agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 223 .



Este semnul lingvistic exclusiv arbitrar sau exclusiv motivat ?
articol [ ]
Un succint istoric şi o dezbare implicită

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Clara-Emilia ]

2024-06-12  |     | 



A doua parte - continuare

În ultimele două secole, studiul limbajului şi al limbilor umane a urmat un curs ascendent care a culminat cu recunoaşterea lingvisticii ca ştiintă autonomă. La această recunoasţere au contribuit învăţaţi şi lingvişti pe cât de numeroşi, pe atât de prestigioşi. Voi alege să mă refer la doi dintre ei în virtutea particularităţii concepţiei lor. Este vorba de Wilhelm von Humboldt şi de Eugeniu Coşeriu care se apleacă asupra dicotomiilor practicate de-a lungul timpului cu scopul de a revela modul de articulare a elementelor disociate. Ei încearcă în felul acesta să pună capăt disputei pentru prioritate, pe care limba o are cu vorbirea, raţiunea cu sensibilitatea, obiectivul cu subiectivul, generalul cu particularul, sincronia cu diacronia etc. Pentru ei limba e un tot funcţional în care disocierile nu contează decât ca deschideri spre asocieri noi. Iar în cadrul acestui tot, atât unul, cât şi celălalt operează fără « proteze » metodologice care, deşi utile, ajung să fie confundate cu obiectul studiat. Este cazul, de pildă, al proiecţiei sincronice care e « starea de limbă » saussuriană ; identificată cu limba, aceasta a condus la falsa tranşare în favoarea caracterului exclusiv arbitrar al semnului lingvistic.
Figură de marcă a secolului XIX, Humboldt este recunoscut ca fiind fondatorul concepţiei moderne despre limbaj. În centrul teoriei sale este ideea după care limba este o activitate (energeia) care nu doar foloseşte ceea ce a fost asimilat anterior, ci creează ea însăşi ceva nou.
Ca act al unui individ într-o situație nouă, orice act de vorbire conţine ceva ce nu a mai fost spus niciodată. Numai că actul individual nu creează singur o limbã, ci doar forme noi, pornind de la cele pre-existente :
« Limba nu este […] un produs liber al omului ca individ, ci aparţine întotdeauna întregii naţiuni. Chiar şi în sânul naţiunii, generaţiile ulterioare preiau una şi aceeaşi limbã de la cele care le-au precedat. Prin faptul cã în ea se amestecã, se limpezeşte şi se preface modalitatea de reprezentare a tuturor diferenþelor de vârstã, sex, stare, caracter şi spirit existente în cadrul unui grup etnic, iar apoi, prin transferul de cuvinte şi limb de reflectare i în cadrul diferitelor naţiuni şi, în fine, prin intensificarea relaţiilor inter-comunitare în cadrul întregii umanitãţi, limba devine marele punct de trecere de la subiectivitate la obiectivitate, de la individualitatea limitatã la existenþa umanã plenarã, care cuprinde în sine ansamblul. » Humboldt (citat de E. Munteanu, 2008 : 13)
Voi rezuma cu cuvintele lui Eugen Munteanu din introducerea la lucrarea lui Wilhelm von Humboldt, « Despre diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei asupra dezvoltării spirituale a umanităţii » : O limba este în mod permanent creată şi re-creată de către individul vorbitor, dar deopotrivã şi de către ansamblul comunităţii căreia îi aparţine individul respectiv.
Văzută ca tehnică a vorbirii, potrivit conceptelor uzuale, limba humboldtiană trebuie înteleasă ca tehnică deschisă, precizează de asemenea Coşeriu: « Limba […] nu este doar ceea ce s-a creat în istorie, ci și ceea ce se poate crea cu ea mai departe » (Coşeriu, 1991 : 4)
Humboldt a mutat accentul de la funcţia instrumentală a limbajului spre cea creatoare. Mai mult, prin faptul de a concepe limbajul ca expresie a individualităţii omului şi nu doar ca factor de reflectare a realităţii, el i-a conferit acestuia un sens mai larg, în acord cu conceptul modern de limbaj.
Şi cu toate acestea, în trecerea de la subiectivitate la obiectivitate, de la actul de vorbire individual la limba ca bun comun lipseşte o verigă importantă. Un răspuns parţial îl găsim în următoarea afirmaţie a lui Coşeriu : « În general, în momentul inițial al unei schimbări lingvistice se poate afla nu numai o creație a vorbitorului, ci chiar o creație a ascultătorului, atunci când acesta din urmă reinterpretează ceea ce s-a spus. » (Coşeriu, 1991 : 5) La care voi adauga că şi în momentul care precede adoptarea sau non adoptărea unei forme noi se află o interpretare de către ascultător a ceea ce s-a spus. Şi nu putem vorbi oricum de funcţia ontic - dialogală a limbajului fără a ne asuma această a doua fază a vorbirii care e receptarea, fază în care ce spune un individ ca locutor e prelucrat de un altul sau de acelaşi individ ca interlocutor. Receptarea e punctul de trecere de la ce se spune la ce se va spune, şi deci de la un vorbitor la altul şi, din aproape în aproape, la ansamblul vorbitorilor unei comunităţi. Şi lucrurile stau astfel deoarece în această fază se stabilesc conexiunile între ceea ce se spune şi datele pe care individul ca interlocutor le deţine în momentul receptării. Produsul final e o reprezentare a obiectului vorbirii în limitele experienţei anterioare a acestui individ şi o trăire în raport cu natura experienţei sale. Reprezentarea, construită pe baza asemănarilor cu obiectul, e comună vorbitorilor aceleiaşi limbi şi e diferită de la un vorbitor la altul numai în ce priveşte gradul de fineţe şi claritate, Astfel, dacă reprezentarea pe care un ornitolog o are despre privighetoare este în esenţă aceeaşi cu cea a unui om oarecare, în fapt, ea este mult mai fină şi mai puţin vagă. Dat fiind însă că diferenţierile s-au făcut în limitele conceptului comun de privighetoare, reprezentarea e obiectivă şi într-un caz şi în altul. Relativ la trăirea indusă de obiectul vorbirii, aceasta este unică în virtutea faptului că înlănţuirea experienţelor avute în legătură cu obiectul vorbirii e diferită de la un vorbitor la altul. Dar trăirea e unică în limitele unei trăiri umane comune, cea de bucurie sau încântare, de exemplu. Această alternare de asocieri şi disocieri are loc în faza de receptare a vorbirii şi are ca rezultat crearea acestui sistem complex de exprimare de sine şi de comunicare cu celălalt, care este limba proprie fiecărui vorbitor, o limbă care e în acelaşi timp comună (dar nu identitică) cu limba vorbitorilor aceleiaşi comunităţi.
În discursul humboldtian, limba rezidă « în actul producerii sale efective », receptarea, deşi subînţeleasă, fiind menţionată doar în formulări de tipul «… a înţelege şi a vorbi nu sunt altceva decât efecte diferite ale aceleiaşi facultăţi a limbajului » (Humboldt, 2008 : 91). În fapt, limba constă nu atât în « totalitatea actelor de vorbire », ci în totalitatea actelor de vorbire receptate de vorbitor. Or această menţiune e capitală deoarece arată cum are loc trecerea de la un act de vorbire la altul şi, implicit, de la un vorbitor la altul. Menţiunea e capitală de asemenea pentru înţelegerea modului în care actele de vorbire ajung să se constituie în sistemul care e limba şi pentru modul în care vorbitorii acestei limbi se constituie într-o comunitate lingvistică.
Citatul pe care îl propun în cele ce urmează este important deoarece revine asupra ideii lui Humboldt după care limbajul nu e doar o activitate productivă, ci şi una transformatoare. Transformatoare a « ceva deja dat ». Şi cum orice persoană înţelege ceea ce se spune în funcţie de ce ştie deja, putem afirma, fără a trăda textul humboldtian, că activitatea transformatoare are loc în faza de receptare, producerea fiind doar reflexul transformarilor care au avut loc în această fază.
Citatul e important şi pentru faptul că una din tezele majore ale gramaticii lui Noam Chomsky, cea a competenţei, îsi găseşte aici o primă formulare. La care se adaugă ideea caracterului înnăscut al limbajului.
« Vorbirea între două persoane nu este în nici un fel comparabilă cu simpla transmitere a unui conţinut. Atât în cel care înţelege, cât şi în cel care vorbeşte, acest conţinut trebuie să se dezvolte din forţa interioarã proprie a subiectului; ceea ce primeşte cel care înţelege nu este altceva decât impulsul spre o consonanţă armonică cu celălalt. Aşadar, omul are înclinaţia naturală de a re-exprima imediat ceea ce tocmai a înţeles. În acest chip, limba, în întreaga sa cuprindere, este săditã în fiecare om, ceea ce nu înseamnă nimic altceva decât că fiecare om deţine o tendinţã de a produce treptat întreaga limbă şi de a înţelege ceea ce produce, […] » (Humboldt, 2008 : 91-92)
Nu voi încheia această primă parte înainte de a vedea care elemente ale doctrinei humboldtiene pledează în favoarea caracterului motivat al semnului lingvistic, care lasă loc interpretării acestuia ca având un caracter arbitrar sau care conduc spre o abordare diferită a acestei probleme.
În cuvânt se combină două unităţi, cea a sunetului şi cea a conceptului. Această relaţie nu poate fi pusă la îndoială, deşi nu este complet investigabilă, spune Humboldt. Referindu-se la cuvintele simple, el distinge trei modalităţi de desemnare a conceptelor¹ : desemnarea nemijlocit imitativă, cea mijlocit imitativă şi desemnarea analogică. În primul caz, cuvântul prefigurează modul în care obiectul este perceput de auz. Dar deoarece « imitaţia se raportează întotdeauna la sunete nearticulate, articulaţia intră într-un fel de conflict cu desemnarea de acest tip; şi, după cum în acest conflict articulaţia îşi pune în valoare mai slab sau mai energic propria natură, în ea fie persistă un exces de sunet nearticulat, fie elementul nearticulat dispare până la a deveni de nerecunoscut. » (Humboldt, 2008 : 109-110) În al doilea tip de desemnare, « limba alege acele sunete care, parţial prin ele însele, parţial în comparaţie cu altele, produc în auz o impresie asemãnãtoare cu cea pe care o produce obiectul […]. » (Humboldt, 2008 :110). Drept urmare, unor obiecte care produc impresii asemănătoare le corespund cuvinte care conţin sunete asemănătoare. Dar şi în acest tip de desemnare este un grad de arbitrarietate pentru simplul motiv că la originea aceluiaşi efect pot fi cauze diferite. În sfârşit, desemnarea analogică, care presupune atribuirea unor sunete asemănătoare unor cuvinte având semnificaţii înrudite, nu se mai întemeiază ca primele două pe capacitatea de semnificare a unui sunet sau clase de sunete. În acest caz, analogia conceptelor şi a sunetelor « se desfãşoarã în aşa fel, încât amândouã şi fiecare în propriul domeniu trebuie să menţină acelaşi pas… » (Humboldt, 2008 : 111) Acest tip de desemnare, cu toate că este « cel mai fecund dintre toate », presupune existenţa în limbă a unui număr de structuri lexicale suficient de mare.
Dar nu cuvântul izolat trebuie luat în consideraţie în reflecţia asupra limbajului, ci actul de vorbire, în care un cuvânt în relaţie cu alte cuvinte contribuie la atingerea scopului pentru care actul de vorbire este efectuat. « Nu este cu putinţă să gândim apariţia limbajului ca pe un proces care, pornind de la desemnarea obiectelor cu ajutorul cuvintelor, trece apoi la combinarea lor. În realitate, un act de vorbire nu este compus din cuvintele care îl precedă; dimpotrivã, cuvintele rezultă din ansamblul actului de vorbire. » (Humboldt, 2008 :106 -107).
De unde vedem că doar un cuvânt în care subzistă « impresia de ansamblu », şi deci un cuvânt determinat atât în raport cu ce vrea să spună vorbitorul, cât şi în raport cu celelalte cuvinte, desemnează un obiect anume. « Căci doar intenţia şi capacitatea de a semnifica – şi anume de a semnifica nu la modul general, ci de a semnifica la modul determinat de reprezentarea unui conţinut al gândirii – dau viaţă sunetului articulat » (Humboldt, 2008 : 100) Altfel spus, doar în actul de vorbire, sunetul articulat semnifică şi desemnează în acelaşi timp. Şi nu numai că desemnează un obiect anume, dar îl şi pune într-o altă lumină şi revelă ceva nou în legătură cu acesta. În timp, unele din atributele revelate pot deveni noi valori ale cuvântului care desemnează obiectul şi, tot în timp, ele pot duce la schimbarea numelui obiectului sau la crearea de nume alternative. Astfel, cuvântul plapumă, dacă nu a făcut să dispară complet în zonele rurale un cuvânt ca ogheal, spre exemplu, este bine concurat în mediul urban de cuvântul pilotă. Un cuvânt ca pădure, pe de altă parte, nu îşi poate exercita funcţia referenţială în afara contextului, dată fiind varietatea pădurilor existente. Iar cuvântul pădure este reprezentativ pentru toate cuvintele care denumesc un obiect ce există în mai mult de un exemplar, la fel cum cuvântul plapumă este un exponent al cuvintelor ce denumesc lucruri care, deşi folosite în acelaşi scop, îsi modifică mai mult sau mai puţin forma. Căci nu putem spune că becul şi radiatorul, de exemplu, nu servesc aceluiaşi scop ca lampa sau soba.
Cum la originea actului de vorbire este intenţia vorbitorului de a spune ceva despre un lucru pe care interlocutorul îl cunoaşte mai mult sau mai puţin, actul de vorbire generează în mod necesar un cuvânt care, singur sau împreună cu altele, delimitează obiectul vorbirii şi un alt cuvant care, singur sau împreuna cu altele, spune ceva anume despre acest obiect. Vom avea astfel în mod necesar un substantiv sau un substitut al acestuia cu determinanţii săi şi un verb cu determinările sale.
Cum silaba este unitatea de articulaţie minică în vorbire şi propoziţia, unitatea de sens minimă, cuvântul e rezultatul întrepădrunderii elementelor de conţinut şi a celor sonore ; a elementelor de conţinut determinate de intenţia de comunicare şi a elementelor sonore care susţin această intenţie. Putem astfel, împreună cu Humboldt, spune despre cuvinte că rezultă din ansamblul actului de vorbire, ansamblu în care, pentru a desemna obiectul vorbirii şi a spune ceva despre acesta, ele intră în relaţie unele cu altele.
Întrebările pe care ni le punem sunt următoarele : Putem spune că, în raport cu obiectul pe care-l denumeşte, forma unui cuvânt este arbitrară ? Răspunsul este nu, având în vedere că forma este atribuită în raport cu obiectul denumit. Putem spune că, în raport cu obiectul pe care îl denumeşte, forma unui cuvânt este motivată. Răspunsul este de asemenea nu, dat fiind că forma cuvântului depinde în egală măsură de celelalte cuvinte cu care intră în legătură în actul de vorbire. Discuţia despre caracterul arbitrar sau motivat al semnului lingvistic este din acest motiv caducă ? Nu neapărat, din moment ce semnificantul se explică atât prin conexiunile pe care le stabileşte cu semnificanţii altor cuvinte în actul de vorbire, cât şi prin modul în care se raportează la obiectul semnificat. Dar problema nu trebuie mai puţin pusă altfel. Şi iată de ce. Obiectul semnificat este obiectul în reprezentarea subiectului vorbitor. Ca atare, ce spune subiectul vorbitor despre acest obiect depinde, o dată, de ce vrea să spună şi, încă o dată, de gradul în care stăpâneşte limba pe care o are în comun cu ceilalţi vorbitori. Ce spune angajează aşadar atât libertatea sa de expresie, cât şi contrângerile pe care i le impune propriul limbaj; e o întrepătrundere între ambele. « Scopul este atins doar atunci când întreaga structură a formei fonetice şi întreaga structură a configuraţiei interne se reunesc în mod ferm şi simultan. Consecinţa benefică rezultând de aici constă în perfecta corespondenţă dintre cele douã elemente, în măsura în care nici unul nu prevalează, ca să spunem aşa, asupra celuilalt. » (Humboldt, 2008 : 126)
În concluzie, ce spunem când vorbim sau scriem nu depinde doar de ce vrem să spunem, cum nu depinde doar de ce mijloace de expresie dispunem, ci de corelarea dintre ele. Sau ca să folosim aceşti termeni vechi ca de când lumea, depinde de potrivirea dintre formă şi conţinut. Iar efortul de corelare, de potrivire este reluat cu fiecare act de vorbire, cu fiecare gând şi simţire pe care le aşternem pe hârtie. Acest du-te-vino între libertatea de expresie şi constrângerile pe care le impun mijloacele de expresie este perpetuu. Semnul lingvistic nu este exclusiv motivat sau exclusiv arbitrar, ci etern remotivat şi etern intermediat totodată.

Note de subsol

¹ Am ales spre exemplificare cuvinte din limba română : desemnarea nemijlocit imitativă : hapciu, cotcodac, zdrăngănit ; desemnarea mijlocit imitativă : vâltoare, vârtej, vraişte ; desemnarea analogică : gând, gânditor, îngândurat, negândit.

Bibliografie

Eugeniu, Coşeriu, 1991, Humboldt von Wilhelm, Limba Română - Revistă de ştiinţă şi cultură, Chişinău.
Humboldt, Wilhelm von, 2008, Despre diversitatea structurală a limbii şi infleunţa ei asupra dezvoltării spirituale a umanitătii, Humanitas, Bucureşti.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!