumoasei Addo”, reprezintă, de fapt, ce eram eu, la momentul 2018, al debutului în poezie, talentul meu de origine, și mai mult... Este perfecționarea versului clasic, care a indus și evoluția, după mintea cea dezvoltată, și mai mult, sper, de atunci, aceea a maturității. Este rodul evoluției mele de până acum, ca acela de la aproape 40 de cărți (care vor fi în curând).

De care sunt foarte mândră și pentru care stau cu capul sus, pentru fiecare dintre ele. Mărturisesc, nu credeam să evoluez atât, să ating acest număr de carte publicată, poate m-a ajutat mult acel pas, anul 2018... Dându-mi foarte mult curaj. Eram timidă, pe atunci, și doar o începătoare, și acum am aceeași sensibilitate, deși am evoluat mult ”profesional, în domeniul literaturii” și în ceea ce privești literatura.

Îmi pare rău că Ediția curentă nu a apărut mai devreme, în timp, totuși există un proiect internațional, proiectul meu Lulu, în care am inclus acest manuscris, proiectul LULU, 2023, apărut, așadar, acum un an, în 2023, internațional. Și care se poate achiziționa, de pe site-ul internațional, cu îmbunătățările aferente anului 2023. Fiind foarte mândră de toate aceste realizări.

Mulțumesc tuturor persoanelor care au făcut posibilă apariția celor două volume, dintre care unul este o reeditare, mai ales domnului Marafet, pentru permisiunea de a reedita cartea, care vine cu corecții și adăugiri evolutive an 2024 și cu o erată, față de prima ediție, fapt pentru care îmi pare rău (Aveam o parodie, replică, ce nu a fost menționată, în volum). Bine că mi-am dat seama, drept pentru care am 40 de cărți și 15.000 de pagini de carte publicată. În atât de mult amalgam, este normal să mai apară și scăpări, consider. Așadar, bine că am văzut, bine că am corectat scăparea și am emis acum această carte ca reeditare, cu toată corecția și îmbunătățirile evolutive aferente...

Cartea este consider în mod normal superioară față de Ediția I., numai datorită faptului că sunt emitentă a 40 de cărți (Din care sunt trei pe drum), este a 37-a de carte și corecțiile au venit să o îmbunătățească, în mod maximum, să o augmenteze valoric.

Dedic această carte domnului Constantin Marafet, care cunoaște, foarte bine, acest Manuscris, înnaintându-i-l și prezentând dorința mea de a republica manuscrisul, și care m-a primit foarte bine la Râmnicu Sărat, alături de toți ceilalți participanți, trecutul dedicându-mi prima ediție de premiu, cu mențiunea că eroarea umană (nemenționarea replicii) a fost corectată, pe deplin, DEJA, inclusiv prin Cartea ”Numărătoarea clepsidrelor și a tuturor boabelor mele de nisip”, carte apărută în anul 2021, apărută la timpul ei optim, tot la Editura PIM, din Iași.

O eroare umană... Și, bine că mi-am dat seama... După 10 ani, reușind să îmbunătățesc și să corectez cartea, iată acum la 40 de cărți, salut Râmnicu Sărat și pe toți participanții la Festivalul din anul 2018, de care astăzi sunt mai mândră, decât oricând, și care îmi face mare cinste.

Nu sunt autorul care nu își corectează erorile, ele apărând în mod firesc, la atâta amar de lucru, cele 37 de cărți până acum. Ediția a doua a Cărții este o ediție adnotantă și necesară, pentru că nu am crezut niciodată în echivoc și nu îmi place această postură. Sunt mândră de ea, pentru cele două Ediții, pentru că este un proiect reușit, pe deplin. Din cele de 15.000 de pagini, 37 până la 40 de cărți, sper fără alte erori, pe care le-am scris, până acum... Ce este cert, greșeala este normală, statistic și omenește, omul fiind o creatură imperfectă, nu o mașină...

Mă bucur pentru această carte, în două Ediții.

Mulțumesc domnului Constantin Marafet, Editurii Rafet, din Râmnicu Sărat, momentului 2018, al primei publicări, și Editurii PIM, din Iași, pentru ambele Ediții, ale cărții ”Cântecele frumoasei Addo”. Și bine că mai facem și corecții, pentru peste 10.000-15.000 de pagini publicate. Mulțumesc încă o dată ambelor Edituri.



”Cântec-descântec”

Dar poetic, din partea Ottiliei, cu privire la Carte...

Cronică la: ”Cântecele frumoasei Addo”, de Iulia Elize, Ediția I.

Iulia Elize este o prolifică poetă care duce cu măiestrie versul clasic mai departe, în poezii lungi, baladești, atingând tematici reprezentative baladei. Deși pornită din realități imediate, poezia sa pășește într-o lume basmică, ludică și copilăroasă, cu zâne, feți-frumoși, baiadere, aezi și altele, se întoarce la origini, acolo unde omul lucrător al pământului se speria de trăsnete și fulgere și nu-și explica fenomenele naturii, dar iubea împrejurimile și oamenii locului, se întoarce deci pe tărâmuri românești îndepărtate. Însă, nu rămâne doar în paradisul Mioriței, pe care o scrie și ea în cheie personală, ci colindă lumea basmului, trecând pe la șeherezade ori gheișe ori cleopatre.

Adesea, pune alături elemente din zone și timpuri diferite (“zeppeline de chitină”, “jeratic”), dând senzația de prezent continuu, fără trecut și fără viitor, melanjul nu este obositor, dimpotrivă, dinamic și plin de vervă, precum și stări antagonice venite a sublinia firul poveștilor. Poeta are un vocabular viguros, bine ancorat în ideatica sa care caută înțelepciunea și bogăția sufletească a omului de odinioară.

Poeta face un cult al femeii-zână: “și o Cosânzeană/ ca o stea mireană”, femeii-floare: “femeie cu trup de brândușă”, femeii-poezie: “ea știe, mereu, să vorbească în vers”.

Versul Iuliei e plin de îngăduință, ca și cum s-ar prezenta lumii în puritatea originară, deține o pace interioară, “un bulgăior de pace” care îți dă o stare de bine, de plăcere, care te răsfață.

Poezia Iuliei transmite multă emoție, așa cum o face, de pildă, în Micuța Anna nu mai e aici, o altă Ană eternizată în poezie, o ană-copil care zboară prea devreme la îngeri, dar are un rost esențial: “Nu plânge, mamă!, spune-un înger mov,/ în altă viață, future e Anna!/ Și, când Iisus citește din ceaslov,/ ea zboară-aproape și-I sărută rana”.

Lumea Iuliei este una a zborului, a înălțării, a ieșirii din lut, a depășirii condiției umane, o lume a scrisului, o lume invadată de fluturi, a iubirii nemărginite, a unei vieți în care vorbele se încălzesc două câte două, iar fericirea șterge angoasele cu laveta dorinței.

Chiar și iubirea, în poezia Iuliei are ceva naiv, inocent, este o potecă mărginită de mure, de trandafiri, de cedru. E primăvară în versurile sale, participante sunt elementele cosmice precum luna, soarele, stelele, dar și acel izvor al vieții, potolind setea creației.

Pe de altă parte, poeta mărturisește că: “nu mai am aer – îmi e dor de tine”, își declară franc iubirea. Crede în puritate și sinceritate.

Pe alocuri, Cântecul frumoasei Addo este implantat cu rondeluri, cu versuri în limba franceză și, desigur, cu “limpezimea salbei de lumină” a stelelor care îi călăuzezc pașii către poezie.

Tristețea este o latură peste care Iulia nu trece. Din punctul său de vedere, “tristețea e o floare carnivoră”. Ce-ar putea spune mai bref?!

Cum spuneam, ludicul și copilăreala constituie parte integrantă în poezia Iuliei, “norii fulguiesc bomboane/ sub cer de turtă dulce și fistic”, căci “”e iarna cu renii cei de treabă/ clădiți din ciocolată, lapte praf,/ cans mășul cel de zahăr se întreabă/ unde-i piticul iernii coregraf.

În joaca sa, poeta nu ignoră importanța hârtiei, a scrisului, a cititului, a curgerii existenței prin clepsidră, a inevitabilei treceri într-o lume a tăcerii.

Câteva balade fac deliciul acestui volum, aș aminti: Miorița, Un prinț și-o sirenă, Balada florii de mătasă și Baladă pentru Alexis, Baladă pentru frumoasa Addo, dar și pseudo-epopea Fluture alb – Fluture negru.

Cum din nicio poveste nu ar putea lipsi calul, nici în poezia Iuliei asta nu ar fi posibil, fiindcă este purtătorul spre lumi necunoscute, lumi fantastice, lumi închipuite, cel care cu jăratec prinde puteri magice.

Este frumoasă lumea Iuliei și totodată se resimte o nostalgie colosală vizavi de galopanta îndepărtare de trecut și înaintarea spre moarte: “în fiecare trecere se-adună/ un zâmbet și o moarte”.

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 19 dec. 2021


COMPLETĂRI DIN CĂRȚI... PARALELĂ anii 2018 - 2024

- 2 -

Poem cu o sirenă

Eu mai speram, cum știi, la ceas de seară
să îți desprinzi cuvântul de corali,
dar crengile lor roze mă presară
să îți mai fiu sirenă lângă mal.
În pieptul meu o scoică își păstrează
privirea strânsă-n perla din nisip,
pe genele ei galbene dansează
ce nu mi-ai spus atunci, în niciun chip.
Timidă îmi e vorba: prinde pește
acela care stă lângă năvod;
și prunca verde încă ne primește
în chip de algă, dincolo de pod.
E mare-n ochii tăi, ori sunt izvoare?
Sunt lacuri sau sunt apele ce mint
din nou pescarii și le-ascund prin boare
o cală verde cu urdori de-absint?
Aștept și caut încă adevărul,
îmi lepăd graiul dincolo de pod,
de nu-mi așezi lumina ca pe mărul
ce șarpele furatu-l-a, nărod.


- 3 -

Echinocțială


Cum prezentul astăzi a uitat că tâmpla-mi moare
și că sunt Euridice, că mi-e gura însetată,
cum tu ești astăzi oceanul pe care-l încerc cu mâna,
cu tot trupul meu de vițe, cu sărutul tăinuit,

așadar, cum toate-acestea se întâmplă pe sub soare,
o să îmi prea-plâng durerea ce zăpada mi-o arată
ca pe un mieluț ce știe c-o să-i taie mâine vâna…
Of, cum se aprinde pacea colo sus, în infinit…

Și-apoi o să ies din noaptea cu miresmele de rai,
samovarul când se unge din petalele de ceai.

- 4 -

Sub henna stelelor, ades, absente


În lemn dansează mica baiaderă,
briază din smochinul adormit…
Și, parcă, printr-o za metaliferă,
un pustnic alb cu ochii de chibrit,

Ca un brigand al cerurilor toate,
a și cuprins lucirile-n batistă…
Nicio lumină sus; ni-s voalate
însemnele de trecere teistă.

Întunecate spații-și cheamă zeie...
Copaci-de-foc, cu flori ca de mătase,
își poartă nevăzutele crâmpeie
din altă viață, resimțită-n oase.

Lângă o frunză pusă pe dojană,
alături de culori însingurate,
un fluture a pus geană pe geană,
prin multiversuri porțile străbate.

Dar cum clipește mica baiaderă…
Smochinul pare-atunci chihlimbariu,
cu frunza spre alt spațiu adulteră,
trimisă-i înapoi de-un astru viu.

Se lasă rădăcinile spălate
de apele înțelepciunii mute,
tresar pe sus asterii parfumate
și parcă prind lumină să strănute.

Iar baiadera, ca-într-o altă undă,
se vede-n lemnul-rană, ce se rupe,
și răsucită-afară o inundă
și nașterea și cântecul de stupe...

Desparte-mă în noaptea asta primă,
mireasa mea, mă lasă la apus!
Și henna stelelor să-mi fie grimă
pe frunză și pe pieptul meu hindus.

- 50 -

Balada florii de mătasă


Floare albă de mătasă,
de ce mă iubești așa?
Peste pleoapă-mi fulguia
chimonoul de melasă
ce-l purta luna mireasă
pe când era plină, grea…
Și de ce zâmbești așa?
Așteptăm copil în casă,
o fetiță prea-frumoasă
cu privire de cafea,
legănată de o stea
și de-o floare de mătasă
(moartea ei e fulg de nea,
și cu ea va alăpta
fata mea cea curioasă
ce s-o naște-n astă casă
pe când luna fi-va grea,
răsăritul când o sta…)
Floare albă de mătasă,
de ce mă iubești așa?
Tu ești ochi de catifea
când tot cerul mă apasă
ca o mare preoteasă
să te las în lumea mea!
Și eu ochii-i voi pleca,
doar sunt lună, o crăiasă
ce-a rămas din tine grea
și la mine s-or uita
căprioara cea duioasă,
moartea ce nu are coasă,
firul ierbii, palma sa.
Zidul vieții s-o mira
de tăcerea cea sticloasă
ce prin moartea fără masă
prea-adânc s-o așeza.
De ce mă iubești așa?
O să-mi crească fata-n casă,
limpid lujer de crăiasă,
piept de lună, ochi de stea,
strai din noaptea ce o sta
pentr-o clipă să i-l coasă.
Moartea n-o să îi miroasă
niciodată umbra sa,
părul ei n-o înnopta,
urma ei de viță-aleasă
ce s-o așeza, spumoasă,
peste stânci de peruzea
niciodată n-o-însera…
Uite sus, cum luna-i grasă
când e soarele în casă,
a rămas, iar, luna grea.
Peste-o lună s-ar năștea
mare nouă. Eu sunt cal
peste sufletu-mi oval
așezat, de-acum, la mal,
și-o privesc, iar, criminal
cum se sparge, val cu val,
în cântări de madrigal,
cum se nasc fenomenal
chimonouri de cristal
peste pieptul ei carnal
cu esențe de migdal
când renaște, val cu val.

- 23 -

Rondelul soarelui și (al) lunii


Când desenai un soare c-un creion
o rază se-înroșea, amar, să plângă,
parcă-l vedeam atunci pe Sfânt Ion
când își pleca genunchii, pentru gângă.

O lacrimă-ți stătea ca să se frângă
s-o pun pe buze, un medalion?
Tu desenai un soare c-un creion
și-o rază se-înroșea, amar, să plângă.

Sfiindu-mă, am pus o lună lângă
un turn lăptos, să-l aperi c-un pion;
și din Egipt, spre muntele Sion
înainta, tot mai adânc, în tângă...

Când desenai un soare, c-un creion.


- 24 -


Izvorul ce nu seacă niciodată


Izvorul ce nu seacă niciodată
se-întinde undeva, pe o planetă;
acolo-i Micul Prinț și o cometă;
Cu gândul, o pictează-înfiorată...

Acolo crește lemnul de mahon
și scorțișoara dulce, visătoare;
Chemându-și frații repezi, dinspre soare,
le mângâie, pe toate, - un foton.

Izvorul ce nu seacă niciodată
e pe sub sorii gemeni, ce-s rotiți
să lumineze picuri infiniți
cu care plânge apa lui curată.

Dar răsucindu-și trupul, incoloră,
se-alintă floarea, cu-ale ei corole
făcând cu mâna către gladiole
ce cresc departe, pe o Terra-soră.

Perpetuă și dulce transformare:
izvorul ce nu seacă niciodată
apropie iar floarea fermecată
de Micul Prinț - secunda parcă moare

și timpul stă, parcă, să se despice,
izbindu-se în lemnul de mahon;
când găuri negre sorb acel foton
cel de pe urmă-într-ale razei spice.