agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 167 .



Este semnul lingvistic exclusiv arbitrar sau exclusiv motivat ?
articol [ ]
Un succint istoric şi o dezbare implicită¹

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Clara-Emilia ]

2024-05-13  |     | 



Partea a doua - Continuare

Prezentarea după arii geografice a cercetării semnului lingvistic în Epoca Luminilor nu are neapărat legătură cu direcţiile de cercetare. E doar un criteriu printre altele.
Din spatiul englez, îi voi aminti pe David Hume şi James Harris. Pentru primul, ca pentru toţi gânditorii de până acum, limbajul nu e introdus în discuţie pentru el însuşi ci în contextul teoriei cunoaşterii. Pentru cel de-al doilea, limbajul e principalul obiect de cercetare, însă cu un substrat filozofic.
Lui David Hume i se datorează o nouă interpretare a caracterului convenţional, şi deci arbitrar, al semnului lingvistic. Acest caracter, el îl pune pe seama acordului stabilit în mod tacit între membrii unei comunităţi: «… limbile sunt constituite treptat prin convenţii între oameni, în lipsa vreunei promisiuni » ( David Hume citat de Coşeriu, 2014 ; 300 ).
Pentru James Harris, cuvintele sunt simboluri, nu imitaţii ale lucrurilor exterioare. El explică totodată de ce omul a ales reprezentarea simbolică în detrimentul celei imitative. Cuvintele, prin natura lor, sunt sonore. Or, ele se referă la toate fenomenele posibile, nu numai la cele sonore, fapt ce explică de ce nu pot fi simple imitaţii. Mai e apoi faptul că spiritul omului, prin natura lui, nu are acces la lucrurile şi fenomenele exterioare decât prin mijlocirea simţurilor, deci nu în mod direct. În sfârsit, omul însuşi, în virtutea « învelişului său corporal » nu poate comunica cu semenii săi decât prin semne materiale, pentru că doar acestea sunt percepute de simţurile sale. Or aceste simţuri, limitate la anumite domenii ale perceptibilului, presupun tipuri diferite de imitaţii. Cum chiar şi aşa rămân fenomene care nu pot fi imitate material, reprezentarea simbolică e singura opţiune. În ce priveşte conţinutul acestor reprezentări, el constă în idei generale, nu particulare, dat fiind că numărul obiectelor particulare e infinit. O idee generală poate fi însă particularizată, cu ajutorul articolelor şi particulelor de tipul : « a; the; any; a certain; this; that; such a; many; a thousand; every; each; first; second; all; no. » ( Coşeriu, 2014: 309 )
În acest stadiu e important să precizăm că pentru Harris propoziţia este unitatea de bază a limbii şi că, pornind de la aceasta, el a ajuns la componentele funcţionale ale limbajului care sunt părţile de vorbire. Între acestea, a deosebit cuvintele autosemantice (« words significant by themselves ») de cele sinsemantice ( « words significant by relation »). Ori această clasificare, care o aminteşte pe cea a modiştilor medievali, e importantă tocmai prin statutul acordat propoziţiei. Şi într-adevăr, cuvintele autosemantice, cu sens plin, nu ar putea comunica nimic din sensul lor fără cuvintele sinsemantice, de relaţie. Altfel spus, doar sensul propozitiei e comunicabil. Şi e comunicabil, deoarece doar la nivelul propoziţiei limbajul îşi exercită funcţia referenţială.
Disocierea dintre limbă şi vorbire se impune din acest moment , fie şi pentru a spune că propoziţia e unitatea de bază în vorbire, pe când această unitate e reprezentată în limbă de cuvânt. În limbă, cuvântul e purtător al unei idei generale. În vorbire, şi deci în propoziţie, cuvântul autosemantic (care are o semnificaţie prin el însuşi) participă împreună cu alte cuvinte de acelaşi fel la construirea unei idei particulare. Şi participarea se realizează prin mijlocirea cuvintelor sinsemantice (care nu au o semnificaţie luate izolat). Prin urmare, avem idei particulare numai în vorbire.
De-a lungul timpului, cu rare excepţii, doar cuvântul, simplu sau compus, a fost în centrul controversei dintre caracterul natural şi convenţional al semnului lingvistic. Ori acest lucru nu e « natural », deoarece cuvântul în sine, şi deci cuvântul care reprezintă cviditatea unui lucru, nu trimite la un lucru anume. Ne putem în acest caz întreba care este relevanţa chestionării asupra conformităţii numelui cu lucrul desemnat. Răspunsul e că nu e relevantă de fapt decât potrivirea dintre ceea ce vrem să spunem şi modul în care facem acest lucru, potrivire fără de care nicio idee nu poate fi comunicată.
Cu Giambattista Vico, filozof şi retorician italian, limbajul este discutat pentru prima dată pentru el însuşi şi nu în legătură cu alt obiect de cercetare. În ce priveşte strict problema « adevărului cuvintelor » sau a îndreptăţirii lor în relaţie cu lucrul desemnat, poziţia lui Vico e diferită atât de cea a lui Platon, care e interesat de potrivirea fonetică dintre cuvânt şi lucru, cât şi de poziţia lui Aristotel, care are în vedere raportul dintre cuvânt şi concept şi numai indirect, modul în care conceptul reprezintă un lucru. Pentru Vico, adevărul cuvintelor stă în trăirea umană care capătă expresie prin ele. E vorba mai exact de o intuiţie unitară prin care cuvântul şi lucrul sunt percepute împreună. Adevărul cuvântului soare, de exemplu, constă în perceperea a ceea ce e nediferenţiat între cuvântul soare şi astrul cu acelaşi nume, iar acest adevăr nu e în contradicţie cu cel exprimat, între altele, de cuvântul turc güneş sau de cel italian sole. Asemeni altor filozofi, Vico este de părere că etimologia dezvăluie adevărul cuvântului, dar o face numai în măsura în care cuvântul este imitarea corespunzătoare a intuiţiei care l-a generat.
Aşa cum sensul cuvântului e un construct, forma lui e o creaţie, o creaţie generată de trăirea avută de un vorbitor în prezenţa lucrului desemnat. În acest sens, putem vorbi împreună cu Vico de « intuiţie unitară ». Problema e că forma nou creată trebuie validată de alţi vorbitori, în alte situaţii de comunicare. Şi în alte situaţii de comunicare, e prezentă în alte contexte, intră în relaţie cu alte cuvinte. Validarea unei forme noi nu numai că ia timp, dar e în plus concurată de forme de expresie echivalente. Se impune forma adoptată² de cei mai mulţi vorbitori şi cu cele mai multe valenţe combinatorii, şi deci forma cea mai compatibila cu sistemul care e limba vorbitorilor. Aşa ajung să se împace în limbă sinonimele, aşa supravieţuiesc omonimele, aşa îşi deschid calea cuvintele polisemice şi împrumuturile şi aşa se face că cele mai multe cuvinte propuse de instanţe academice ratează cel mai adesea intrarea în limbă. Un element formal nou trebuie sa fie adoptat şi trebuie să se poată adapta. Şi uzul rămâne în această privinţă instanţa de validare supremă.
Din aria lingvistică germană, i-am selectat pe filozofii Christan Wolff şi Johann Heinrich Lambert. După primul, cuvintele aparţin categoriei semnelor arbitrare, opuse celei a semnelor naturale. El socoteşte însă ca fiind parţial arbitrare cuvintele derivate sau compuse, şi aceasta în virtutea statului lor de enunţuri, opinie împărtăşită mai tărziu şi de alţi lingvişti.
După Wolff, îmbinarea cuvintelor în enunţ serveşte la clarificarea a ceea ce cunoaştem prin perceperea nemijlocită a lumii din jur. Această idee a unui al doilea nivel al cunoaşterii, fundamentat prin limbaj, este socotită de Coşeriu una din cele mai importante contribuţii ale lui Wolff în domeniul filozofiei limbajului.
Lambert, care preia o parte din ideile lui Wolff, scrie:
« Întrucât cuvintele şi legătura dintre ele sunt semne ale conceptelor noastre şi ale legăturilor dintre ele, astfel încât prin conştientizarea şi perceperea semnelor reînnoim, de fapt, conştientizarea conceptelor şi prin aceasta facem în mare parte inutilă percepţia repetată a lucrurilor însele, putem spune că limbajul are, incontestabil, o infl uenţă multiplă şi evidentă asupra tipului şi a confi guraţiei întregii noastre cunoaşteri » ( Lambert citat de Coşeriu, 2014: 409}
După Lambert, ordinea elementelor într-o expresie lingvistică poartă o semnificaţie, nu este întâmplătoare, ceea ce presupune o izomorfie între obiecte şi stări de lucruri, pe de o parte, şi cunoaşterea acestor obiecte şi stări de lucruri, pe de altă parte. Această cunoaştere, filozoful german o atribuie însă doar limbii universale care, după el, e limba ştiinţifică. În limba reală, ale cărei cuvinte primare sunt arbitrare, proprietatea de a spune ceva despre lucrul desemnat e acordată într-o măsură oarecare îmbinarilor de cuvinte şi refuzată transformărilor, şi deci flexiunii. Exemplul formarii diminutivelor, care exprimă o micşorare a obiectelor desemnate printr-o mărire a corpului cuvântului, e concludent în acest sens. În accepţia lui Lambert, limba reală nu are vocaţia unei limbi universale, deoarece spre deosebire de limba ştiinţifică, în care orice expresie complexă este construită pornindu-se de la particulele sale constitutive elementare, în limbile reale, chiar şi expresii aparent simple reprezintă de fapt combinaţii de tipul a+b+c+d.
Dacă ar fi şi numai pentru implicaţiile pozitive ale acestei constatări negative, şi Lambert merită un loc important in istoria filozofiei limbajului, spune Coşeriu. Deoarece în limba vorbită, adaugă el, întregul are un caracter primar în raport cu părţile sale componente. Altfel spus, în această limbă, primare sunt unităţile cu un grad relativ mare de complexitate; unităţile simple (trăsăturile distinctive din fonologie, morfologie şi din domeniul lexical) apar secundar, « prin asocierea unor unităţi noi care se intersectează parţial cu cele deja existente » , (Coşeriu, 2014 : 412)
Discuţia despre caracterul natural sau convenţional al semnului lingvistic nu s-a stins în nicio epocă şi nu a lăsat indiferenţi gânditorii niciunei ţări. Ca reprezentanţi ai iluminismulu francez am ales trei autori care, deşi fundamental diferiţi, au în comun faptul de a vedea limba într-un context mai larg, de a o înţelege ca pe una dintre modalităţile de exprimare ale omului, printre altele. Este vorba despre Etienne Bonnot de Condillac, Denis Diderot şi Jean Jacques Rousseau
După Condillac, pentru o revenire intenţionată asupra unor conţinuturi ale memoriei omul are nevoie de semne convenţionale, în primul rând cele lingvistice. Folosirea lor este însă doar una dintre formele posibile în care se poate concretiza voinţa umană de expresie.
Diderot are meritul de a fi înteles că în limbă nu se reflectă percepţia realităţii. Prin limbă se operează o analiză a datelor extralingvistice, fapt ce face ca toate limbile să se deosebească de limbajul gesturilor, care e natural.
În ce-l priveşte pe Rousseau, acesta respinge teza după care semnele lingvistice nu sunt motivate natural, ci au la bază o convenţie umană. Cum este posibilă stabilirea unei convenţii asupra semnelor arbitrare fără existenţa prealabilă a limbii, întreabă el.
Cei trei gânditori leagă limbajul mai mult de afecte, de emotivitate decât de logică şi de gândirea raţională. Cu ei, ne spune Coşeriu, suntem în prezenţa unei concepţii care vede în limbă o formă de expresie opusă concepţiei instrumentale pe care o deţineau cei mai mulţi dintre filozofii care i-au precedat. O problematizare, care să poată concilia cele două concepţii se impune, adaugă Coşeriu.

Bibliografie

COŞERIU, Eugeniu, 2014, Istoria filozofiei limbajului: de la începuturi până la Rousseau, Bucureşti, Editura Academica Humanitas.

Note de subsol

¹Textul de faţă se bazează pe « Istoria filozofiei limbajului: de la începuturi până la Rousseau » de Eugeniu Coşeriu.
² adoptare – termen folosit de Coşeriu pentru a a descrie procesul prin care cuvântul inventat de un vorbitor ajunge să intre în limbă şi, astfel, să fie folosit de toţi vorbitorii.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!