Aș dori să încep o discuție pe tema învățământului românesc prin povestirea unei întâmplări semnificative din trecutul meu îndepărtat. Am convingerea că unele dezamăgiri, cărora le putem da o finalitate pozitivă chiar tardivă, sunt binevenite, dacă nu necesare.
Cred că eram prin clasa a doua, mă întorceam de la școală și era o zi de martie umedă și cețoasă. Ninsese abundent în urmă cu câteva zile, iar acum zăpada se topea, făcând acele băltoace pentru care orice încălțăminte devine în grad înalt hidrofilă. Poate că nimic nu este mai urât în natură decât zăpada murdară din orașe. Îți dă sentimentul de maculat, de ceva care ar fi trebuit să fie pur și frumos și pe care urâtul și-a pus amprenta cu grosolănie.

Dar atunci, nu mă gândeam la asta. Nici nu-mi puneam întrebarea "Unde sunt zăpezile de altădată?"- nu cunoșteam încă poeți francezi. Respiram mai greu pentru că starea mea de spirit era una cam gri la fel ca zăpada, blocurile, cerul, tot. Și apoi mai era și ghiozdanul... Dar nu aveam dreptul să mă plâng în această privință, ni se spusese la școală că, în mod normal, un copil poate căra fără probleme o pătrime din propria greutate. Iar cu o seară înainte îmi cântărisem ghiozdanul. Avea șase kilograme, iar eu vreo douăzeci, așa că... mergea.

Pot spune că eram chiar puțin abătută, când deodată mi-am amintit de lecția pe care o făcusem la citire. Era vorba despre o biată bătrânică, cu două coșuri grele. Doi școlari inimoși i le luaseră din mână ducându-le ei mai departe. Se înțeleseseră din priviri, iar chipul bătrânei se oglidise o fericire imensă și obrajii i se umpluseră de lacrimi de recunoștință. Se vede că aveam o învățătoare foarte bună pentru că reușise să ne sensibilizeze și să ne convingă în legătură cu acest subiect, cel puțin pe mine. În pauză, mă imaginam în secret ajutând un bătrân sau o bătrână și chiar mi-au picurat câteva lacrimi de înduioșare pe biscuiți.

În timp ce mergeam spre casă, mi-am amintit de întâmplarea din manual și buna dispoziție mi-a revenit brusc, așa cum se întâmplă des la copii. Am început să cercetez oamenii din jur, sperând să am norocul să văd pe cineva bătrân ducând un bagaj. Probabil intuiam că cea mai mare fericire e aceea de a da. După puțin timp, am simțit ceva ca un curent electric care îmi străbătea tot trupul. Inima îmi bătea ca și cum aș fi alergat kilometri întregi. La câțiva pași în fața mea mergea o doamnă în vârstă care ducea o sacoșă de plastic. Cu satisfacție am dedus că povara nici nu era grea pentru că, în timp ce femeia se deplasa, sacoșa se legăna ușor. M-am apropiat cu răsuflarea tăiată și am văzut o față binevoitoare care, observându-mă, mi-a zâmbit. Am prins curaj, i-am răspuns la zâmbet cu sinceritate și am încercat să-i iau sacoșa privind-o fix în ochi, așteptând să văd lacrimile de recunoștință.

Pe chipul femeii am citit întâi surprindere, apoi teamă, parcă. I-am zâmbit în continuare vrând s-o asigur de toată măreția sentimentelor mele și am tras mai tare de sacoșă pentru ca acel moment, care urma să ne facă fericite pe amândouă, să vină mai repede. Cu stupoare am văzut cum i s-a schimonosit chipul de furie, iar printre buzele strânse au ieșit cuvinte urâte pe care nici măcar nu le cunoșteam. De uimire am uitat să iau mâna de pe sacoșă până am simțit o lovitură care mi s-a propagat prin umăr în tot corpul. Eram aproape de casă și am fugit.

Durerea fizică mi-a trecut repede, însă apăsarea din piept și din stomac tot nu-mi trecea. Ajunsesem în casă, nu-mi mai era teamă, dar eram cuprinsă de tot felul de alte stări. Cel mai mult îmi era rușine. Înțelesesem că nu-i puteam reproșa nimic bătrânei, își apărase sacoșa de un posibil hoț. Apoi, așa cum e probabil specific psihicului omenesc la orice vârstă, am încercat să mă disculp, să caut o vină înafara mea. Și am găsit-o. Învățasem semnele de punctuație și știam că, atunci când într-un text se dă o explicație, toate acestea se scriu într-o paranteză. M-am gândit atunci cu reproș la cel care născocise povestioara din manual, autorul. Doamne, de ce n-a scris într-o paranteză să nu urmăm exemplul celor doi școlari, că lucrurile nu sunt chiar atât de simple precum par?

Pe măsură ce creșteam, l-am iertat pe autor. Odată cu trecerea timpului, tot găseam noi și noi lucruri care ar fi trebuit adăugate în acea paranteză universală ca mic îndreptar de gândire greșită - iar ea depășise de mult întregul manual de citire. Anii treceau, iar eu vizualizam cum paranteza dorită creștea în proporție geometrică și-mi dădeam seama că ea cuprinde tot ceea ce nu s-a scris vreodată și nu se va scrie niciodată. Nu cred că paranteza mea imaginară va putea fi vreodată închisă. Ceea ce a început ca un mic proiect pe termen scurt s-a transformat într-o întreagă angoasă.

Privind retrospectiv, mă întreb natural spre ce se îndreaptă învățământul românesc și nu numai. Copiii continuă să fie educați într-un mod idealist-cretinoid, hrănind entuziasmul lor febril cu mulțumirea de a trăi într-o lume perfectă. Cum să nu devină, ca adulți, sceptici și neimplicați social, cum să se înregistreze o prezență mai mare la urnele de votare, cum să se prevină emigrarea în masă a tinerilor capabili, dacă ei trebuie să se maturizeze demolând rând pe rând convingerile care le sunt inoculate începând cu școala primară? Ei trebuie să descopere, pe măsură ce cresc, că polițistul nu este îngerul păzitor al liniștii publice, că politicianul nu este campionul dezinteresat al binelui poporului, că profesorul de la catedră nu este persoana atoateștiutoare care să le răspundă la orice întrebare, că superiorii în grad și în funție nu sunt obligatoriu mai bine pregătiți și nici nu constituie modele morale sau de conduită, că de cele mai multe ori în viață ai de-a face cu oameni a căror ultim lucru care îi interesează la tine este numaărul de volume de Kant citite, că românii nu sunt niște îngeri oropsiți de soarta potrivnică dar excesiv de harnici și de cinstiți etc.

Ce valoare mai poate constitui competența sau patriotismul sau onestitatea sau alte concepte insuflate mlădițelor nației când modul în care ele se vor a fi predate se opune evidenței, când până și copiii nu mai cred, începând chiar cu clasele a treia-a patra? Din punctul meu de vedere, este clar că observarea discrepanței antrenează o adevărată psihologie subversivă, o subcultură nerostită, de underground, care face ca orice fapt transmis ca fapt să fie privit ulterior cu neîncredere, cu sentimentul că "nu e chiar așa".... și mergând chiar până la mania teoriei veșnicei conspirații. Românii nu au încredere în români sau în opțiunile pe care le au pentru că mereu situația li se prezintă în nuanțe pastelate, și mereu lucrurile li se declară mai bune decât sunt. Inclusiv mult-uzitatul termen de "tranziție" (adică nu vă faceți griji, este doar o situație temporară) spune totul în acest sens. Ar putea fi restructurarea învățământului răspunsul de care avem nevoie?