Acest articol a fost scris pentru concursul "EUROPÃrere" al Facultății de Jurnalism. Rezultatele încă nu au fost comunicate.

România va adera la Uniunea Europeană în anul 2007.
Dar oare câți români vor adera atunci, cu adevărat, la Uniunea Europeană?

Despre integrarea europeană s-au spus și se mai spun încă multe în România. La un moment dat, a devenit probabil un motiv-ancoră de care să se agațe speranțele românilor, la fel cum în timpul comunismului funcționa legendara și iluzoria venire a americanilor ca să ne salveze. Diferența e că, în acest caz, sunt șanse ceva mai mari ca integrarea chiar să se întâmple. Problema e că românii nu fac deosebire între integrarea formală și cea reală, organică. Rădăcinile acestei probleme pot fi înțelese doar printr-un demers interdisciplinar – pornind de la situația istorică, de la statistici, caracteristici socio-psihologice etc.

Una dintre învățăturile de bază ale sistemului sociologic, în care încep să mă integrez lucid-critic(adică nu subscriu total și necondiționat nici unui construct ideologic), este necesitatea de a-ți menționa orientarea la începutul studiului la care ai lucrat, chiar dacă ai încercat să fii obiectiv pe parcursul acestuia, pentru ca alții să-și dea seama în ce măsură propriile convingeri te-au influențat, chiar și într-un mod inconștient și neintenționat. Deși lucrarea de față nu constituie un studiu științific, voi aplica și aici aceeași regulă, ca o măsură de politețe și onestitate față de cititori, cu toate că voi încerca în continuare să mă plasez cât mai aproape, ca stil, de idealul obiectivității. Prin urmare, menționez că sunt o adeptă convinsă și înverșunată(în limitele raționalității, desigur) a cauzei naționale, nutresc emoții care ar putea fi încadrate cu ușurință în noțiunea(puțin vagă) de « patriotism » și susțin în același timp necesitatea integrării noastre în Uniunea Europeană. Dilema specific local versus globalizare culturală, deși foarte reală, nu prezintă pentru mine o relevanță deosebită cu aplicație directă la specificul socio-cultural al țării noastre. Nu mă bazez doar pe convingerile mele subiective(și anume că dacă refuzăm să ne « amestecăm » cu ceilalți ne vom savura orgoliul în mizerie) ci și pe situația de fapt. Mă bazez în această convingere pe faptul că, înainte de a se fi pus la modul serios problema integrării, globalizarea ca fenomen cultural destructurant deja acționa în spațiul românesc iar bruma de tradiții și valori autohtone pe care le aveam deja se transforma, în cel mai bun caz, în ceremonial, în artefact. Să fim serioși ! Nu o graniță formală, în epoca informației, stabilește transferurile culturale. Nu Uniunea Europeană ne va face să ne abandonăm obiceiurile, am făcut-o singuri deja din mai multe motive. În acest sens, îmi vine acum în minte o scenă legată de Descriptio Moldaviae a lui Cantemir, când un principe italian l-a vizitat pe Cantemir, impresionat de descrierea ținuturilor moldave, și a fost martor la o scenă în care un pașă turc citea unui grup de țărani niște noi biruri pe care le aveau de plătit, și după fiecare propoziție era aclamat de către aceștia.
Atunci principele italian și-a exprimat mirarea față de Cantemir – ce fel de popor nu are pic de mândrie ? Tendința de slugărnicie a românului față de străini în general este deci aproape arhetipală, fie că ea vine dintr-un sentiment de inferioritate mai mult sau mai puțin justificat, fie din oportunism, detaliile nu mai contează.
Cert este că în ziua de astăzi lucrurile se manifestă la un nivel mai grav – cel al transferului cultural – a se vedea de pildă modul în care îi pupăm undeva pe americani preluându-le la modul cel mai kitch și comercial sărbătorile(gen Valentine’s Day) și nu integrarea în Uniune va schimba lucrurile.
Poate dimpotrivă, confruntarea cu spațiul cultural european din postura de parte integrantă a acestuia și nu de cerșetor pe la porți va produce efectul invers. Statisticile efectuate pe teritoiul Uniunii din anii ’90 încoace relevă faptul că, în mod constant, procentajul autoidentificării « numai european » nu a depășit niciodată 7 procente, stabilindu-se undeva pe la 4 procente, a celor care se declară « europeni și naționali » fiind încadrat între 11-12 procente, iar a celor autodeclarați « numai naționali » depășind constant 80 de procente. Asta ar trebui să ne contureze o idee asupra sloganului « unitate în diversitate », pentru că europenii înșiși, acei europeni generici la care ne raportăm plini de speranță, nu se consideră în primul rând europeni, ci în primul rând naționali.
Din asta cred că românii ar trebui să înțeleagă că și noi, chiar intrați în Uniune, vom rămâne nu atât pentru noi, cât în primul rând pentru ei, în primul rând români.

Ne aruncăm (vorbesc acum în numele sentimentului colectiv al românilor, așa cum îl percep) în speranța integrării ca în ultima fântână. Probabil că reprezintă, într-adevăr, ultima noastră șansă de a mai recupera din ruptură. Din decalajul de 100-200 de ani produs între noi și ceilalți. Mereu, în istoria României, politica externă, mai mult decât în cazul celorlalte țări, a fost o chestiune de alteritate, fie de ospitalitate slugarnică sau izolare suspicioasă față de ceilalți, indiferent care ar fi fost aceștia. Profesorul Radu Baltasiu vorbea, la un moment dat, foarte frumos despre situația unor popoare cărora li s-a refuzat dreptul la istorie, cum este și cazul românilor. Paradoxul este că, cu cât rămânem mai în urmă, cu atât avem o nevoie mai disperată de integrare, și cu cât rămânem mai în urmă cu atât aceasta devine mai dificilă și mai iluzorie, dincolo de formal. Nu cred că formalul este cu adevărat influențat de gradul nostru mai mare sau mai mic de înapoiere după criteriile impuse de Uniune. Cred că aceasta ne va lua oricum până la urmă, mică țărișoară inofensivă și fără zestre, după ce corectăm câteva mici inadvertențe care fac prea mare contrast. Cred că Uniunea Europeană are nevoie de noi aproape în aceeași măsură în care avem noi de ea. E o chestiune strategică – odată integrați, am reprezenta Europa în extrema ei orientală, am fi un portal de comunicare culturală și nu numai între mai multe zone și un punct de observație și control în cea mai tensionată dintre aceste zone : Balcanii. Plus că facem deja parte din N.A.T.O., adversarul informal al Uniunii Europene și mai ales a lui O.N.U. ,pentru că în ultima vreme N.A.T.O. începe să însemne din ce mai mult doar America(SUA). În general, din ’89 încoace am fost un punct de sprijin consistent pentru americani în toate intervențiile lor internaționale discreditate(Yugoslavia) sau chiar interzise(Irak) de către O.N.U. Integrarea noastră în Uniune ar constitui astfel și un mijloc mai subtil de limitare sau măcar control al unei națiuni dacă nu periculoase, atunci cel puțin care își depășește într-un mod arogant limitele și atribuțiile, perfect conștientă de faptul că, cel puțin deocamdată, nimeni nu are interesul să i se opună direct, înafară de o mână de fanatici primitivi de care, de fapt, nici celorlalte state nu le pasă prea mult. Revin la problema de la care am plecat, esențială de fapt : foamea metafizică cu care ne agățăm de speranța integrării. Probabil, la nivel intuitiv, tot românul își dă seama că este mai sigur și mai de viitor să ne aliem cu Uniunea, cu vecinii noștri dintotdeauna, decât cu marea putere solitară de departe, de tocmai peste ocean ; plus că aceasta a devenit relativ recent imprevizibilă, puțin haotică și acționând parcă « împotriva tuturor »(din nou o problemă de alteritate). Intuitiv, simțim că America acționează ca un om muribund și furios, deci cu atât mai periculos – după curba de ascensiune fulminantă, cel puțin economică și tehnologică, urmează în mod firesc un declin, resimțit deocamdată doar în plan cultural și ca imagine. Românul ca arhetip, prezent în bruma de înțelepciune colectiv-populară pe care o mai avem, știe că nu e bine să te aliezi cu cel care se întoarce împotriva majorității și în general nici nu a făcut-o, decât când mai era la mijloc și ocazia de a-și recăpăta o regiune de drept(și chiar și atunci, românul pierdea, alături de irezonabilii aliați). Prin urmare, e perfect justificabilă disperarea cu care vrem în Uniune și credința nețărmuită că ea ne va rezolva toate problemele(eventual, și-ar dori mulți dintre noi, am putea odată intrați nici să nu facem nimic pentru asta, ci să așteptăm să fim scoși din belelele în care întâi istoria, apoi ignoranța ne-au băgat). Problema spre care vreau să ajung se relevă dacă ne punem întrebarea până unde merge această credință și mai ales ce rădăcini are, ce resorturi arhetipale ne activează. Într-o lucrare publicată prin liceu, pornind de la teza lui Jung privind inconștientul colectiv și de la povestea fabricării personajului « Moș Crăciun » de către Compania Coca-Cola, îmi exprimam ipoteza că imaginea Moșului a fost asimilată și îmbrățișată instantaneu de către moderni pe baza imaginii arhetipale a zeului Indra – originar un zeu al abundenței, prezent(eventual în forme ușor modificate) în mitologia comună tuturor popoarelor indo-europene.
Astfel, asimilarea instantanee a unui personaj mitologic modern devine plauzibilă când se face o suprapunere peste ceva asemănător, ancestral, din noi. Ar trebui să ne întrebăm dacă nu avem cumva tendința, inconștient, să fim mai entuziasmați de ideea integrării decât am vrea. În acest sens, Lippit vorbea despre o anumită ritualizare a sondării opiniei publice, în două direcții – o dată, încrederea mistică în rezultatele statisticilor (bazată, cred eu, pe încrederea mistică în cifre-parte integrantă a încrederii mistice în progresul științific) și a doua oară, transformarea sondajelor de opinie în parte ritualizantă a oricărui proces public, chiar și acolo unde nu se justifică. Este clar că, pe fondul crizei contemporane a creștinismului în particular și a dimensiunii religioase a ființei în general, avem tendința de a ne refugia în anumite elemente ale modernității (Moș Crăciun, sondajele de opinie) într-un mod inconștient religios. Întrebarea și ipoteza mea implicită sunt dacă nu cumva facem același lucru și cu integrarea europeană. În epoca vitezei, în zelul nostru de a fi super-raționali, tratând cu indiferență și dispreț superstițiile de orice natură, renunțând la orice rămășițe ale naturii noastre iraționale și primitive (teoretic) , venindu-ne din ce în ce mai greu să credem în ceva care nu se explică pe Discovery, riscăm de fapt să ne satisfacem tendințele și nevoile de iraționalitate, de sentiment religios prin alte mijloace, mai subtile și care reușesc să treacă de filtrul prin care respingem orice neexplicabil, clasat la « irațional ». Ceea ce nu înțelegem este că explicabil nu înseamnă neapărat și rațional. Faptul că o cifră, un sondaj sau integrarea sunt chestiuni foarte reale, spre deosebire de altele precum inefabil, Dumnezeu sau extratereștrii, nu înseamnă neapărat că felul în care ne raportăm « obiectiv » la ele este unul rațional. În felul acesta îmi explic și criza Ungariei, imediat după integrare. Chiar dacă factorul decisiv, hotărâtor(de fapt și declanșator) a fost criza economică produsă de integrare, bănuiesc că o variabilă ascunsă a procesului, de unde și înverșunarea cu care rezultatele sondajelor(din nou, deci, sondajele ca exprimare ritualică) acuzau Uniunea, a fost pierderea reperului religios spre care națiunea ungară tânjea, desacralizarea Graal-ului odată atins. Firește, fără criza economică, starea de bine ar fi acoperit tendința aceasta și nici măcar nu ar mai fi avut nemulțumirea fundamentală care să o declanșeze. Dar pe fondul unei stări negative sau de criză, haotică, tendințele instinctiv-naturale ale oamenilor se manifestă mai liber și mai acut, ca și violența în situațiile temporare de anarhie. Este un fapt inevitabil. Problema esențială care ar trebui reținută este posibilitatea încărcării cu o anumită pseudoreligiozitate a ideii de integrare europeană, legată în mod fundamental de ritualizarea sondării opiniei publice a lui Lippit.

Mizeria fizică atrage după sine mizeria morală. Aceasta este un fapt. Sărăcia este degradantă. Și aceasta este un fapt. Prin urmare, sunt incontestabile. Din acest punct de vedere, numeroasele studii asupra calității vieții în România își spun cuvântul și sunt șocante, pentru că, în virtutea acestei logici, calitatea morală a românilor, ca să nu mai vorbim de cea culturală, sunt asemănătoare celei a vieții lor. Printr-o calitate scăzută a vieții nu înțeleg doar lipsa unor venituri suficiente, pentru că devine și o chestiune de educație.
Sunt atâția români (poate și străini, dar mult mai puțini procentual) care, deși nu duc lipsuri financiare proeminente, nu cunosc un minimum de echilibru și decență, cheltuindu-și banii pe superficialități, având un stil de viață opulent și demonstrativ, dar în nici un caz sănătos sau în condiții standard de igienă(oricum preocuparea pentru o viață sănătoasă doar vag a fost preluată și de români, tendința fiind, ca la toate popoarele subdezvoltate, de a prelua mai întâi și mai ușor toate viciile civilizației vestice spre care ne întoarcem). Cazurile frecvente de femei hiper-opulent îmbrăcate și trăsnind de la o poștă a parfum scump dar nespălate sunt notorii. În orice caz, revenind la oile noastre, sărăcia rămâne, totuși, cauza și problema principală a vieții calitativ scăzute a românilor. Pe de altă parte, sărăcia drept cauză a ignoranței și a deficitului moral nu poate fi folosită drept o scuză pentru această stare de fapt ? Ba da. Chiar este folosită și funcționează ca scuză în special în compararea noastră cu europenii: ei au putut să se dezvolte fiindcă ei au avut, noi am fost mereu săraci etc.

Acest demers disculpativ este ridicat la un nivel ceva mai înalt (dar nu cu mult) prin introducerea motivului legendar al războaielor și a cotropitorilor și a asupritorilor omniprezenți ai poporului român, mereu oropsit și bătut de soartă, menit să țină cu sudoarea și sângele său porțile Europei către ruși, turci etc pentru ca ei să se poată dezvolta în timp ce noi stagnăm. Genul acesta de lamentație argumentativă este parțial fondat și parțial justificat. Înclin să îi admit legitimitatea conținutului, dar nu sunt de acord cu invocarea eternă a acestui conținut în scopul înduioșării celorlalți și a demonstrării că nu este vina noastră pentru cum am ajuns. Ar trebui să înțelegem că nimeni nu se va înduioșa de poporul nostru veșnic bătut de soartă tocmai din motivul că este vina noastră pentru cum am ajuns. Motivul pentru care totuși înclin spre legitimitatea conținutului acestui tip de lamentații este evidența istorică. Dacă ne gândim doar la cât amar de vreme Transilvania a fost sub dominația ungurilor iar românii de acolo aserviți, transformați (mai degrabă menținuți) în niște țărani mizerabili și analfabeți, asta în aceieași perioadă în care aceeași unguri inventau (descopereau) la Viena valsul – pentru a da o măsură palpabilă discrepanței dintre sapa plină de noroi și unghiile negre și burta goală a țăranului român aservit și eleganța frumuseții desăvârșite a muzicii simfonice – brusc lucrurile capătă o nouă lumină și disculpările de genul celor descrise mai sus, chiar greșite în scop, capătă o doză mai solidă de legitimitate în conținut. Acesta nu s-a vrut a fi un exemplu deosebit de relevant pentru situația actuală a românilor (adică nu am vrut să zic nimic în legătură cu relațiile actuale româno-ungare) ci doar un exemplu istoric din multe(din păcate) altele. Cert rămâne, pentru mine, că handicapul istoric, decalajul produs din exterior rămas de recuperat, nu este unul iluzoriu.

Dacă tot am pornit pe linie istorică și am dat un exemplu fără relevență deosebită pentru contextul actual, aș vrea acum să invoc unul relevant. În contextul istoric al războiului ideologic între romantism (istorism) și liberalism(evoluționism), generația pașoptistă românească, pentru prima și singura dată în istoria țării, a lăsat deoparte micile divergențe conceptuale pentru a acționa unitar în virtutea cauzei comune : cauza națională. O astfel de coeziune în cadrul elitei intelectuale în România nu și-a găsit ulterior locul, membrii ei fiind veșnic dezbinați și antrenați în dispute ideologice de detaliu. Este posibil ca, în virtutea legii conform căreia amenințarea externă crește gradul de coeziune internă, poporul nostru să nu fi găsit de atunci încoace cauza suficient de puternică pentru a-l determina să se reorganizeze și să se dinamizeze în direcția ei, deși micile prilejuri și umiliri au mai fost de atunci destule.

Prin urmare, singura concluzie care se poate trage este că, din moment ce motivele, cauzele nu au lipsit, a scăzut gradul în care românii le conștientizează, nivelul lor de luciditate. Dar dacă această concluzie se poate extrapola și la elitele cultural-politice, atunci e chiar grav. Este de înțeles că, cu cât complexitatea realității moderne – prin comunicarea instantanee (abolirea dependenței de timp și spațiu) sau simulările virtuale de tot tipul – crește, cu atât problemele principiale și de anvergură devin manifeste la un nivel mai subtil și astfel mai greu de receptat pentru toată lumea.
Adevărata problemă, cred eu, este totuși informarea. Media modernă ne creează iluzia că suntem informați din ce în ce mai mult prin faptul că ne arată exact ce se întâmplă, dar ne scapă faptul că înțelegerea nu este vizuală, ci conceptuală. De aici și transformarea profundă produsă omului modern, consumator de televiziune și care ignoră presa și cultura scrisă, în intelect – teza mutației genetice a lui Sartori cu al lui Homo Videns. Și totuși, chiar dacă românii (valabil și pentru străini) nu s-ar mai uita la televizor, dar măcar s-ar uita mai mult la ce contează ca informare social-politică, tot ar fi mai bine.

Oricum, cert este că, cel puțin la nivel de elite, gradul de luciditate rămâne încă satisfăcător, ba chiar poate s-a intensificat puternic după revoluție, când media, de bine de rău, a început totuși să funcționeze. Și atunci, cu toate motivele pentru a lua atitudine care s-au perindat pe lângă noi, fără ca noi să facem nimic în legătură ele, asta(problema integrării) este șansa noastră, poate ultima. În opinia mea, integrarea reală în Uniune este o astfel de cauză pentru care s-ar merita ca disponibilitățile intelectuale ale românilor (să sperăm că mai avem, după teza sociologiei interbelice privitoare la elite nu doar capitalul material ci și cel cultural și spiritual al unui popor sunt limitate, deci investițiile ar trebui făcute cu mare grijă) să se mobilizeze ; ar putea fi ultima noastră șansă să demonstrăm. Demersul de abordare a integrării, oricâte laturi juridico-economice ar avea, este în esență unul demonstrativ, așa cum o arată, la nivel empiric, opinia comună a românilor : trebuie să le demonstrăm nu doar că suntem demni de a fi acceptați în Uniune, ci chiar că nu suntem cu nimic mai prejos decât ei și putem deveni la fel de civilizați etc (asta, bineînțeles, din punctul de vedere al cetățenilor care nu manifestă încă sindromul « rușinii de a fi român », pe care îl au mulți dintre cei care sunt plecați sau vor pleca în curând din țară – deci ne raportăm strict la românii care au rămas români ca solidaritate spirituală internă). Pe de altă parte, neîncrederea crescândă își spune cuvântul : românii declară despre români(ca entitate generică) că sunt hoți, leneși, neserioși etc. Problema care se ridică de aici este : în ce măsură este justificat sau necesar acest sentiment de inferioritate al românilor față de cetățenii europeni ? Prin ce anume ne sunt ei superiori, lăsând la o parte calificativele economice? Care este măsura gradului de civilizație ? Ce este de fapt civilizația ? Conceptul sună, din păcate, prea vag și prea abstract. În Franța, una dintre țările europene de frunte, o femeie moare odată la trei zile din cauza violenței domestice. Această statistică exclude procentul rămas nenumărat de femei agresate de către soți care nu mor în urma bătăilor. Pe de altă parte, bătaia nevestelor românce este, din nou, aproape legendară. Ce înseamnă asta ? Dacă acest aspect ne face necivilizați pe noi, pe ei cum îi face ? ne întrebăm la nivel informal. Dar pot niște cifre măsura gradul de civilizație ? Dacă da, ce relevanță are acest tip de asemănare statistică între români și francezi ? Dar dacă nu, așa cum înclin să cred, ce anume o poate face ?

Înafară de toate aceste aspecte pe care le consider generale, din păcate s-au făcut evidente și altele, mai profunde și deosebit de delicate, aplicabile doar României ca țară cu un context istoric unic între celelalte state europene și care fac întreaga problematică a integrării mult, mult mai complicată. Cea mai profundă structură de tip parazit care afectează mult entitatea românilor, ca reflexivitate și mod de raportare, este îndelungata și recenta expunere la comunism. După ce aceasta s-a încheiat, România, ca un copil retardat, a încercat și și-a propus plină de ambiție să își revină și mai ales să evolueze. Dar nu poți evolua rupându-te complet de trecut și prefăcându-te că nu a existat. Nu poți să mergi mai departe după o traumă decât asumându-ți-o, concluzionând-o și abia apoi redefinindu-te. Ar fi trebuit ca, mai întâi de toate, românii să se reîntoarcă la starea dinaintea comunismului pentru a-l anula, în loc de a încerca să meargă mai departe cu tot cu bagajul de resorturi și trucuri învățate de la acesta.
Însă și aici sunt două probleme.

Unu – la care stare dinainte să se întoarcă românii, dacă abia în epoca interbelică ei începeau să-și definească identitatea, dacă unitatea națională fusese căpătată atât de târziu și mai ales dacă marea majoritate a populației era într-un grad de analfabetism greu întâlnit în altă parte a Europei ? Privitul în urmă și idealizarea glorioasei perioade dintre constituirea statului național și venirea ilegitimă a comunismului nu se putea face decât prin păstarea vie a acelei perioade în conștiința neamului.
Or, asta ar fi presupus o rezistență prin folclor și prin educația informală, din tată-n fiu, și cum putem vorbi de o rezistență dacă nu de o rezistență intelectuală(în sensul de organizată și susținută prin intelect, nu neapărat performată de către intelectuali) ? Astfel, devine clar că nu a putut avea loc o adevărată rezistență mută când peste trei sferturi dintre români erau niște țărani analfabeți, săraci și prin urmare foarte manipulabili. Legendara disidență este cu mult exagerată astăzi, foarte puțin români și intelectuali au fost cu adevărat disidenți.

A doua problemă – se leagă tot de prima pe care am evidențiat-o : comunismul nu a fost cu adevărat o traumă pentru marea majoritate, și chiar și pentru cei afectați subiectiv intens de către acesta, obișnuința și-a făcut din păcate treaba mult prea bine. Pe fondul unei populații sărăcite intelectual acceptarea comunismului devenea din ce în ce mai facilă. Și, ceea ce e cel mai grav pentru românii actuali, nu se poate merge mai departe atâta vreme cât nu se conștientizează că locul de unde venim nu a fost bun – cum poți alege pe deplin un lucru total diferit de comunism când nu crezi într-adevăr că acesta a fost chiar atât de rău ?
Un procent mai mult decât îngrijorător de români au nostalgii după epoca de aur, Ceaușescu ieșind în sondaje ca fiind considerat în mod egal de către români personajul cu influența cea mai negativă asupra țării și cea mai pozitivă – tot 21%. Este clar că nu suntem pregătiți cu adevărat pentru Uniune când nu suntem cu adevărat ieșiți din comunism. Suntem, într-adevăr, foarte interesați de ea, dar doar din considerente materiale, pentru că știm din ceea ce vedem în jur că ne va fi mai bine. Nu vrem Uniunea pentru că suntem solidari cu valorile propuse de aceasta, cei mai mulți români nici nu le știu, nici nu au auzit de ele, iar dacă ar fi informați în această privință le-ar accepta doar formal, spiritul în care au fost educați și în care se mențin fiind cel al valorilor comuniste, nu europene. Comunismul a fost un proces prin excelență pervers, spre deosebire de alte regimuri dictatoriale, pentru că ne-a obligat să ne și prefacem că ne place, pentru că știa că acest tip de îndobitocire chiar funcționează. Asfel, încetul cu încetul, ne-a contaminat. Astăzi, vorbirea de lemn nu mai există (cu micile scăpări de rigoare ale domnilor foști președinți în plenul adunărilor parlamentare) dar există gândirea de lemn, care nu se vede atât de ușor și care e versiunea interiorizată și mai greu de abolit a celeilalte. Prin urmare, precara noastră pregătire psihologic-morală pentru integrare este din ce în ce mai evidentă.

Adevărata problemă, atât de imagine (credibilitate) cât și de structură mai profundă, pe care o are țara noastră de la ’89 încoace este continuitatea comunismului, așezarea noilor structuri pe ilegitimitatea instaurării acestuia. Comunismul s-a instaurat printr-o lovitură de stat, monarhia a fost abolită prin mijloace într-un mod evident ilegale. Ar fi fost nu doar corect, ci și logic ca după căderea acestuia, noua putere să medieze revenirea Regelui în țară și negocierea cu poporul. Nu sunt de convingere monarhistă, nu spun că ar fi fost mai bine să revenim la conducerea regală, spun doar că acest lucru ar fi trebuit discutat, eventual votat pentru ca fie reintrarea, fie ieșirea definitivă a monarhiei de pe scena puterii în România să se facă într-un mod legitim. Este clar că nimic așezat de atunci încoace pe fundamentul politic netezit de comunism nu poate avea legitimitate și nici credibilitate, atât în fața românilor care încă gândesc, cât mai ales în fața europenilor. Revenirea Regelui la putere nu știu dacă ar fi fost o soluție pe termen lung, dar pe termen scurt ar fi fost cu siguranță. Multe dintre catastrofele care ne-au distrus imaginea pe plan internațional, imagine care la revoluție era nesperat de pozitivă, ar fi putut fi evitate cu succes. Dacă monarhia nu are prea multe alte merite, este cert că pe cel de apel la mase și la patriotismul acestora îl are din plin. Unificarea în cuget și-n simțiri era asigurată, înflăcărarea pozitiv-constructivă a maselor eliberate activată, mineriadele și multe alte tensiuni interne erau evitate, imaginea pe plan european, prin înrudirea familiei regale cu celelalte Case Regale europene, salvată. Probabil monarhia ar mai fi funcționat un timp, atâta vreme cât ar mai fi fost eficientă, apoi ar fi dispărut pur și simplu în mod natural. Sau poate s-ar fi reechilibrat și redefinit astfel încât să funcționeze chiar și în noul context și ar fi dus țara mai repede în rând cu celelalte țări europene.
Oricum, atitudinea fostului președinte Iliescu de a-l alunga pe Rege din aeroport oscilează încă între comic și penibil. Dacă însă istoria a ales o altă cale, mai dificilă, așa cum a ales ea în general în privința țării noastre, nu are mult sens să mai facem ipoteze expirate. Pentru a rezolva problema legitimității noului sistem, în condițiile nerevenirii monarhiei, ar fi fost de la sine înțeles, mai mult decât necesar, un așa numit proces al comunismului. Care, evident, nu a avut loc.

Antropologic vorbind, o țară nu are forța de a merge mai departe până când nu îi pedepsește pe cei care i-au făcut rău, instituția pedepsei fiind un resort social fundamental pentru funcționarea comunității în matca normală a lucrurilor. Pedeapsa antropologică este necesară în primul rând pentru a incrimina comnunismul, apoi pentru a-l imobiliza, a ne asigura că răufăcătorul nu mai are mijloacele de a ne mai face rău și altă dată. Este clar că, atâta vreme cât comunismul rămâne nejudecat, el are statutul oficial de « nevinovat », de o inocență de-a dreptul înduioșătoare. Dacă pentru motivul preluării imediate a puterii politice de către noua elită, fără invocarea soluției monarhiei, ne puteam pune probleme legate de originea în sistemul comunist a acestei noi elite, acum aceste întrebări devin chiar de prisos.

Noua putere a arătat în repetate rânduri că ar considera acest proces al comunismului ridicol, o « vânătoare de vrăjitoare ». Este din ce în ce mai evident că mult-invocata continuitate politică (pe care o descriam drept ilegitimă prin așezarea pe lovitura de stat a comunismului asupra monarhiei) nu este doar formală, ci chiar și organică, multe dintre figurile actuale ale scenei politice fiind prezente și în glorioasa epocă de aur. Problema și mai gravă este însă faptul că, cu cât trece mai multă vreme de la revoluție, cu atât generațiile se înnoiesc, tinerii nu mai știu prea multe despre comunism sau chiar dacă știu, ororile acestuia nu mai au atâta apel la ei, frazele-stereotip al limbajului de lemn nu mai declanșează un rece fior de familiar, problema unui proces al comunismului nu-i mai interesează, și încetul cu încetul, chiar și discutarea acestuia pare ridicolă, demodată, un discurs de fosilă socială. Noul prototip de român nu are experiența comunismului la activ și de aceea procesul și condamnarea acestuia nu-l interesează. Exact pe asta miza Adrian Năstase când spunea că « anti-comunismul s-a demodat », așteptându-se probabil să atragă mai mult electorat tânăr, gândindu-se că oamenii mai în vârstă, care știu prin ce au trecut, fug de comunism și de ex-comuniști deghizați în apărători ai intereselor democrației ca de dracu’. Surpriza sau ironia sorții a fost că tot alegătorii mai în vârstă s-au orientat spre Năstase și partida sa. La așa ceva, nici comunismul nu s-a așteptat, ca îndobitocirea să meargă chiar până acolo.

Până la urmă, asta este chiar problema centrală a sectorului politic al lumii întregi, dar în special a țărilor tembelizate de comunism – procesul electoral se bazează(teoretic) pe prezentarea unor discursuri de popularizare a unor programe politice și a unor argumente logice, dar acest tip de organizare pornește de la premisa că alegătorul este rațional, și nu are legitimitate înafara acestei premise. Și alegătorul, știm cu toții, chiar și la nivel informal (când ne raportăm la cei care au făcut altă alegere decât noi sau când vorbim despre manipulare electorală) numai rațional nu e. Cel mult predictibil(asta e pâinea unui segment al sociologiei), dar în nici un caz rațional. Și atunci, cum putem crede că democrația, mai ales la noi, ar putea funcționa ? Nu putem crede, dar putem spera că o formă de guvernare cât mai apropiată de idealul democrației se poate menține cât de cât constant. Oricum, democrația în concept este supraevaluată, considerată în mod naiv și utopic cea mai bună dintre lumile posibile, dar de bine de rău, ea se apropie cel mai mult de ceea ce avem nevoie în acest moment, în aceste condiții, în această epocă și ca urmare a acestei istorii. Deocamdată, nu este loc pentru a-i contesta perfecțiunea, când încă implementarea ei constituie o problemă.

Românii nu sunt clar pregătiți pentru integrarea în Uniune. Cum a fost practic dintotdeauna, România rămâne o țară a contrastelor, a polarizărilor de tot felul. Un exemplu revelator în acest sens este indicele Gini al inegalității sociale(polarizarea acumulărilor materiale) care, în toate țările ex-comuniste a crescut puțin după revoluții, apoi s-a echilibrat și a ajuns la o cifră rezonabilă în comparație cu celelalte țări europene. În schimb, în România, din ’89 încoace, a tot crescut și a tot crescut. Firește, o valoare mică a acestuia este un indicator al unei egalități barbare, impuse și menținute artificial, cum este cazul sistemului economic comunist. Dar nici o creștere accentuată nu este indicatorul unei ordini sociale armonioase. În momentul de față, doar noi și țările din America Latină mai avem o astfel de valoare ridicată a indicelui Gini. Și asta e doar una dintre marile disparități care ne fac o țară bolnavă, cu un mediu social discrepant, dizarmonic, degenerativ. Lista e lungă, și nici nu are sens să-i începem dezvoltarea. Prioritățile sunt discutabile : fie să căutăm sursa, rădăcina tuturor relelor (demers ușor utopic), fie să ne concentrăm mai mult pe soluții și pe programe sociale de reeducare a populației (totul până la urmă e o chestiune de mentalitate, ea fiind principalul resort al rezistenței maselor la schimbări, și e clar că de schimbat sunt multe) etc… Cu siguranță calea cea mai eficientă e cu mult mai derutantă pentru cel care trebuia să ia decizia decât pentru cetățenii politici, veșnic nemulțumiți. Este ușor să fii expert când nu ți se cere socoteală pentru nimic – datul cu părerea, unul dintre sporturile preferate ale românilor, nu implică prea mari responsabilități. În practica cotidiană, suntem cu toții niște specialiști, la comentat suntem maeștri.

Din păcate, tot cam așa se desfășoară lucrurile și la un nivel mai înalt – și asta nu pentru că nu am avea specialiști suficient de buni sau pentru că ei ar fi prea ancorați în teoretic și prea puțin centrați pe soluționare, ci pur și simplu pentru că nu reușesc să acționeze coordonat și unitar. Legendara solidaritate a românilor este în acest caz o glumă proastă, pentru elita noastră(și mă refer aici strict la cei care merită să fie incluși în acest concept, fără cei care au reușit să își construiască o brumă de audiență – în general de circ – prin alte metode) care în preferă să se agațe unii de alți de mici detalii ideologice și să-și pună reciproc bețe în roate la nivel de imagine și de metodă decăt să-și coordoneze cumva eforturile într-o direcție mai constructivă. Regula generală este arhicunoscută – fiecare pentru sine; dar, totuși, în virtutea unei cauze mai înalte, poate că totuși lucrurile ar trebui să meargă altfel. Oricum, nu asta e principala problemă pe care o avem, ci mai degrabă o primă soluție; rămân ferm pe poziția pe care mi-am exprimat-o cănd am discutat unitatea generației pașoptiste și finalitatea pozitivă a unei astfel de integrări – până la urmă, asta este adevărata integrare. Dacă reușim să ne integrăm între noi, în specificul nostru, atunci vom reuși să ne integrăm și în Europa.

Mulți intelectuali, în speță cei mai tineri dintre ei, au tendința de a se dezice, a se lepăda de țara lor și de tradițiile acesteia, fie integrându-se exodului de tineri care emigrează, fie prin comunul sindrom « mi-e rușine că sunt român ». Cum bine se știe, crengi uscate sunt în orice pădure și acesta nu e un motiv de a tăia toată pădurea, poate doar de a învăța crengile vii să își coordoneze mai bine eforturile. Încercăm să ne ridicăm la nivelul Uniunii rupându-ne complet de apartenența pe care o avem, lăsând țara undeva jos văzând că e mai dificil să o tragem după noi.
Și de aceea, începem să imităm principalele valori ale spiritului european : intelectuale, morale, politice, culturale, estetice. Evident, trebuie să ne integrăm, dar rupându-ne complet de fondul nostru etnic, arhetipal, nu vom reuși să facem schimbări durabile, ci doar să derutăm și mai mult o populație cu mințile și așa rătăcite de experiența comunismului. Ilie Bădescu, într-o lucrare de-a sa, definea geniul drept capacitate de a integra cât mai exact, într-o manieră mai explicit-coerentă, spiritul poporului de care aparții – asta au reușit să facă cei ce vor rămâne multe alte generații de-aici încolo în conștiința colectivă. În fond, acesta este și fundamentul de la care pornește teza etno-istoriei : doar acele întâmplări care au darul de a apela la ceva profund și puternic din conștiința colectivă, din specificul grupului etnic, rămân vii în memoria colectivă, uneori chiar considerabil modificate în raport cu adevărul istoric, dar cu adevărat vii. Sunt acele imagini capabile să miște masele, să le insufle sentimente înalte și energia de a muta munții din loc pentru cauza care, nu de puține ori, în cântecele patriotice care ne-au însoțit istoria(gen « Treceți batalioane române Carpații » sau « Hora Unirii »), a fost numită « sfântă ». Masele române nu vor adera din convingere puternică ci doar din inerție sau din sentimentul de-acum ominprezent de inferioritate ori din beția banului.

De aceea, schimbarea miraculoasă de atitudine și configurație valorică nu va interveni în specificul național, de acum latent, nici înainte, nici după aderare. Cred că totul se reduce, mai simplu, la problema formulată în perioada interbelică de cultura conservatoare junimistă, prin celebra teorie a formelor fără fond, incredibil de actuală în contextul transformărilor prin care trece astăzi România, din perspectiva integrării în Uniunea Europeană. Perioada interbelică românească a adus, după ieșirea țării de sub aura opresivă a Imperiului Otoman, o perioadă de derută intelectuală, în care valorile și direcțiile de dezvoltare, rămase brusc fără repere, trebuiau să-și reconsidere brusc sistemele și modul specific de raportare la anumite infrastructuri administrative și culturale. Titu Maiorescu, în unul dintre articolele sale (1868, În contra direcției de astăzi în cultura română), remarcă efectul produs de universitățile occidentale asupra tinerilor români (acei tineri care fumează și vorbesc franțuzește din ironia lui Eminescu) care, puternic impresionați de cultura acelor oameni, revin în țară hotărâți ca România să le obțină cultura imitându-le manifestările culturale. Societățile afundate pentru o perioadă îndelungată într-o condiție de semibarbarie, forțate să pășească către modernitate odată cu încetarea bruscă a acesteia, și care astfel adoptă doar formele de suprafață ale civilizației occidentale, sunt condamnate către ineficiență culturală, sterilitate și degradare. Această societate este una multinivelară, dar care dezvoltă un proces de circulație socială și între păturile aceluiași nivel, instabilitatea generală făcând ca orice clasă socială să fie convertibilă în alta, mereu (exact situația cu care ne confruntăm și acum, cu indicele inegalității sociale anormal de mare). Stratificarea internă instabilă reprezintă nu o decantare, ci o fărâmițare a unității naționale în cadrul orbitării periferiei în jurul metropolei. Masele sunt derutate, elitele formale sunt opresive, elitele organice care rămân sunt forțate la soluții drastice care nu ameliorează cu nimic starea generală de criză. Fondul psihologic general este unul de panică sau de inconștiență și viciozitate, specific țărilor semibarbare forțate la o modernizare bruscă, exterioară, care le face să-și abandoneze propriile valori tradiționale, fără a găsi însă altele noi.

Raportat la situația actuală, acest fenomen se manifestă la o scară largă, global, dar special în țările subdezvoltate precum România, cu o tendință accentuată de a prelua cultura kitsch-ului – fenomen cunoscut acum, generic, sub numele de mcdonaldizare a societății, de fapt el mergând mai adânc decât descrierea profesorului Ritzer înscrisă în acest concept. Și în interbelic, ca și acum, clasa producătoare de valori, elita(în acest caz mă refer la cea politică), își disipează forțele în combaterea imediată dar de scurtă durată a problemelor urgente ale societății, adâncindu-le de fapt pe cele mai profunde și de durată mai lungă, dar care nu par pe moment atât de grave într-o țară în care nevoile minimale de tip hrană și locuință nu sunt acoperite. În viziunea acestei teorii a formelor fără fond, pseudocultura creată prin orbitarea inițial economic și ulterior culturală înlocuiește valorile autentice ale unui popor cu altele false, de import, fără un corespondent cultural în fondul arhetipal românesc, deci fără a putea fi cu adevărat acceptate.

O cultură autentică reprezintă o unitate funcțională, vie de corelații între unități sufletești purtătoare de sens, și prin urmare nu poate fi sub nici o formă redusă la forme împrumutate, devenind în acest caz o încercare epuizantă de a integra un kitsch de import în fondul spiritual românesc ancestral. O realitate formalizată poate fi, în cel mai bun caz, comprehensibilă, dar nu funcțională. Prin asta nu încerc să sugerez, cum se obișnuiește într-un mod sforăitor, că superioritatea netă a culturii românești față de altele este evidentă. Istoria a demonstrat suficient că nu este așa. Dacă punctul de vedere estetic este subiectiv și prin urmare mult discutabil, din punctul de vedere al eficienței susținerii celorlalte procese (administrativ-politic-economice) cultura românească a eșuat.

Ceea ce vreau să susțin este necesitatea integrării interne, în primul rând, și apoi externe. Formal, poate că ne vom integra în Uniune în 2007, dar când încă suntem departe de unitatea internă, nu putem spera atât de curând într-o integrare reală, organică în constructul european. Bulucirea în Europa asociată cu abandonarea motivelor naționale specifice nu poate duce decât la alienare socială. Este grăitoare în acest sens și evidența statisticilor legate de modul de auto-identificare al cetățenilor celor mai de frunte țări ale Uniunii : ei se consideră în primul rând naționali, și apoi europeni. Este clar că, deși vom fi la un moment dat intrați în Europa, tot români vom fi în primul rând, fie că ne convine, fie că nu. Legea generală a modenizării societăților întârziate ne avertizează : evoluția generală sufocă evoluția specifică, esențială pentru supraviețuirea spirituală a unui popor. Sau, cum spune un vechi proverb românesc, mai simplu : « graba strică treaba ».

Dead-line-ul impus cu strictețe de europeni nu cred ca fost o idee foarte inspirată. Teza ascunsă cu care operează distincția dintre realitatea de fațadă și realitatea de adâncime este aceasta: măsura unei realități este însăși realitatea ei sufletească. Integrarea în Uniune va fi cu siguranță iluzorie dacă nu va fi resimțită și trăită sufletește la modul cel mai real de către români, de către toți românii, nu doar de o mână de « școliți ». Iar de acest ideal…suntem acum foarte departe, el este aproape utopic. Lungile privațiuni materiale i-au transformat pe români în niște superficiali, în niște oameni interesați de care dă mai mult. Pe ei îi interesează Uniunea doar în măsura în care le aduce vreun folos material, exprimat mai voalat în nivelul de trai.

Pe de altă parte, ceva-ceva parcă începe să se miște, programele sociale de educație civică, reforma învățământului (lacunară, desigur) încep probabil să-și facă cât de cât simțite efectele. Problemele sunt multe…soluții puține și firave, plus, de multe ori, contradictorii.

Este clar că nu vom fi cu adevărat integrați în 2007, iar o integrare formală ar putea să ne facă și rău și bine în proporții variabile. Expuși din interior culturii europene, ne-am putea adapta mai ușor și mai firesc acesteia, însă confruntați cu ea încă nepregătiți, pe fondul unei crize economice care se anunță inevitabil, e posibil să manifestăm reacții de respingere greu de ameliorat ulterior. Efectele unei integrări atât de timpurii sunt imprevizibile, cert este că 2007 este mult prea devreme ca lucrurile să se desfășoare cât de cât controlabil. Ce va fi, vom vedea. Până una-alta, trebuie neapărat să ne adunăm, să continuăm reformele culturale și programele sociale de reeducare pe care le-am întreprins din ce în ce mai des și mai eficient până acum, și mai ales, elita intelectuală, poate singura în care oamenii mai au încredere, cu respectul timid al omului simplu față de știința de carte, trebuie să acționeze unitar pentru atingerea scopului vizat pe atât de multe planuri : integrarea în Uniune. Nu trebuie să uităm că Uniunea începe din noi, dacă o construim aici, ea va sta în picioare și înafară.

O integrare realizată în timp-record nu va putea rezista presiunilor de tot felul. Doar întorcându-ne la rădăcini vom putea să ne integrăm cu totul în Europa, nu doar cu elitele – e greu dar trebuie făcut, și mai ales trebuie făcut pe îndelete. Schimbările de asemenea anvergură, în special cele mai adânci și mai importante (cele la nivel de mentalitate), cer timp. Nu putem cu câteva reforme ale sistemului administrativ, presărate în stânga și-n dreapta, să revoluționăm peste noapte structura interioară a românului de peste tot. Încet, cu răbdare, se va face, dacă învățăm să ne acceptăm întâi pe noi, și apoi să ne înghesuim în Europa, pentru că ea nu va face totul pentru noi : nu ne va rezolva problemele economice, de infracționalitate, de discriminare, de imagine etc. Problemele foarte delicate și complexe cer soluții foarte complexe, interdisciplinare.

Antropologic vorbind, integrarea poate fi privită ca o probă de inițiere prin care trebuie să trecem pentru a demontra că suntem capabili să ne ridicăm în picioare după decenii de îngenunchiere și resemnare. Dacă luăm problema de la cap la coadă și o rezolvăm pe toate părțile, nu de mântuială, cum a intrat în sânge românului de ceva vreme încoace, cred că avem șanse bunicele de succes. Dar felul în care ne ocupăm de întregul proces este vital, și necesită implicarea(la modul de asumare conștient-simbolică) tuturor.

Nu vom intra în Uniune pe segmente ,deci trebuie să construim uniunea inițial din interior. Istoria își va spune cuvântul. După felul în care ne-a tratat în general, avem dreptul să sperăm la o revanșare generoasă.