Estetica, ca disciplină filosofică specifică, deși preocupări în domeniu există din antichitate, s-a constituit în sec. 18, când A. G. Baumgarten îi dă denumirea pe care o cunoaștem astăzi în lucrarea intitulată „Aesthetica“ (1750), pe care o definește drept „știința cunoașterii senzoriale“, făcând totodată distincția clară între logică și estetică. Întrucât estetica studiază esența, legitățile, categoriile și structura acelei atitudini umane față de realitate, caracterizată prin reflectarea, contemplarea, valorizarea și făurirea unor trăsături specifice ale obiectelor și proceselor din natură, societate și conștiință sau ale creațiilor omenești (artistice), ne propunem aici să inserăm câteva „judecăți“ regăsite în ultimul aspect de studiu al acestei discipline: creația artistică.
Dacă analizăm o creație artistică, judecata de gust, bazată mai mult pe intuiție decât pe rațiune, constituie prima treaptă a unei judecăți de valoare, exprimând o atitudine axiologică determinată care se înscrie în ansamblul unui sistem de valori datorită naturii ei apreciative și ierarhizatoare. După Kant, judecata de gust reprezintă un simțământ provocat de jocul liber dintre facultățile de cunoaștere, adică dintre intelect și imaginație, de unde concluzia: gustul este rădăcina însăși a judecății estetice. Kant spune că „frumos este ceea ce place universal fără concept“, ceea ce înseamnă că în judecata estetică conceptele lipsesc (deși intelectul e facultatea conceptelor), datorită faptului că prin jocul liber al facultăților intelectuale conceptele se dizolvă în acea atmosferă proporțională pe care o resimțim ca sentiment de plăcere. Poetul Nichita Stănescu în poezia Matematica poetică pare a confirma judecata estetică a lui Kant: „Matematica s-o fi scriind cu cifre / dar poezia nu se scrie cu cuvinte./ Cucurigu !“.
Dacă analizăm cunoscutul dicton „de gustibus non disputandum est“, putem conchide că el se referă în special la gust într-un sens restrâns al cuvântului (față de apetituri culinare, culori, mirosuri), însă extins, el are valabilitate doar în măsura în care subliniază caracterul individual și imposibilitatea de a impune gustul prin măsuri exterioare. Gustul, deși legat intim de structura psihică și formația cultural-estetică a personalității, deși eminamente subiectiv, relativ, schimbător, nu poate fi conceput în afara determinării socio-culturale a mediului, modelor și influențelor pe care individul ca ființă socială le suportă, a stadiului de dezvoltare a culturii și educației estetice generale și individuale.
Determinarea gustului estetic de factori ontici ne duce la aprehendarea actului creator spre perspective pozitiviste și/sau pragmatiste, de unde s-ar putea trage concluzii cum că judecțile de gust estetic s-ar reduce la anularea „gurii“ în favoarea nemijlocită a „stomacului“, printr-o inserție eventual ombilicală. De aceea judecata de gust kantiană reprezintă nucleul hotărâtor al unei judecăți estetice, distingând în ea amestecul de intelect și imaginație al căror joc liber dă naștere simțământului frumosului, acelei „atmosfere proporționale“ ce se repercutează ca sentiment și care e resimțită „în mod dezinteresat“ fără perceperea neapărată a vreunui scop sau utilități. De aceea autorul Criticii puterii de judecare, în aceeași ordine de idei, în estetica sublimului deschide larg calea disponibilităților etice ale esteticului, prefigurate îmtr-o formă superioară de judecată estetică. Aceasta exprimă aprecierea deliberată, prin prisma idealului estetic, nu numai prin cea a gustului, asupra obiectului estetic îm general și a operei de artă în special. Rolul primordial în determinarea sensurilor valorice ale unei opere îl are, desigur, actul creator însuși, dar prin aceasta viața social-estetică a operei abia începe. Dinamica trecerii de la valoarea estetică virtuală la valoarea estetică actuală este complexă, iar în acest proces judecățile de valoare exprimate au un rol decisiv pentru integrarea obiectului estetic într-un context axiologic dat.
Pornind de la afirmația lui H. Keyserling că arta este „cea mai înaltă expresie a vieții“, merită cu prisosință sacrificiile artistului într-un act nobil de creație, chiar dacă în manejul vieții necesar-pozitiviste sau pragmatiste metafizica sensurilor pe care el le propune sunt receptate uneori cu ingratitudine.
Ca întemeietor al pozitivismului și ca unul dintre fondatorii sociologiei ca disciplină științifică autonomă, Auguste Comte nu are nici o vină hic et nunc (nici teoreticienii apologeți ai pragmatismului). Dimpotrivă, meritul lui Comte incontestabil este acela că a întrevăzut o stare finală a istoriei umane (starea pozitivă) care desemnează epoca științei. El întrevede, în opoziție cu stările precedente (teologică și metafizică), caracterizate prin superstiție și prin concepții finaliste despre univers, epoca adultă a inteligenței care este animată de spiritul pozitiv sau științific cu unica grijă de a înțelege legile ce guvernează fenomenele între ele. „Vinovate“ pot fi doar Antichitatea care l-a dat pe Aristotel: la el practic este deosebit de poetic (care desemnează orice activitate de producere) și Modernitatea care l-a dat pe Kant: la el practic este ceea ce determină conduita, prescrie ceea ce trebuie să fie, sinonim cu moral.
Exprimând atitudinea estetică în genere, judecata estetică cu ipostazele ei (judecata de gust și judecata de valoare) dacă tinde, după varii autori, spre o formulare riguroasă și obiectivă în cadrul criticii literare și de artă și a esteticii științifice, atunci va suporta incidențele istori(ci)smului și teoria falsificabilității a lui Popper.