"Eroi au fost, eroi sînt încă..." Mai sînt însă valabile valorile și conduita celor de ieri pentru cei de azi? Mai curînd nu, pentru că, pe cît posibil, vremurile noastre tind să elimine din viață situațiile necruțătoare, în care indivizii făceau dovada unor comportamente exemplare și a unor virtuți pe măsură. Circumstanțele excepționale, ocaziile dramatice, climatul teribil, fabulos și liric lipsesc azi celor ce ar dori să-și încerce decisiv virtuțile. Marii mutilați cu pieptul doldora de decorații sînt deja figurile unui decor de panteon vetust. Numele lor - de viteji căzuți fără s-o vrea la datorie, de martiri mărturisind înverșunat credința - abia de mai atrag atenția, fanate glorios în denumirea unei străzi, ofilite pios pe fila unui calendar.

Încă aspiranți la un eroism în plină tranziție, sîntem de-acuma de departe mai sensibili la suferințele unui oarecare, persoană fără virtuți remarcabile, actor obscur al unei pățanii banale, cu care ne simțim - nu știm de ce - complici fără tăgadă. Sîntem vădit mai marcați de isprăvile doar verosimile ale vreunui personaj dintr-o istorie închipuită, înscrisă numai pe hîrtie sau celuloid. Preferăm izbînzilor mortale, faptelor mărețe ce nemuresc postum, întîmplările mărunte, indecise, fără grandioase reverberații publice. Petrecute sub surdina anonimatului, acestea au adesea privilegiul unor cutremurătoare implozii, responsabile de nașterea unei complicități tainice și sacre cu tot ce e congenital fragil sau vulnerabil pînă la delicatețe. Și asta mai degrabă pentru a ne putea dezice impenitent, pentru a da o replică decisă dar neostentativă, pentru a rezista eroic, într-un anonimat solidar, ofensivelor sub al căror stindard ar fi dorit să ne înroleze toate mișcările solidariste, travestind ipocrit rutina mortificării în eroism cotidian.

Nu ne mai impresionează chipul semizeului în superbia lui, umilitoare, la urma urmei, pentru un biet om. Exemplaritatea sa nu-și epuizează însă semnificația doar în ipostaza demodată a acestei suficiențe trufașe. Ne ispitește azi mai mult valența lui de ființă ambiguă, incert întocmită, alcătuirea sa hibridă, rănită funciar de o precaritate insurmontabilă - statutul său monstruos și bastard.

Eroismul care pare a ni se impune în consecință astăzi - ca un imperativ existențial ce nu poate fi refuzat fără a ne periclita irevocabil autenticitatea - este acela de a ne asuma nu vreo presupusă splendoare a desăvîrșirii, ci condiția șubredă și sfîșiată - constituția mitic semnificativă a semizeului. Și anume, ipostaza celui menit să poarte simultan și penibil stigmatele unei duble și ireconciliabile eredități: jumătate de om, călărind fantasmatic - exilat perpetuu din patria legitimității - jumătate de zeu. Nimic nu ilustrează mai bine această condiție de un ridicol patetic, de un tragicomic sublim decît încrîncenata ispită de a ne avînta mereu într-un elan iremediabil șchiopătînd - vorba poetului: c-o aripă și-un picior - către un zbor candid închipuit dar incontestabil interzis.



Nu-i, prin urmare, de mirare că revizuirea eroismului poate atinge pînă și mentalitățile cele mai drastic grevate unei tradiții violent machiste, asemenea pătimașei virilități argentiniene. Căci iată ce spune, visînd la eroi, Adolfo Bioy Casares: "Ceea ce trebuie să aibă un bărbat este un fel de generozitate filozofică, un anume fatalism, care să-i îngăduie să fie întotdeauna gata să piardă totul în orice clipă, cavalerește". Recuperată ca o virtute umană dincolo de genuri, bărbăția rămîne așadar curajul asumării unei vieți fragile și amenințate - reușind uneori, dar sortită cel mai adesea să piardă subit tot ce a cîștigat cu greu -, plecînd cavalerește genunchiul pentru a rămîne cu fruntea sus în urgie.

Proba eroismului de astăzi s-ar părea să nu mai fie aceea de a-ți da viața, salvînd prin moarte sensul vieții, ci aceea de a da viață adevărată unei ființe seduse prea adesea de gloriola mortificării care, nemaiștiind pentru ce trăiește, nu mai are de fapt pentru ce să moară.