agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-11-11 | |
foto: Dawn Allynn.
Condamnati la nebunie pe viata pentru chenzina angajatilor Nebunii de la ospiciul din Poiana Mare nu au nici o sansa sa plece acasa, in caz ca se insanatosesc. Sistemul este astfel croit incit din internarea lor sa cistige toata lumea, mai putin ei. Rudele le maninca pensiile sau le ocupa casele, iar angajatii ospiciului isi pastreaza locul de munca. Nici precizarea ministrului Sanatatii ca nu le va inchide spitalul, ci doar va transfera o parte dintre pacienti, nici ceata groasa si rece instapinita peste comuna, nici amenda de zece milioane de lei pe care le-au dat-o jandarmii pentru blocarea drumului, nimic nu i-a inmuiat pe salariatii spitalului de psihiatrie din Poiana Mare, aflati de cinci zile intr-o greva mascata sub numele de protest. Zi si noapte, de duminica dimineata, protestatarii isi hranesc indignarea cu vestile de la televizorul spinzurat de ghereta paznicului. Fiecare masina din care coboara un ziarist, si au fost cu zecile asemnea masini, e pentru ei o confirmare ca s-au inhamat la dreapta lupta. Un reporter de la Pro TV ii aseaza pe manifestanti dupa reguli doar de el stiute, fineturi de cadru, multimea in halate uzate, indemnata de lidera de sindicat, se face ciorchine potrivit indicatiilor.Abia acum agita pancartele, reporterul tipa la directorul general, "vino dom'le odata, eu am releu la Craiova, crezi ca te asteapta pe mata releul!?" Directorul e prins cu alti ziaristi chiar la iesirea din spital, e nauc, se simte jignit, i-o spune de la obraz protevistului, omul cu releul inmoaie tonul. Directorul trece resemnat in cadru, in mijlocul rasculatilor.Vorbeste tarii. Aproape toti din cei 298 de angajati ai spitalului locuiesc in comuna. Spitalul, ce functioneaza in cladirile unei foste unitati militare, e cel mai mare aducator de venituri in casele oamenilor, dar si la bugetul primariei, cu peste doua miliarde de lei vechi pe an. La fel ca in orasele monoindustriale, la Buhusi, spre exemplu, unde prabusirea fabricii de postav a bagat in disperare mii de familii, la Poiana Mare, vestea inchiderii spitalului a naucit toata asezarea. Dupa amenda, revoltatii s-au regrupat intr-un sant, in jurul a doua gramezi de busteni ce ard mocnit. Martirul Mitran In a doua zi de protest, luni seara, un electrician a cazut din picioare privind la stiri pe ministrul inflexibil. A facut o semipareza dreapta. Citiva colegi de protest l-au urcat in ambulanta primita cadou de la englezi si l-au internat la spitalul din Calafat. De atunci, protestul a capatat o efigie. Toti din sant pomenesc cu respect la microfoanele televiziunilor despre electricianul Aurel Mitran, 45 de ani, om modest, tata de copii. Liderul de sindicat, Marcela Ticu, o bruneta cu voce groasa, repeta intruna ca nu e vorba despre greva, pentru asta le-ar fi trebuit niste avize, iar lipsa lor le-ar aduce inca o amenda. „E doar un protest spontan. Si nu-i adevarat ca vrem sa eliberam bolnavii!“, striga indignata sindicalista. Adevarat graieste ea, dar e la mijloc un alt adevar, imbracat in aceleasi vorbe, e un adevar ascuns indaratul spaimei si al strigatelor lor: nici unul dintre zecile de protestatari din santul asta cu butuci in flacari nu-si imagineaza viata fara pacientii de dupa gard. Cei 440 de schizofrenici, oligofreni de diverse grade sint intreprinderea lor, sint combinatul lor, sint rostul lor de chenzina si drumul poticnit catre ziua de miine. De la paznic la directorul general, fiecare angajat tipa ca nu exista motive pentru inchiderea spitalului. Directorul medical, Gheorghe Ionete, spune ca spitalul are o alta fata „dupa ce ministerul a bagat aproape zece miliarde de lei, s-au pus geamuri termopan, se instaleaza o centrala termica, bolnavii au pijamale noi si mincare mai buna“. Acelasi director admite insa ca oligofrenii de gradul 2 si 3, citeva zeci la numar, ar trebui tratati in centrele specializate, nu la Poiana Mare. „Vreau acasa“ Holurile spitalului sint pustii, doar in cite un cotlon citiva pacienti trag de o tigara. Un mustacios cu dintii picior peste picior, fost locotenent, tisneste in drepti si raporteaza stiute si nestiute la trecerea fiecarei infirmiere. Ziaristii sint purtati numai prin pavilioanele proaspat zugravite si cu ferestre termopan. Pacientii nu mai au voie in camaruta zisa club, la televizor, de cind cu protestul, „ca ar putea sa vada stiri despre ei si se nelinistesc“, explica directorul general. Prin saloane zac, cu caciuli vechi trase pina la nas, intr-un somn care pare sa dureze de ani, oameni internati din 1991. Ba chiar unul, Florin Bradiceanu, 62 de ani, sta de 30 de ani intre peretii, acum aburiti de la termopane, ai spitalului de psihiatrie. E din Bucuresti, a avut casa parinteasca in Craiova, dar fratele sau a vindut-o, l-a scos de la mostenire si nu vrea sa-l tina in grija, sa-i fie, cum se spune, „apartinator“. Omul plinge si spune aceleasi cuvinte pe care le auzi de la toti care stau de ani si ani in acest spital. „Vreau acasa, ajutati-ma sa ajung acasa!“ Acasa ar vrea si Silviu Ionescu, 46 de ani, din ‘91 internat, inginer electrotehnist, ce-a suferit o cadere nervoasa la doi ani dupa terminarea facultatii, acasa ar pleca si Gheorghe Budescu, internat tot din ’91, acasa ar pleca, desi nu mai are casa, si Aurel Craciun, 38 de ani, fost campion mondial la canotaj in 1985, ce-a fost internat in urma cu opt ani, dupa ce-a divortat si-a dat foc la casa socrilor. Craciun, un urias moale, cu mustata, spune cu glas stins ca si-a nenorocit singur viata. „Dar parca merit inca o sansa“. Nu are cine sa i-o dea. 152 dintre ei trebuiau sa plece de mult In cazul bolnavilor ce-au savirsit infractiuni, dar n-au ajuns la inchisoare pentru ca au fost declarati lipsiti de discernamint la momentul faptei, se intruneste, o data la un an, o comisie din care fac parte un reprezentant de la Ministerul Sanatatii, unul de la Ministerul Justitiei si medicul curant. Comisia poate sa conchida ca bolnavul s-a vindecat sau ca isi poate urma tratamentul acasa, iar instanta poate sa-l elibereze. Un raport oficial al unei comisii interministeriale de control dovedeste ca cel putin o parte dintre bolnavii spitalului, cei internati din motive penale, trebuiau sa fie scosi de la Poiana Mare inca de anul trecut. Numai ca masura s-a oprit la portile spitalului. Imediat dupa scandalul din februarie 2004 al celor 17 pacienti morti, ministrul de atunci al Sanatatii, Ovidiu Brinzan, a decis ridicarea masurilor de siguranta de la Poiana Mare si, prin urmare, transferul bolnavilor care au comis infractiuni in alte centre similare. Era septembrie 2004, moment cind s-a intrunit comisia judeteana de reevaluare a tuturor bolnavilor din spital si care a facut o lista cu cei 152 de bolnavi „penali“ care ar trebui mutati din Dolj. „Lista era la DSP Dolj, care a facut nenumarate adrese catre spital prin care a cerut mutarea bolnavilor. Numai ca, nu stiu de ce, acolo s-au lovit de niste porti“, ne-a spus Renata Zuleanu, membru in comisia interministeriala de control. In martie 2005, Renata Zuleanu i-a regasit pe cei 152 de bolnavi tot la Poiana Mare, cind comisia a repetat controlul. „Acestia, pe caz penal, erau amestecati cu bolnavii cronici si noi din nou am constatat ca nu mai aveau ce cauta acolo“. Intrebarile societatii civile Dar ce-ar trebui sa verifice la acest spital comisia anuntata de ministru, pe ce descoperiri si-ar putea intemeia concluziile? Ar putea pleca, spre exemplu, de la ipoteza ca un om in stare de pacient pentru ani intr-un spital face bine atit tutorelui sau de acasa, cit si salariatilor spitalului. Tutorele ii poate minca pensia sau ii poate locui nestingherit casa, iar administratia nu e obligata sa concedieze angajatii. Daca omul, dupa insanatosire sau ameliorare, ar fi externat, si rudele, si angajatii spitalului ar avea de pierdut. Scopul principal al comisiei ar fi sa discearna citi dintre pacienti pot fi tratati acasa la ei, ori sub grija unui intretinator, sau, potrivit unui model european destinat bolnavilor cronici, sa-i distribuie in numar mic in casute de tip familial. In opinia Georgianei Pascu, managerul programului „Pledoarie pentru demnitate“ al Centrului de Resurse Juridice, „comisia de la minister ar trebui sa vada cite cazuri de pacienti detinuti pentru delicte minore stau de ani de zile inchisi la Poiana Mare, daca s-au respectat drepturile pacientilor in cazul internarilor nevoluntare, daca se practica si la acest spital procedura cu externarile fictive, cind pacientul este externat doar pe hirtie, apoi internat la loc. Numarul externarilor, considerate cazuri rezolvate, aduce bani in plus de la Casa Asigurarilor de Sanatate. De ce comisiile de evaluare a pacientilor se intrunesc abia la un an? Cine urmareste daca le sint respectate drepturile bolnavilor psihici?“ Ministrul Eugen Nicolaescu si-a nuantat declaratia facuta simbata la Craiova, spunind ca nu va inchide spitalul, ci doar ca ii va transfera in alte doua centre similare, la Jebel, judetul Timis, si la Sapoca, Buzau, pe cei 152 de pacienti condamnati pentru diverse infractiuni si internati in baza articolului 114 Cod Penal. Plecarea celor 152 de pacienti ar insemna concedierea a 60 de angajati. Directorul general al spitalului, Viorel Oprescu, simte ca o sa i se urce oamenii in cap: „O fac la fiecare concediere, darmite la 60 deodata“. Care pe care Salariatii si conducerea, protestatarii de la poarta, doua lucruri sustin: ca boala celor dinauntru e eterna si, chiar daca un pacient nu mai da semne de boala, ar putea oricind sa intre intr-o criza. „Ce faceti cu un pacient care isi revine fie si dupa ani de tratament?“, ii intreb pe manifestanti. „Nu-si revine nici unul, dom’le, astia-s nebuni pe viata“, „Is nebuni, se prefac ca si-au revenit, nu ne prostesc ei pe noi, toti se prefac!“, tipa disperate infirmierele, bucataresele, femeile de serviciu, soferii de sub pancarte. Aceasta greu masurabila probabilitate, ca pacientul ar putea intra oricind intr-o criza, adaugata lipsei unui apartinator care sa-l ia acasa si sa se ingrijeasca de tratamentul sau ambulatoriu ii fac sa ramina aici, pentru zeci de ani, prizonieri intr-o cazemata pentru nebuni. Evadarea fiecaruia dintre ei spre „acasa“ ameninta locul de munca al celor 300 de familii de poienari. • remus radu - 10 noiembrie 2005 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate