Publicate inițial în România literară, Clopotul, Ceahlăul, Asachi, Antiteze, Anotimpuri, Petrodava și Realitatea nemțeană, studiile adunate de Ion Cârnu în volumul „Drumuri eminesciene" (Editura Nona, Piatra Neamț, 2003) refac itinerariile Poetului în Neamț, aducând noi contribuții biografice și câteva repere bibliofile demne de interes. „Eminescu este – aflăm – asemenea unui quasar, un subiect inepuizabil. Opera sa este ca și Biblia, cu sensuri în toate și în întregul ei. Pentru mulți dintre noi viața a însemnat Eminescu și Poezia Lui, sorbindu-ne puterea de a trăi din acest izvor de veșnicie prezent în toate cu fericirea de a fi în universul limbii române. Am închipuit o floare pentru Mihai Eminescu, care ne este pururi aproape, încurajându-ne mereu. Pe Eminescu îl respirăm în vis și în gând. Explozia de bucurie a versului său este durerea tăcută a verbului milenar din ființa neamului din care ne naștem, dintr-o primăvară de-a pururi proteică. Mulțumesc, Universule, că m-ai făcut să te cunosc, iubindu-te!“
Pentru cei care știu cât de cât preocupările colecționarului, bibliofilului și poetului Ion Cârnu, această declarație de iubire nu mai constituie o surpriză, iar intrarea sa în polemicile iscate de subiectele eminesciene se dovedesc a fi, după cum vom constata la sfârșitul lecturii, benefice pentru eminescologi și nu numai, întrucât iscoditorul cercetător lansează, la rândul lui, noi provocări, ce merită a fi luate în seamă.
Una dintre ele ar fi aceea că Eminescu, fără a fi posesorul unui pașaport individual, a „venit de la Cernăuți prin Vatra Dornei, coborând cu pluta pe Bistrița până la Piatra Neamț“, ipoteză susținută anterior și de Kokossy Endre, dar întărită acum de atracția tânărului poet pentru tezaurul mănăstiresc de la Bistrița și Pângărați. Tot pe la Piatra Teiului, pe lângă Bistricioara, se pare că a trecut acesta și înspre Târgu Mureș, în sprijinul afirmației venind de această dată „viitorii săi prieteni nemțeni: Ion Cotta, din Bicaz, și Teodor Cojocaru, din Corbu, care mergeau la Blaj în aceeași căruță“. Nu lipsită de fior este întrebarea dacă Eminescu și-a cunoscut verii săi din Bacău, trimiterile la Donțu Iurașcu, „renumit cântăreț și fire de aventurier“, clarificând în bună măsură identitatea persoanei semnalate de G. Călinescu în „Viața lui Eminescu“. Rescriind itinerarul pe care poetul l-a parcurs în județul Neamț, începând cu primăvara lui 1866, când împreună cu trupa Tardini-Vlădiceanu a prezentat spectacole la Roman și Piatra Neamț, autorul reface, succint, toate drumurile eminesciene, itinerarul în epocă fiind dublat de reproducerea unor cărți poștale din propria colecție.
La fel procedează și în studiul „Chipul Poetului”, comentariile aplicate însoțind imaginile-efigie ale acestuia, inclusiv controversata fotografie de la Mănăstirea Neamțului, în care Eminescu apare în „papuci, cu un palton mare (palton menționat și în scrierile celor care l-au cunoscut mult timp și după acest episod de la Mănăstirea Neamțului) având o coleretă albă foarte elegantă, dar cu capul descoperit“, ipostază considerată trucată, ca alte asemenea… alegorii după „legenda colajelor cu figura Poetului“. Cunoscându-i foarte bine ipostazele fotografice, îl contrazice pe eseistul P.P. Gogan, care „stabilește după studii fiziologice un portret al lui Eminescu într-o poziție neclară, dintre care cel puțin trei argumente cad: tunsoarea, care nu seamănă cu nici una dintre fotografiile lui Eminescu cunoscute până atunci, mustața arcuită pe care a purtat-o numai între 1886-1887 și alura mai zveltă a personajului. Alăturează demonstrativ-eronat, fotografia despre care ni se spune că a fost executată în 1874. În realitate, ea a fost executată în 1878. Dacă ar fi alăturat și fotografia din 1885 și-ar fi dat seama imediat că ipoteza nu se susține, chipul poetului fiind identic cu cel din 1878. Dacă reproducerea inițială apărută în revistă (România literară, nr. 12/2000 n.n.) ar fi fost analizată cu calculatorul, nu cu lupa, P.P. Gogan ar fi avut surpriza pe care o avem cu toții: Eminescu este în fotografie în gruparea junimiștilor nu departe de Titu Maiorescu, aflat într-un prim-plan foarte clar”. Nefiind de acord cu P.P. Gogan, Ion Cârnu identifică, în fapt, „a noua fotografie a poetului“.
Tot cu ajutorul unei suite de fotografii, eseistul nemțean ne dezvăluie care au fost „Femeile din viața lui Eminescu“ sau „Veronica Micle și presupusele muze ale Poetului”, nu mai puțin de șase imagini aparținând acesteia, surprinsă la 4, 17, 18, 19 și 38 ani, iar în una oferindu-ne doar decația olografă a poetei. El e convins că „toate poeziile de maturitate au fost scrise având în gând pe Veronica Micle“ și nicidecum pe Mite Kremnitz sau Matilda Cugler-Poni, deși acestora le-a dedicat unele poeme, o adevărată aversiune având împotriva „năsoasei Cleopatra Poenaru (corpolentă și tare boiată… o cartofoare, mai în vârstă cu 12 ani…)“, care nu putea să-i inspire Pe lângă plopii fără soț.
Contestă, de asemenea, amintirile Anei Conta-Kembach din volumul de memorialistică „Boabe de mărgean“, care susținea că Eminescu a citit Doina la inaugurarea statuii lui Ștefan Vodă din Iași, aducând în sprijin presa vremii și, mai ales, cele 15 pagini de relatări de la eveniment ale redactorului N.D. Popescu, publicate în Calendarul pentru toți românii, pe anul 1884, editat de frații Ioanițiu, întocmind pe baza acestora o inedită „demonstrație grafică și reconstituire fidelă“, din care rezultă că poetul nu avea cum să se afle nici măcar incognito la manifestare.
Scotocindu-și biblioteca, aduce totodată completări la primul volum din „Bibliografia Mihai Eminescu”, apărut în 1976 sub egida Editura Academiei Române, adăugând câteva titluri scăpate autorilor și ilustrând textul cu imagini relevate ale cărților în discuție.
Sigur, sunt destule alte lucruri pentru care volumul merită atenția, dar nu dorim să vă răpim plăcerea lecturii.