agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-12-01 | | Pe 19 septembrie 1783, un uriaș balon plutea deasupra grădinilor de la Versailles. În nacela balonului se aflau o rață, un cocoș și o oaie. În momentul când un vânt puternic a sfâșiat pânza balonului în partea superioară, oamenii au fost îngrijorați pentru bietele ființe. În final, totuși, balonul a rezistat, iar pasagerii au scăpat cu bine. Acest episod cu balonul era la acea vreme o încălcare a protocolului oficial. Versailles-ul era construit ca simbol al conservării absolutismului. Pe domeniile limitrofe domnea încă o viziune aristocratică. Dar în aer, începea să plutească democrația. La Paris, lumea avea parte de o altă distracție. Piesa lui Beaumarchais, „Nunta lui Figaro“, avea premiera, după ce fusese interzisă de mai multe ori. Regele o numise „detestabilă“. Aceasta a atras însă mulțimea. Iar nobilii, când au început să înțeleagă semnificația „atacurilor“ piesei, au aplaudat și ei, semnându-și astfel propria condamnare la moarte, neștiind că, în mai puțin de zece ani, vor fi atacați cu arme, nu cu vorbe. Acest simț teatral a contribuit totuși substanțial: Revoluția Franceză nu ar fi avut loc. Marii ei oratori, precum Danton, jucau fără jenă în fața maselor, obținând aplauze. Iar dacă voiau să creeze o nouă Franță, aveau nevoie de cineva care să le ofere imaginile potrivite. Acel „cineva“ era Jacques-Louis David. El avea să le arate oamenilor ce însemnă un adevărat cetățean. Arta lui nu era făcută pentru galerii. Era un mod de viață sau… de moarte. Printre tablourile lui David există o pictură în fața căreia privitorul are sentimente contradictorii, prin frumusețea sa tragică. Acest fapt, duce la separarea de cumplitul moment al realizării acestei creații. Tabloul redă pe Jean Paul Marat, cel mai „paranoic“ dintre fanaticii Revoluției, asasinat în timp ce făcea baie. Marat era un om pentru care execuțiile nu erau niciodată suficiente. Pentru David, însă, Marat nu e un monstru, ci un sfânt. Penelul său îl prezintă drept o culme a virtuții. Un tablou uluitor și morbid totodată. Asta nu însemnă că David era vreun spirit malefic. Toată viața el a căutat numai virtutea, având în el ceva dureros de cinstit. Și nu e de mirare: la șapte ani, tatăl său, negustor de fier, a fost ucis într-un duel cu pistoale. Episodul trebuie să-l fi marcat puternic pe băiat. Astfel, a ajuns în grija unor unchi, care au vrut să-l facă avocat sau arhitect, ceea ce nu voia să audă David, care se voia pictor. Unchii au hotărât să-l trimită la vărul mamei sale, care, întâmplător, era pictorul cel mai cunoscut din Franța, Francois Boucher, un pictor care știa exact ce trebuie să-i ofere arta nobilimii: cea mai roz și dulce „bomboană“ pentru „gustul“ oftalmic. În această industrie a plăcerilor David nu se regăsea deloc, fiind un temperament solitar. Odată, a căpătat o rană la obraz, în urma unui duel, tăietura transformându-se într-o tumoare benignă. Adversarii săi îl numeau „David cu falca umflată“. Asemenea accidente erau frecvente pe străzile Parisului din acea vreme. Unele contau mai mult, altele mai puțin. Dar acesta al lui David conta. Rana îl făcea să nu poată vorbi clar. Puțini înțelegeau ce spune, așa că a devenit și taciturn. Iar dacă a existat vreo perioadă când spiritul și conversația erau esențiale, aceasta a fost, cu certitudine, în secolul XVIII, în Franța. Discuțiile lui David erau însă doar articulări de cuvinte. Era consolat că mai exista cineva deloc priceput la arta spiritului, regele Franței. Ludovic al XVI-lea se născuse ca să se îndoiască în privința fericirii. Bunicul lui, Ludovic al XV-lea, amenajase Versailles-ul pentru obținerea ei, dar pentru tânărul rege, fericirea va fi greu de obținut. Partea tristă este că regele, rămas în istorie ca simbol al vechiului se considera un om modern, pasionat de știință și tehnologie. Nu se mai sătura de baloane. Iar domnia lui, sfârșită tragic, începuse într-o atmosferă optimistă. Se schimbaseră și obiceiurile. Gata cu opulența, venea modestia, întoarcerea la natură, iar tânăra regină a lui Ludovic, Maria Antoaneta, credea în acest lucru. Ea și-a construit o fermă de jucărie la Versailles și mulgea vacile în grajdul regal. Așa că, în loc de curtezani, acum se prefera tandrețea, simplitatea. Și pentru David, sentimentele erau importante, însă nu cele dulcege. El căuta ceva mai tăios. A găsit aceasta între ruinele Romei. Aici s-a schimbat totul. Nu doar concepția lui despre artă, ci și concepția lui despre viitorul Franței. Dar ce i-au spus aceste ruine romane ? Cândva, a existat o Romă liberă. Republica. Austeră, dreaptă, virilă, plină de eroi de cremene, însă luxul efeminat a distrus în cele din urmă totul. Libertatea lăsase loc despotismului, iar romanii deveniseră sclavi. Acest mesaj al istoriei a rezonat în mintea lui David. În 1785, el le-a trimis acest mesaj nobililor leneși și pudrați abundent. Palatul Luvru, care nu era întotdeauna un muzeu tăcut, s-a deschis. La fiecare doi ani, aici avea loc cel mai mare și gratis spectacol public din Paris. La expoziție, lumea a aflat că exista ceva senzațional. „Jurământul Horaților“, tablou executat de David. Un tablou despre o țară în plină criză. Pentru a evita războiul, romanii i-au ales pe trei dintre ei ca să lupte cu trei dintre dușmani. Ultimul care rămânea în picioare aducea victoria orașului său. Partea tragică e că unul dintre romani e căsătorit cu o fată din orașul dușman. Viitorul înseamnă văduve și orfani. Dar niciunul dintre bărbați nu dă atenție acestui lucru. Acesta e un tablou pentru băieți, o desfășurare de mușchi și oțel. Singura culoare e roșul sângeriu al mantiei. Tatăl lor, ținând în mâna stângă săbiile de partea tăioasă, îi pune să jure solemn să învingă sau să moară. Cel puțin 60.000 de oameni au venit la expoziție să vadă tabloul. Și nu doar aristocrați, ci și negustori, pescari cu soțiile lor, oameni de rând. Aceștia vor fi publicul lui David. Toți au privit acest dans al morții și nu știau dacă să fie încântați sau speriați. Pictura părea o chemare la arme, în pragul unei crize majore. Iar această criză nu exista în Roma antică, ci chiar în Franța lui Ludovic al XVI-lea. Ca multe revoluții, și aceasta a început cu un dezastru financiar. Franța se mândrea că ajutase America să-și câștige independența. Iar aceasta se întâmplase cu un preț uriaș. Pentru a evita falimentul, era nevoie de taxe și mai mari. Lumea a început să se întrebe de ce nobilii și clericii erau scutiți de plată, în timp ce săracii erau nevoiți să-și golească buzunarele. Nu erau cu toții o națiune ? „Națiune“. Iată un concept nou care s-a născut, iar alături de el ar fi necesari și „reprezentanți aleși“, dar noua Franță avea să rămână monarhie. Regina, cu diamantele ei, trebuia pusă la punct, fiindcă regele era băiat bun. Nu erau, așadar, motive pentru a bănui o apocalipsă socială. David a subscris și el o vreme acestei opinii, gîndind totuși că niște reforme ar fi benefice. Existau multe fosile, precum nulitățile de pictori din Academie. Aceștia trebuia să dispară din peisaj, mai cu seamă că ei au refuzat de patru ori să-l primească ca membru, iar cînd era plin de succes, abia îl tolerau. El însă nu avea nevoie de ei, având admiratori inteligenți. La doi dintre aceștia le-a și imortalizat chipul: dl și dna Antoine și Marie-Anne Lavoisier, chimistul și soția sa. Se spune că David a prezentat doi din oamenii care ar trebui să conducă Franța, fiind generoși, iubitori și moderni. David fusese plătit cu 7000 de livre, așa că n-avea de gând să facă aluzii la celălalt Lavoisier, cel care strângea impozite cu ajutorul unei armate private. David și-a încasat onorariul, dar când a venit vremea să expună tabloul la Luvru, n-a făcut-o. Și era firesc. Franța se schimbase cu totul. Era 1789. Speranță și disperare, în doze egale. Speranța era dată de Camera Reprezentanților, adunarea formată din mii de delegați, din toată Franța. Dar ea era însoțită de disperare, fiindcă vremurile erau foarte grele. Recoltele fuseseră distruse, prețurile crescuseră, iar îmbinarea între speranță și disperare e echivalentul politic al nitroglicerinei. Când reprezentanții poporului s-au întâlnit la Versailles, în 1789, se punea o singură întrebare: se vor respecta vechile obiceiuri și vor exista trei adunări separate, ale nobililor, clericilor și oamenilor de rând ? Sau, pentru prima dată, se vor reuni într-o singură adunare națională ? Printre oamenii de rând, se afla un tânăr avocat: Robespierre. Ei s-au declarat singura adunare legitimă. Preoțiii și nobilii erau invitați să li se alăture. Surprinzător, mulți au făcut aceasta. Pe 20 iunie 1789, cei 600 de delegați de rând și aliații lor dintre nobili și clerici au fost scoși din sala de întrunire. Un anume doctor Guillota știe un teren de tenis în apropiere. Primarul Parisului devine, brusc, vedetă. El anunță din public că nu se vor despărți până nu vor crea o constituție. Pentru prima dată, aristocrația, clericii și burghezia se reuneau fără aprobarea regelui. Brațe întinse, îmbrâțișări…Viața ajungea din urmă arta. Roma lui David renăștea, în chip de nouă Franță. Un an mai târziu, David a pictat jurământul de la terenul de tenis. Se simte tunetul jurământului și fulgerul furtunii. Revoluția, ca forță a naturii imposibil de stăvilit. În centru tabloului, un spațiu uriaș precum un ecran pe care se pot reda noi evoluții și noi revoluții, sub frenetica energie a libertății umane. Tabloul trebuia să devină o creație de mari proporții, dar el a nu a fost terminat. Înainte ca David să se apuce să-și înveșmânteze modelele, multe dintre ele aveau să fie moarte sau căzute în disgrație, iar nobilul mesaj al libertății a devenit, brusc, depășit. Mâinile întinse au lăsat locul degetelor care acuzau. Iulie 1789 ar fi trebuit să fie un moment de optimism pentru noua Franță. Regele acceptase, în sfârșit, urmările jurământului popular, iar acum exista o Adunare Națională. Dar la Palais Royale, locul oratorilor, nimeni nu-l credea pe rege. Se spunea că depozitase, pe ascuns, praf de pușcă la Bastilia. Așa că Parisul era un butoi ce aștepta să explodeze. În dimineața de 14 iulie 1789, 900 de oameni s-au îndreptat spre Bastilia. Aici a fost nevoie de o după-amiază de haos cu 83 de morți, înainte ca guvernatorul să predea închisoarea. I s-a promis că poate pleca, dar i s-a tăiat capul cu un cuțit. Iată și contribuția lui David la campania de decapitare: a pictat un tablou tot cu un părinte roman, Brutus, cel care a dispus executarea fiilor săi, pentru că au complotat să reinstaureze monarhia. Trupurile lor decapitate îi sunt aduse, dar el nu le privește. De la părinte la patrie nu e decât un pas. Primii doi ani de la revoluție au transformat euforia în paranoia. Peste tot au loc orgii ale cruzimii, linșaje răzbunătoare, ceea ce poate confirma că revoluțiile cresc din revoluționari și se întorc împotriva lor. De ce atâta furie ? Fiindcă oamenii rămâneau flămânzi. Prețul pâinii explodase, iar oamenii descopereau că nu pot mânca voturi. Cineva trebuia să plătească pentru toate acestea: brutarul și soția sa, cum spuneau precupețele. Așa că Ludovic și Maria Antoaneta au fost aduși la Paris. Regina era numită „târfa austriacă“, iar David era de acord. Și a imortalizat-o pe pânză alături de rege. În această epocă, David era un amestec ciudat de dogmatism și incertitudine. Ca mulți francezi, o considera pe regină un monstru, dar nu renunțase la ideea regelui-cetățean. El s-a oferit chiar să-i facă portretul, dovedindu-se că era naiv într-ale politicii. Asta, până când i-a întâlnit pe cei ca el. Jean-Paul Marat, inventator ratat, editor al unui ziar, fanatic, e unul din prietenii lui David. Acesta se îmbăia frecvent de durerea cumplită a plăgilor care îi distrugeau pielea. În cadă avea timp să mediteze și să scrie. Aici a speculat din plin isteria națională. Aici plănuia câți falși patrioți să mai fie uciși. Între frică și exagerare, strada înghițea teoriile conspirației. Maria Antoaneta complota cu fratele ei, împăratul Austriei, împotriva Franței. În 1791, cuplul regal a fost prins în timp ce încerca să fugă și adus înapoi, prizonier, la Paris. Austria a amenințat Franța cu represalii, dacă regelui și reginei li se întâmplă ceva. În anul următor, a izbucnit războiul. Regele și regina păreau dușmanii propriei țări. În august 1792, gărzile care apărau familia regală au fost asasinate. Ludovic, Maria Antoaneta și copiii lor au fost duși la închisoare. Pe 21 ianuarie 1793, Ludovic al XVI-lea a fost executat. Printre membrii Convenției Naționale, care i-au votat moartea, se afla și David, cel care fusese cândva plătit de monarh pentru picturi. Franța renăscuse ca republică, iar David, cetățean modern, stătea mândru între membrii convenției, alături de Marat și Robespierre. De acum, David și arta lui aparțineau Revoluției. A urmat revoluția oriunde ducea ea. Iar ea a dus spre dicatură, confirmând treza că revoluțiile cresc din revoluționari și se întorc împotriva lor. Franța era în război, având dușmani interni și externi. Apusese vremea tandreții. Sute de oamenii care se considerau prieteni, nu dușmani ai revoluției, erau acum denunțați. Printre primii arestați, s-au numărat vechii prieteni ai lui David, Antoine și Marie-Anne Lavoisier. Ea a scăpat de ghilotină, însă el, nu. Pentru Marat și Robespierre, ghilotina nu lucra niciodată eficient ca să-i facă să se simtă în siguranță. În 1789, Marat ceruse câteva sute de morți, iar acum cerea sute de mii. Trebuia ca cineva să-l oprească. Acest cineva a apărut la Paris din orașul Caen, Charlotte Corday, o tânără de 25 de ani, revoluționară, adversară înverșunată a lui Marat și a adepților lui. Dictatura, spunea ea, își bătuse joc de republică. Charlotte a ales rolul eroinei tragice, născute ca să-și salveze țara. Pe 9 iulie 1793, a plecat spre Paris. Þelul atins: injunghierea lui Marat, în cada unde folosea o cutie de lemn pe post de masă de scris. Revoluția îl pierduse pe prietenul poporului. Deputații Convenției Naționale plângeau îndurerați, sincer sau nu. Cel mai mult își doreau ca Marat să se întoarcă, pentru că Revoluția rămăsese fără nici un Dumnezeu. Unul dintre deputații cei mai teatrali s-a ridicat și a strigat: „Unde ești, David ? Ai o comandă !“. Și David cel cu falca umflată și-a regăsit miraculos vocea. A acceptat să-l imortalizeze pe Marat sub penel, mântuitor, sub o adevărată viziune: cineva transfigurat de bunătate, cinste și altruism patriotic. Pictura ne prezintă pe cel mai nobil dintre oameni, cu un corp fără plăgi. Cearșafurile albe sugerează un giulgiu, învăluind un om prins între lumea noastră și cea a viitorului. E o imagine simbol, care îndeamnă la credință. Genialitatea tabloului se află în sugestia pe care o dă oamenilor de rând. Aproape îl vezi pe David închipuindu-și familii întregi venind să-l vadă. În clipa în care tabloul farmecă privitorul, o voce interioară parcă i-ar spune că totul e doar o vrăjitorie. David a glorificat un paranoic, care a persecutat mii de oameni a căror singură vină era că nu-i interesa politica, devenind complicele terorii. Firește, lui David nici nu-i trecea prin minte că trădează arta, ci era convins că-i împlinește scopul suprem: reeducarea morală. Pentru asta slujea cândva marile picturi din altare, dar pe care le considera minciuni și scorneli. El acum era dedicat altei biserici: cea a virtuții revoluționare. David poate plăcea sau nu. Pentru unii e un geniu, pentru alții doar un monstru, care își face ideile să ardă în spatele gheții. Arta sa are rolul să-i facă pe privitori cetățeni virtuoși prin perfecțiune, tragism și poezie. Însă ca multe opere de artă menite să perfecționeze oamenii, a avut exact efectul opus, deoarece e o minciună. La trei luni după asasinarea lui Marat, pe 16 octombrie 1793, Maria Antoaneta a fost gilotinată. David a văzut convoiul trecând pe stradă, în timp ce oamenii scuipau și încercau să dea cu pietre în fosta regină. Pictorul a desenat-o impasibil. El avea probleme mai importante decât soarta fostei regine. Acum era regizorul oficial al propagandei revoluționare. Când soția lui i-a criticat zelul, a divorțat de ea. David a devenit un făuritor de legi, vânându-i pe trădătorii șovăielnici, semnându-le execuția. Începuse domnia terorii, iar David făcea parte din mecanismul crimei. Pe măsură ce ghilotina acționa mai repede, el crea desfășurări tot mai extravagante, menite să educe poporul. Coruri de mii de fecioare, pe locul fostei Bastilia. Un spectacol al ființelor desăvârșite, iar în rolul principal, marele preot al Revoluției: Robespierre. În final, David a fost victima propriului său succes. Cei care conduceau războiul știau că tunurile contează, nu fecioarele. Așa că David nu era doar o distracție, ci și un pericol: trebuia înlăturat. Soarta lui a fost legată de cea a lui Robespierre. Tot mai mulți îl numeau pe acesta nu salvator, ci tiran. Iar David, artistul tiraniei lui, i-a însoțit căderea. Robespierre a fost atacat în convenție cum că nu respectă legea. David s-a manifestat în public, strigând: „Dacă bei cucuta, Robespierre, o voi bea alături de tine.“ dar nu a băut-o. A doua zi, David s-a îmbolnăvit brusc, lipsind de la propriul său martiriu. Nu i-a fost alături lui Robespierre când acesta a fost ghilotinat și când lama a căzut, în sfârșit, peste domnia terorii. Dar lumea a venit și după David. Denunțat ca tiran al artelor, el a bâlbâit vorbe de apărare. Nimeni nu a înțeles ce spunea, dar a văzut cât era de palid, cum transpirația i se scurgea prin haine pe podea. A fost întemnițat. În închisoare a făcut rost de vopsele și și-a pictat portretul, în care nu apare vechiul maestru al propagandei, ci tânărul David, mai tânăr cu 20 de ani, inocent, cu părul răvășit romantic și haina deschisă ca să i se vadă inima curată. S-a reprezentat ținând în mână paleta și pensulele, ca și cum ar spune că este doar un artist, iar artiștii nu detronează regi, nu schimbă partide, guverne, nu produc drame sentimentale, ci doar expresionează pentru a înțelege sensul lumii, apoi se culcă liniștiți sub criptă. Oare David a avut o clipă de rătăcire ? A făcut doar ce i s-a cerut ? Nu. El era un strateg. A reușit să scape din închisoare, iar următorii ani și i-a petrecut făcând portrete spectaculoase și necontroversate, printre care se numără și „Domnul Seresiat“, cumnatul lui. Asta devenise Revoluția. Tricolorul ei ajunsese un simplu accesoriu pus la pălărie, iar tablourile istorice ale lui David reprezentau oprirea măcelurilor de către personaje feminine etalate în prim plan. Dar demonul strategiei sale nu dispăruse. Puterea gustată cândva persistă. Dacă l-a idealizat pe Marat, de ce să nu facă același lucru și cu Napoleon ? În 1805, cînd acesta a fost încoronat împărat, David îi era alături. Însă Napoleon a fost învins, iar monarhia, restaurată. Mulți adepți de-ai lui Napoleon au fost iertați, dar David, nu. El făcuse ceva ce nu putea fi iertat niciodată: tabloul lui Marat asasinat, cea mai cunoscută imagine creată de regimul terorii. Franța se săturase de Jacques-Louis David. Exilat din propria sa țară, David a ajuns la Bruxelles, unde a făcut tablouri tot mai ciudate. În 1825, când s-a stins din viață, guvernul francez a refuzat cererea familiei lui de a-l îngropa în țară. Ucigașii de regi nu aveau ce căuta. Tablourile sale însă au fost scoase la vânzare, după ce în prealabil au poposit în expoziție. Celebrul tablou „Moartea lui Marat“, nu se afla printre ele. Acesta a fost păstrat în casa fiului pictorului, fiind pe deplin… mortal. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate