(urmarea a textului: Delicatețea între grație și ingratitudine (I))



Delicatețea existențială

Gingășia și grația, în accepția lor de virtuți umane, reprezintă strategia pe care simțirea matură o adoptă în chestiunea anevoioasă, dificilă, adesea ingrată, prin urmare delicată, a locuirii omului pe acest pămînt. Răspunsul la această delicată provocare nu poate fi decît unul pe măsura solicitării: elaborat cu mare băgare de seamă, cu rezervă și prudență, cu infinită subtilitate, așadar cu nemăsurată și cuviincioasă delicatețe.





Recunoașterea acestei meniri a sensibilității omenești, culminînd cu conștiința vulnerabilității, certifică de fapt finețea opțiunii, calitatea ei superlativă și face din om o ființă aleasă, nobilă și delicată: plină de grijă și de atenție față de lumea în care trăiește, lipsită de brutalitate și asprime în relația cu lucrurile între care își află traiul, mereu prevenitoare în raporturile sale cu tot ce-l înconjoară. Deducînd oarecum din propria sa vulnerabilitate o anume generozitate față de tot ce există.


Maimuțărirea delicateții

Prin comparație cu această simțire adultă, spiritualizată și responsabilă, sensibilitatea care se proclamă veleitar delicatețe se dovedește doar o autocompătimire ranchiunoasă, centrată obsesiv pe propria neajutorare și fiind de fapt doar o prețiozitate a debilității. Amplitudinea potențială a simțirii, pe care ea o neglijează compromițător, este redusă și degradată prin această opțiune la nivel de iritabilitate, de inconfort și dezordine senzorială, de confuzie a pragurilor și competențelor simțirii specializate. Este evident că iritabilitatea este o caracteristică a viețuitoarelor care n-au ajuns la organe de simț bine definite și cu competențe clar precizate și că – în registrul uman – ea rămîne doar capacitatea de a semnala nespecific disconfortul și predispoziția de a-l zgîndări pînă la infectare.

Insul înghesuit în propria sa piele, rezumat la senzorialitatea sa rudimentară, ea însăși amputată și isterizată, va proclama ceea ce simte în enunțuri concentrate, imperativ-inflamate de genul: mi-e foame, mi-e frig, mi-e somn, nu mi-e bine, mă doare, mi-e greață, nu-i ce-aș vrea (înțelegeți: ce-aș merita) – la limită frizînd dezamăgirea: nimic nu-i idealul! Toate adresate unor instanțe imprecise și ubicui, nesimțitor prigonitoare, în menirea cărora ar intra datoria unei protecții necondiționate a ființei sale. Prin filtrul acestei simțiri răsfățate – ideală pentru a trăi constant mania persecuției – lumea este doar o abominabilă conspirație împotriva unei biete și mai ales delicate ființe.

Asemenea fragilitate, doar glorificată resentimentar ca delicatețe, frizează regresiunea onto și filogenetică. Ea poate fi asemănată cu vegetarea și somnolența sugarului, cufundat într-o fiziologie voinicească a creșterii asistate, în așteptarea stimulilor disconfortului pe care-i semnalează urgent prin țipete decisive.

Poate fi asimilată deci infantilismului (conservabil la orice vîrstă) răsfățat și surescitat ce bate isteric din picior și se dă probator cu fundul de pămînt. Dar prin montajul obsesiv-irascibil, ea dă totuși de rușine modesta și neperformanta iritabilitate a unicelularelor, căci ne apare ca o tumoare în stare cronică, aptă să sesizeze doar (auto)zgîndărirea și să secrete comportamente înveninate.


Posibila recuperare

Slăbănogelii (numele real al acestei metehne) celor ce se complac în pasivitate, fiind doar pacienții, pătimașii și uneori împătimiții unei delicateți suferinde, văicăritoare și irascibile i se poate prescrie doar recomandarea tonică de a adopta cît mai degrabă strategia integrală și ofensivă a unei delicateți active și generoase. Robuste. Care nu se defectează din te miri ce și intră în oscilație. Care are stabilizatori și funcționează delicat orice s-ar întîmpla, în timpul oricărei calamități.

Odată întremați, ei vor putea recunoaște în versurile lui Rimbaud: “Par delicatesse / J’ai perdu ma vie”, nu vreo lamentare resemnată sau ranchiunoasă, ci expresia autentică a asumării delicateții ca vredincie umană.


(Cititorilor și posibililor mei comentatori:

Avertismentul de la textul anterior nu a dat roade. Ba chiar l-a întărîtat pe G. Prefer deci să nu mai las loc de comentarii, prestația dizgrațioasă a dînsului neputînd fi omologată ca atare. Spre deosebire de G., eu nu țin să fiu scuipat, să scuipe el în sus cît o vrea. Cu efectele pe care le cunoaște deja.

Scuze celor ce n-au nici o vină. Se pare că în spațiul virtual toleranța excesivă are efecte nedorite.)



*

O cititoare care nu a riscat să se afișeze alături de G. comentînd mi-a trimis aceste rînduri care arată că delicatețea poate fi văzută și dinamic:

"Vreau sa spun doua lucruri despre ilustratie, unul serios si altul glumet.

Cel serios - imaginea delicatetei fizice, obtinuta cu dificultate, cu durere si cu truda indelungata sustine foarte bine ideea ca edificarea delicatetei interioare se face cel putin tot atat de greu.

Cel glumet - asa ne vedem toate..."