Pentru că administratorul blocului în care locuiesc, din înălțimea funcției sale, îmi spune: „îți pui internet doar dacă vreau eu”. Adică un fel de Eu, sau chiar EU, și eu, ăsta fără majuscule nu aveam la îndemână nici o mănușă să-l pocnesc. Mă enervez pentru că anticarul, după ce îmi achiziționasem Ilf și Petrov („Douăsprezece scaune” și „Vițelul de aur”) la 20 ROL îmi face reducere la „raport către El Greco” și nu mai aveam bani. Pentru că nu am bani, pentru că întârzie tramvaiul, pentru că e aglomerație, pentru că ăla de lângă mine pute, și e doar dis-de-dimineață.
Atent îmi croiesc drum, ajutat de coate, în viață. Nu îl prea croiesc ci mai mult sap. Îmi fac o groapă ca să cad în ea. Să am motiv să mă ridic. Dacă nu-mi fac probleme atunci probabil nu pot trăi. Nu mă simt bine să șad dracului într-un loc, mai precis, la locul meu, în banca mea, eventual ultima de la perete ca eternă pedeapsă. Ca să fiu cu scaun la cap, îmi trebe musai unul ergonomic. Dar ca să mă enervez cu folos mi-ar trebui un temei serios, un alibi inexpugnabil.
Mă enervez motivat de descentralizarea literaturii, pentru ura care mocnește din vechi și uitate timpuri între capii de generație, între capi și cei care se doresc capi, între cei care se vor capi, între grupuri, caste, ginte sau triburi. Asta se întâmplă ți în România de astăzi, după ce se întâmplase și în alte Românii recente sau îndepărtate. Fără a se putea numi păltinișeni, sau grupul de la Cluj, sau Caiete Ieșene, adunați sau disparați după cum bate vântul, fără necesitatea unor vămi sau pașapoarte grupurile sau chiar grupele – mică, mijlocie, mare – de tineri scriitori se înjură domestic sau grobian între ei sau cu alte generații. Dacă ne referim la etern-fascinantul (câtamai clișeul) conflict între generații atunci facem trimiteri la inadaptabilitatea uneia dintre părți la o discuție despre valori, nonvalori și printre altele și literatură.
De ce? Se lovește sub centură cu mijloace primitive. Adică îi dai cu tifla în cap interlocutorului. Vorbești de canoane ți se răspunde: „eu nu mă iau după canoane”, „sunt perimate” cu varianta „nu-s trandy” și completate „ce Bradea mea!” sau invers vorbești despre sexualism, cuvinte obscene utilizate de drept sau gratuit și ți se închide gura cu : „voi tinerii”, „exibiționism”, „lasă mă că Brumaru a înnebunit” sau „de ce pe Henry Miller l-au interzis?”etc etc.
Mai grav însă lăsând frontul frondelor în pace este inapetența îmbălsămată cu îngrășăminte a contextului istoric pe care-l trăim, a concilierii tinerilor scriitori din ziua de azi. Aici rana supurândă ne doare mai tare. Și avem și motive. Trăim acum facem parte din joacă. FÃRÃ PIUA! Vreau, nu vreau, trebuie să mă la legat la ochi și pipăind cu nonșalanță intru în joc. Un fel de baba oarba cu mine însumi. Vorbeam de contextul istoric favorabil acestui gen de manifestare, fără să detaliez. Și nu voi intra în amănunte. Le cunoașteți. Însă omitem un punct important, de care se tot vorbește, însă, ca peste toate lucrurile ce țin de Integrare, nu importă dacă ești pro, sceptic sau anti, trecem cu gândul că mai e timp. Mă refer la frontul comun pe care ar trebui să-l consolidăm în vederea impactului (a se citi Șansa) cu piața culturală europeană, cu un potențial public-cumpărător care ar reuși să ne umple buzunarele, și fără să scriem ca Liosa, Coelho sau Cărtărescu. Nu ca ei, fiind considerați comerciali, facili, nu-i prea înghițim în grandomania noastră de a fi originali, docți, elitiști, în care fiecare dintre noi are câte ceva și din patristica lui Bădiliță, ironia lui Pleșu, cunoștințele lui Bălăceanu Stolnici, fantasticul cult al lui Eliade, absurdul lui Ionesco (escu), filozofia lui Cioran, sarcasmul lui Caragiale, funcțiile lui Manolescu sau relațiile lui Patapievici....
Dar asta e și poate dă de gândit
Va urma