Există cu siguranță două Românii. Două lumi diferite, trăind în paralel și de multe ori neștiind una de cealaltă. Întîmplarea face să împartă același timp și spațiu. Două culoare distincte, despărțite de un zid gros și impenetrabil. Oameni care totuși respiră același aer, își fac de multe ori cumpărăturile în aceleași magazine, fără să se vadă unii pe alții, într-o indiferență totală. De o parte civilizația, buna creștere, educația, de cealaltă grobianul, grosolanul, mitocănia.
Mi-am reamintit de această dihotomie zilele acestea, cînd se desfășoară în București „Festivalul George Enescu”. Prima ediție organizată după revoluție, în 1991, putea însemna revenirea culturii române, eliberată de chingile politicii comuniste, în rîndul importantelor culturi europene. România civilizată își reclama locul pierdut și nu putea s-o facă mai bine decît sărbătorind un mare muzician român care aparținea deja patrimoniului universal.
Cealaltă Românie, ascunsă în subteranele întunecoase, departe de orice informație corectă și nepărtinitoare, năvălea atunci în capitală pentru a da jos guvernul. Știa drumul de la precedentele trei excursii în București, cînd manifestațiile opoziției ajunseseră să deranjeze atît de mult oligarhia fesenistă. În Piața Victoriei, minerii spărgeau ușile și ferestrele clădirii Guvernului în căutarea sîngelui. În Piața Palatului, la Ateneu, se cînta „Concertul pentru pian și orchestră” de Edvard Grieg, în fața unui auditoriu care părea total detașat de ceea ce se întîmpla la doar cîteva sute de metri distanță. Pianul și bîta împărțeau lumea românească încă o dată în două. Am ascultat acel concert pe canalul 2 al Televiziunii Române, la „Sportul” alb-negru din bucătărie, preferînd la rîndu-mi delicatețea muzicii, violențelor transmise tot în direct pe primul canal.
După 14 ani, peisajul în care se desfășoară festivalul este foarte mult schimbat. Bucureștiul nu mai este pîndit de pericolul unor noi invazii barbare, iar melomanul poate merge liniștit la concert, în cazul în care a fost prevăzător și a cumpărat biletele cu mult timp înainte. Singurul pericol care îl paște este să fie claxonat de o mașină germană de ultimul tip, din care șoferul grăbit îi aruncă o înjurătură printre dinți, însoțită de o manea ascultată cu volumul dat la maxim.