Vladimir Novițchi
(1917 – 2003)

N. s-a născut anul 1917, ziua 8 septembrie, la Cetatea Albă, în Basarabia. A urmat studii primare si liceale la Timișoara, hotărându-se să aleagă apoi Politehnica, în același centru. Student fiind, N a făcut prima dată cunoștință cu un aparat de zbor: planorul „Hol’s der Teufel”. Fascinat de noua lume pe care o întrezărea, N nu s-a mai îndepărtat niciodată de zbor. A făcut (1939) școala de zbor cu motor în cadrul ARPA București, aerodromul Giulești, apoi Alexandria, unde obține și brevetul de pilot gradul II, la bordul unui Fleet 10G. Imediat se înscrie la Școala de planorism de la Sânpetru, Brașov, devenind instructor pentru acest tip de aeronavă (1941). Pe lângă activitatea didactică, N este cooptat și în colectivul de constructori de planoare, condus la IAR de către inginerul polonez (refugiat de război) W. Kasprzyc, dobândind experiență în acest domeniu. Planorul construit atunci de IAR este « Salamandra », destinat instruirii viitorilor studenți, folosit în acest scop de N.
În anii următori, N este trimis să își facă meseria în alte colțuri ale țării : Câmpina și Craiova. În ambele localități, el a pledat (și a avut succes) pentru înființarea unor ateliere pentru întreținerea planoarelor. 1943 este anul când a fost concentrat ca militar TR la Pipera, iar după desconcentrare va fi încadrat șef de pilotaj la Sânpetru, apoi la Caracal (unde se afla dispersat aeroclubul craiovean), iar din 1944, din nou la Sânpetru. Experiența pe care a dobândit-o în acest timp a folosit ca bază pentru elaborarea unui manual de pilotaj.
Anii de după război reprezintă pentru aviația română perioada de mare involuție. Au suferit aviatorii, a suferit și activitatea de construcții aeronautice. În 1947, N este scos din aviație și obligat să își schimbe meseria. Devine operator-proiecționist la Sânpetru.
În 1949, totuși, la nivelul conducerii aviației sportive, se ia hotărârea înființării unei secții de întreținere a planoarelor. Este contactat N, care acceptă să devină șeful acestei făbricuțe. Ca amplasament este ales orașul Reghin, acolo unde exista o întreprindere de materiale sportive din lemn, cu personal calificat (dar nu în construcția de aeronave), ca și o inepuizabilă sursă de materie primă: lemnul de molid.
N nu a pierdut timpul. A preluat din depozitele fostului IAR (transformat între timp în uzină de tractoare) feruri ale unor vechi planoare „Baby II B”; e vorba de planoare germane, folosite înainte de război. N a îmbunătățit proiectul, iar în 1950 a încercat, personal, în zbor, primul Baby – rebotezat „RG-1” - fabricat la Reghin; au fost construite, în total, 158 de unități. Au urmat planoarele RG-2 „Partizan” (biloc) (17 unități), RG-3 „Stahanov” (biloc) (51 unități), RG-4 „Pionier” (62 unități) și RG-5 „Pescăruș” (30 unități). Aceste planoare au reușit, mânuite de maeștri ai manșei, să obțină recorduri de altitudine, distanță și regularitate, atrăgându-și respectul și admirația chiar și din partea unor constructori concurenți din afara țării.
Folosind experiența acumulată, N a făcut un pas înainte, trecând la producția de avioane. Făcându-i concurență lui Radu Manicatide, de la Brașov (v.), el a proiectat și construit cu ajutorul colaboratorilor de la Reghin (pe care el i-a format în această meserie nouă pentru ei) avioanele de școală și antrenament RG-6 și RG-7 „Șoim”, diferite între ele prin motorul folosit.
Þinând seama de necesitatea unui elicopter pentru executarea unor misiuni de supraveghere aeriană, împreună cu inginerul Andrei Rado, N a proiectat și realizat primul elicopter românesc, RG-8 H-1 „Þânțar”, în prototip. Din păcate, în absența unui motor românesc, elicopterul a fost echipat cu un motor cehesc, refuzat, în cele din urmă, de producător.
Ultima aeronavă construită la Reghin a fost planorul biloc de performanță RG-9 „Albatros”, ieșit din fabrică într-un număr de 10 bucăți. Apoi secția de construcții aeronautice a fost desființată (în 1958), N revenind la Brașov odată cu înființarea noii Întreprinderi de Construcții Aeronautice ICA, unde a continuat să lucreze în domeniul construcției de planoare alături de inginerul Iosif Șilimon până când a ieșit la pensie.
N a rămas în lumea zborului fără motor și după trecerea „în rezervă”. Împreună cu alți planoriști a pus bazele Asociației Planoriștilor Români și a continuat să fie prezent, în zilele de zbor, pe terenul de la Sânpetru. Aceasta până în a nul 1992, când a plecat să își trăiască ultimii ani în Germania.
A încetat din viață la 17 decembrie 2003.