L-am cunoscut pe Alexa Gavril Bâle pe vremea studenției sale, când din Cluj (martorul multor evenimente literare și nu numai) îmi trimitea poezii pe care unele l-am găsit în volumele: “Candidat la Premiul Nobel”, Editura Cybela, Baia Mare, 1995; “Secunde înafara orei”, Editura Omega & Cybela, Baia Mare, 1996, și “Umbre în scriptorium” Editura Universității de Nord, Baia Mare, 2005. Urmărindu-l prin presa literară îl știam un poet format, stăpân pe forțele sale creatoare, oricând capabil de orice surpriză. Și, într-adevăr, Alexa Gavril Bâle mi-a produs o surpriză, plăcută, prin faptul că adevăratul său debut editorial a fost în proză, cu romanul:”Iubita fratelui Rafael”, Editura “Gutinul”, Baia Mare, 1992, urmat de “Leacuri pentru vite”, (folclor etnoiartric veterinar), Editura Cybela, Baia Mare, 1993. De remarcat că Alexa Gavril Bâle, care titlul de Doctor în medicină veterinară, în paralel cu o licență în Teologie greco-catolică, își desfășoară activitatea în satele din preajma satului său natal, amplasat de sute de ani pe vatra Chioarului. Acest aspect i-a dat posibilitatea să scrie un op de o rară frumusețe, pe care cititorul îl întâlnește o dată la un sfert de veac: “america de dincolo de gard”, căci despre aceasta e vorba; (Editura “Limes”, Cluj-Napoca, 2003).

Influența nobilei sale profesiuni este simțită pe parcursul celor 20 de povestiri ale cărții. Astfel, prima sa povestire, cu caracter biografic, ne duce în atmosfera primilor ani de exercitare a profesiunii într-o localitate din inima Transilvaniei, la un Complex de vaci, creat de grandomania unui regim totalitar, în care toți specialiștii erau condamnați la o perioadă de stagiu de pregătire impus de o repartiție ministerială. Contactul cu acea lume în care erai izolat de obiceiurile de acasă, contactul cu alte mentalități îl fac pe autor ca: “Amintirea zidului pe lângă care am trecut odată mă zguduie până la oase// Ziduri peste tot, ziduri pentru toți, oriunde... (Scrisoare de la un prieten la o nouă adresă); (Ziduri pentru toți), (p.7)

Firul întregii narațiuni reflectă stările de zi cu zi ale tuturor personajelor implicate; grija pentru vremurile ce au să vină: ”Vai, oftează Florica, și noi nu știm ce ne-om face, fân a ieșit fără samă de puțin, otavă n-am făcut deloc, da lapte ne trebe la micu ista...” (O lume pustie), (p. 14), autorul redă cronologic cu fidelitate, precum o iconografia sadoveniană, unde Vitoria Lipan, poartă instrumentul magic, (baltagul) mă duce cu gândul că Alexa Gavril Bâle a avut în vedere un asemenea scenariu, doar că în cazul de față (frunza de nuc) devine acel instrument cu “bătaie” mai lungă, Ileana din Stini stie, și crede în puterile miraculoase ale acestuia în rezolvare problemelor: “Ileana din Stini o venit lângă ea și o cuprins-o pe după mijloc ca semn de mare prietenie. Io am văzut când i-o băgat o frunză de nuc împăturită, după boarta pindileului. N-o fost lucru curat.// De atunci o fost tăt cam beteagă. Nici de măritat nu s-o măritat până tare târziu” (Ploile la vremea lor), (p. 21), redate prin imagini în care se succed o mutidudine de indentități ce utilizează un registru expresiv vioi, din care rezultă o stare incitantă, obsesivă lăsând cititorul în multe situații în suspans prin propozițiile scurte, uneori rzumându-se la câte un cuvînt reprezentând viața cotidiană în toată divesitatea ei: “ Fug. Fugim toți.// Fug tare. Șireturile desfăcute mă împiedică. Mă ridic și iar fug...” (Când glonțul trece alături de inimă) (p. 123)
Lumea povestirilor scrise de Alexa Gavril Bâle, se leagă, prin originalitate, dar și prin punerea în discuție a unei teme principale: țăranul, actorul principal al unei istorii recente ce își duce traiul într-un cadru natural cu oameni statornici în tradiții: “În Cărpiniște femeile așteptau muzica. Mâncaseră și acuma închinau cu horincă. Se înfocau încet, așteptând să joace. Secera fără joc nu-i seceră, îi numa zoală pe cioante, cum zicea Reghina Fătoianului ce se trăgea de pe Dâmbul Șurdeștiului”. (Ploi în septembrie), (p. 144)

Construcția întregului op e vârstat cu zicale și expresii tipice de o majoră forță de exprimare specifică zonei în care se desfășoară acțiunile: “Numai că uneori adevărul poate fi mai dăunător cu un virus. Roade pe dinăuntru, desfințează, îți produce frisoane, tuse și junghiuri.// Dacă adevărul este dăunător, atunci minciuna cum poate fi, mai sănătoasă? Pe câți nu-i apără minciuna, pe câți? Pe când adevărul câți nu strivește? (Ne va despărți o ploaie), (p. 77) ce poartă pecetea unui dialect de o mare încărcătură expresivă, viu colorată umoristic a unei lumi puse într-un paralelism atât în timp cât și spațiu, cu prezentul în care fenomenele juridice, sociale și spirituale sunt redate într-un stil cu multiple conotații ce bântuie prin mintea omului simplu, pus deseori într-o situație de cumpănă, între: real și ireal: “În America îi liber omu. Și-i dreptate pântu tăți. Sigur bade Antoane? Apoi dacă-ți spui io care am fo pă acolo în tinerețuri... Da ce ai cotat, dacă-i bine a-ntreba? Am lucrat să-mi fac bani, să cumpăr oarice pământ”. între dorința seculară a stăpânirii propietății private și obligația de a trăii într-un regim importat de la ruși și impus de autoritățile comuniste prin cele mai barbare mecanisme de represiune a țăranului: “Da l-o luat dracu pă tăt, cu colhozu ista. Și vai cât am tras în America pântru banii cia... vai... vai... Și ești liber de tăt în America? Da pi cum crezi ? Nu vine nime la gard să-ți scrie vițelu din vacă ? Să trebuiască apoi să-l dai la stat... Nici poveste... Și nu ești obligat să duci lapte pă contract ? Îiii.. Da nici carne de porc ? Þ-am zis o dată, mai Paulule... nu...” între posibila situație de a fi stăpân pe avuția ta și garantarea acestuia prin pârgâiile legislative: “ La tine-n odor tu ești șăf. Nu are voie nime să te deranjeze cu ceva.” între curiozitate și setea de libertate a celor din Arșița, izvorâte din dialogurile purtate de personajele povestirilor, sunt prezente pe tot parcursul lecturii fapt cel fac pe autor să aleagă titlul cărții puternic încărcat de conotații simbolice: “Și unde-i America ceia, bade Antoane? Vezi gardu cela de carpini? Treci de el, dai de alte garduri, apoi de altele și altele și tăt așă... le treci pă tăte, ajunngi la ocean și iei vaporu. La-nceput borăști o țâră pân te adaptezi la situație, adică cu marea; în câteva luni ești acolo. Să vezi numa cum așteaptă patronii în port să sosască românii. Să sfădesc de la ii, care să angajeze mai mulți că-s tare hamneși pă lucru. Buni și răbdători suntem, d-aia ne ia dracu amu... Vai da multe garduri îs până în America ! Multe, multe și mulți câni le păzesc.” (Nuntind cu câini), (p. 86)

Cele 20 de titluri ale povestirilor completează armonios întreaga tematică a cărții, fapt ce dovedește experiența de viață și profesională a autorului, talentul său de prozator, prin cursivitatea scriiturii, a stăpânirii unui limbaj de o simplitate și naturalețe specifică zonei.

Autorul vine pe urmele înaintașilor săi: N. Breban, A. Buzura și Al. Ivasiuc (ultimi doi cu solide cunoștințe în domeniul științelor medicale) dar și a mai tinerilor săi confrați; Marian Ilea, Nicolae Goja, Victor Tecar și alții care fac din Maramureșul Voivodal un templu al prozei românești.