“Și mă întreb:
ce mă voi face eu,
căci n-am credință
nici măcar ca să mut un munte -
cum dar voi porunci gândului:
mută-te de aici și aruncă-te în mare?”
(Savatie Baștovoi - Puțin credincios)




De dragul unicității, omul modern cade în excentricitate. Apoi, tot învârtindu-se pe orbita-i descentrată, sfârșește prin a se raporta vicios la axa centrală conexând punctele-i de sprijin. Desconsiderând tradiția, se îndepărtează până la detașarea, aproape ostilă, de înseși fundamentele ființei sale: dragostea și credința. Forma primează în detrimentul fondului, iar înfrângerea credulității, considerată drept victorie supremă, premerge necredința. Inocența e luată în derâdere iar simplitatea, demnă de reprobat. O depreciere egalizatoare face ravagii în lume. Reticența vis-à-vis de elemente ale moralei sau credinței se accentuează până la negarea acestora. Însă ca modă, ca simplu mod de manifestare a unei libertăți prost înțelese, negarea nu poate fi constructivă. Structurile mentale de la nivelul subconștientului, fiind foarte conservatoare, în om se produce o gravă ruptură în decursul strădaniei sale de a se reduce la eul rațional, exclusiv funcțional și utilitar. Lipsa unui cadru spiritual cu norme riguros formulate generează promovarea de false valori: “E mult mai lesne să fii și să pari genial abătându-te de la anume norme înalte ale cugetului, îngăduindu-ți derogări de la orice pravilă, umblând fără rușine prin ținuturile suspecte ale existenței și însușindu-ți libertatea îndoielnică a viciului decât menținându-te în anume rigori ale conștiinței, în bătaia soarelui și în aerul de cleștar de pe podișurile spiritului.” (Lucian Blaga)

Așa se face că nu mai putem vorbi despre dragoste ca de acea stare esențială, intrinsecă ființei umane. Așa se face că, în general, nu mai putem vorbi despre dragoste fără a fi ținta unor uitături sceptice. Eventual, o putem aduce în discuție ca fenomen. Unul sporadic, purtând ordinul revelației. Revelația iubirii îl determină pe “schizofrenicul care scria poezie”, Ștefan Baștovoi, să abandoneze, la numai 23 de ani, cursurile Facultății de Filozofie din Timișoara și să urmeze calea călugăriei. În anul 2006, ieromonahul Baștovoi, rebotezat Savatie, publică la Editura Cathisma cartea Nebunul. Un titlu ademenitor, de actualitate, dar care ascunde un conținut ce dezamăgește instantaneu cititorul căutător de sofisticat. Mare mi-a fost bucuria că nu am abandonat lectura, de altfel foarte ușoară, și mai ales, mare mi-a fost uimirea trezindu-mă râzând și plângând în același timp. Atât râsul cât și plânsul sunt grimase omenești, voite sau spontane. Există însă acel râs, și mai există acel plâns, care ne înseninează chipul, înfrumusețându-l. O adevărată metamorfoză a feței se produce. Cauza e evidentă. E starea fugară, căreia nu ne mai ostenim a-i căuta explicație, ce coboară ca un trăsnet și fericiți se cheamă că suntem atunci când ne abandonăm ei. Se instaurează în neașteptate și binecuvântate momente, atât de rare, în care învingem teama de ridicol. Semănăm cu niște copii, adică suntem frumoși, când iubim. Și mai semănăm cu niște copii, atunci când ne rugăm. În directă atingere cu dragostea, sufletele noastre au revelația libertății. Savatie Baștovoi a atins acel grad de libertate care-i permite luxul de a scrie atât de simplu. Iar cota prea înaltă a iubirii îi permite un alt lux, acela de a risca să pară caraghios. Destul de evidentă, una dintre trimiterile titlului cărții este la consacrata expresie: “să iubești ca un nebun”.

Dintre toate minunile lumii acesteia, în care “cel mare este ca și cel mic”, cea mai de preț e dragostea. Temându-se că-și va irosi prisosul iubirii, Sfântul Simeon, Nebunul, se întoarce printre oameni. Angajat în trudnica încercare de a spori dragostea în lume, fiindcă "asta se-ntâmplă când om pe om se ajută", se raportează omului după caz, căci “nu poți fii cu toată lumea așa cum ești”. Oricum cel ce se dăruie până la uitarea de sine e luat drept nebun. Așa că, tactica nebuniei e adoptată cu bună știință, nu doar pentru a atrage atenția asupra sa, ci și pentru a pune în aplicare însușirea-i reflectantă. Un nebun nu e altceva decât oglinda redând paroxismul propriilor noastre caraghioslâcuri. În plus, el manifestă tot ce e reprimat în noi. El nu mai are nimic de pierdut, așadar a dobândit libertatea. De aici straniul sentiment ce ne bântuie în preajma-i.

Nebunul e o binevenită aducere aminte a nevoii de restaurare a relației dintre om și Dumnezeu. Adesea ne trece prin minte celebra afirmație a lui André Malraux: “secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”. Însă termenul de religie semnifică în latină tocmai restabilire, sau mai exact, “re-legare”. Chiar dacă libertatea a avut înțelesuri diferite de-a lungul timpului și de-a latul minților omenești, Savatie Baștovoi are convingerea că libertatea înseamnă “a nu avea piedici în calea dragostei”. Lui îi aparține și citatul care urmează: “Suprarealistul Salvador Dalì, era de părere că “pentru a fi liber trebuie să fii puțin multimilionar”. Pentru Friedrich Nietzsche, libertatea este puterea de a spune “nu!”. Alții pot spune că a fi liber înseamnă a avea tot ce voiești, atunci când voiești. Pe de altă parte, un proverb grecesc spune că “atunci când zeii vor să-l pedepsească pe om, îi trimit tot ce vrea”.” Oricine iubește, consideră Savatie, “trebuie să iubească până la capăt și să-și asume tot ceea ce îi scoate înainte dragostea”. Reprezentativă ca simplitate a formei și profunzime a conținutului e fraza care, cred eu, ar merita să fie repetată precum o rugăciune de început de fiecare zi:

“Așa să trăiești pe pământ, ca și cum nu ai fi, dar la plecare să lași un gol în urma ta.”