(acest text este urmarea articolelor: Cît de des te întrebi dacă nu ești la fel de cinic ca toți ceilalți?, Cît de lesne devine rațiunea cinică și Kynismul antic. Diogene din Sinope )




Decăderea kynismului

În epoca lui Marc Aureliu, cinci sute de ani după Diogene, kynismul arhaic atenian în derivă își pierde impulsul sănătos al rîsului satiric și se degradează într-o tentație moralizatoare a seriozității animalice, grupînd doar inși cîrtitori, cu firi labile și resentimentare, narcisiști refractari la orice.

Contextul istoric este acela al unei înfloritoare alienări, teren fertil pentru îndoiala moralistă și nevoia de autoafirmare individuală în raport cu o societate birocratică impusă și nedorită. Fermentul individualist, dorința insului de a trăi o viață proprie, de a-și reconstrui o identitate în spații independente de stat fac să prolifereze în formă de masă filosofiile vieții și noile religii – e vremea viermuelii vagabonzilor și a predicatorilor, a colcăielii cultelor și a sectelor de tot felul.


Schimbarea direcției

Lucian din Samosata, un cinic de factură nouă, se face remarcat ca ecou al disprețului păturilor educate față de cei de jos, critica lui își schimbă poziția, impertinența trece în tabăra opusă. Tonul nu mai este acela al zeflemelii ființei needucate împotriva reprezentanților științei vanitoase, ci al ironiei-educativ-conservatoare, al satirei senioriale împotriva necultivaților moraliști cerșetori, a lătrătorilor soioși și, de ce nu, primejdioși, subversivi.

Disprețuitorul celor ce disprețuiesc demască acum entuziasmul naiv și arogant al știutului mai bine, dar și travestirea ridicolei goane după glorie în poză eroică cu care se împăunează acum secta kynică. Simbolică este tragi-comica sinucidere a lui Peregrinos la Olympia, prostie de neînțeles pentru un Diogene și înfierată cu o încrîncenare demnă de cauze mai bune de către Lucian.

Ca ideolog cinic, Lucian îi denunță puternicilor pe kynici: criticii existenței și ai puterii sunt doar nebuni ahtiați de celebritate. Critica plebee suverană, plină de umor și voioșie se metamorfozează astfel în cinism înrăit și dornic de revanșă, în stridență satirică plină de ură și dornică de răzbunare. Care se va alia curînd cu puterea acceptînd înlocuirea criticii cu suprimarea oponenților.




(puteți citi în legătură cu cinismul și: Cinismul poetic , Fățărnicia aguridei , Prostul n-are destin )




(Cititorilor și posibililor mei comentatori:

Începînd cu acest text, suveran pe paginile mele, decretez pe dl. G. persona non grata și orice intervenție a sa nulă și neavenită = lipsită de valabilitate, considerată ca inexistentă.

Poate fi ea genială (lucru ce m-ar mira), poate fi providențială și inspirată de Dumnezeu, declar pe propria-mi răspundere, cu riscul de a-mi compromite mîntuirea, că nu-i voi mai răspunde.

Nu-mi pot permite să cer ceva cititorilor. Ei pot fi deschiși la tot ce ar spune dînsul, dar îi avizez că e bine să fie atenți, să caște bine ochii la prestația sa care mai todeauna este răuvoitoare, de rea credință și grevată unor idei pe cît de fixe, tot pe atît de datate. Să nu se sperie însă de cele debitate de dînsul, nu e bau-bau.

Cît privește editorii, sînt sigur că ei își văd de treabă. Cu o grabnică lentoare.

În cazul în care dl. G. nu va mai apărea pe paginile mele, îi mulțumesc anticipat că m-a iertat creștinește. Și m-a lăsat la mila Domnului. Precum și eu – așijderea. Aleluia.)