Răzvan Þupa:

„Generația următoare sper că nu o să mai fie o generație”

Răzvan Þupa pe puncte:
Activități literare :
2001-2005 Cenaclul Euridice la Uniunea Scriitorilor și la Muzeul Literaturii condus de Marin Mincu / 2004 Cenaclul Uniunii Scriitorilor condus de Mircea Martin / Biblioteca de poezie din Facultatea de Litere – Recital “fetiș” - 25 mai 2001 / La sfârșitul anului 2000 texte incluse în antologiile virtuale Noesis / 1998-2000 Atelierul Ninei Vasile de la Biblioteca I.L. Caragiale / În oct. 1996 a lansat la Café Indigo “mijloace de transport în comun” – pliant gratuit / Între 1996 și 1999 a participat la diferite cenacluri din Bucuresti (Prospero – la facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Litere la facultatea de Litere) / a debutat în România Literară nr.50 1996 / Din 1995 – articole și poezie în revista LITERE a Liceului de Poligrafie și Cinematografie București
Publicații:
2005 Volumul de poezie “corpuri românești” ed.Cartea românească
2003 Editia a IIa “fetiș”- o carte romaneasca a placerii” ed. Vinea
2001 Volumul de poezie “fetiș” ed. Semne
Premii :
Ian 2002 Premiul national pentru poezie “Mihai Eminescu” sectiunea debut.

Volumul “ fetiș” a fost nominalizat pentru:
Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Romania
Premiile Romaniei Literare
Premiul de debut al Asociatiei Scriitorilor Profesionisti din Romania

Experiență:
din noiembrie 2005- redactor săptămânalul „Prezent”
„Suplimentul de Cultură” (rubrică permanentă)
ian.- iulie 2005 jurnalist Realitatea Tv colaborator
2002–2005 redactor “Evenimentul Zilei, unde a publicat interviuri cu Jonathan Coe, Amos Oz, Gaetan Soucy, Frederic Beigbeder, Ibrahim Ferrer, Anthony Minghela, Angela Gheorghiu, Andrei Șerban, Antonio Lobo Antunes, Peter Greenaway, Pascal Bruckner, Tony Kushner, Raoul Ruiz etc
2002 Pro Humanitas – Teacher of Informatics
2001 Media Agency – sales agent
1999-2000 The Muzicala Publishing House – redactor
1998 Tv Antena 1 – “Controversele Istoriei” – redactor


Cosmin Dragomir: Recent ai anunțat sfîrșitul generației 2000. Să facem un scurt exercițiu de vizionarism: cum va fi generația următoare? și o lecție de istorie: ce rămîne din generația 2000 ?

Răzva Þupa: Răspund în ordine inversă. Sper ca din Generația asta să rămână mai multe cărți și mai puține poze. Lucrul care mă face să fiu destul de reticent față de Generație și așa mai departe este acela că „pozele” inteligente și culte care dădeau o impresie falsă despre literatura română din punct de vedere al vitalității și prizei la real au început să fie îmbrățișate de tot mai mulți dintre cei care erau considerați generația 2000. Cumva asta coincide cu momentul în care tot felul de critici oficiali au preluat din zbor ideile lansate de Marin Mincu prin 2002. Sper că nu asta o să rămână.
Obsesia propriei persoane, a unei conexiuni reale pe care discursul tău poate să o aibă la ceea ce îți afectează existența în mod direct, accentul pus pe reacția la factorii opresivi (sociali sau psihologici) sunt lucruri care nu au cum să dispară. Ionuț Chiva sau Marius Ianuș, Adrian Șchiop, Elena Vlădăreanu sau Adrian Urmanov au punctat fiecare în felul său coordonatele unui demers foarte personal în acest sens. Aparent s-a impus un fel de a scrie dar îmi permit să precizez că mult mai important este fondul problemei.
Generația următoare sper că nu o să mai fie o generație. Într-un fel, obligația de a se replia sub o umbrela este una din metodele cele mai artificiale de care are nevoie o critica literară molcomă. Ceea ce scriu T.S. Khasis ori Livia Roșca, sau tineri care nu au debutat încă în volum (Robert Mindroiu, Valentina Chiriță, Eugen Suman) au șansa să își poată impune textele ca individualități. Mai degrabă va fi vorba despre grupuri care se vor putea manifesta independent decât de generație. O generație se vor numi 2-3 scriitori (poate) și alții, contemporani cu ei vor putea să fie o generație diferită. Generația 2000 a avut rost dacă tinerii care se pregătesc să debuteze acum vor avea putere să nu renunțe la individualitatea lor expresivă.
Așa sper că se termina povestea Generației din care rămân idealurile cele mai multe trădate.

CD: Majoritatea sunt poeți. Cum rămîne însă cu proza, a predominat în generația nouăzecistă și s-a șubrezit la douămiiști?

Este greu sa vorbim acum despre prozatorii unei generații următoare. O dată pentru că abia s-au lansat prozatorii care au fost încadrați în Generația 2000. Cu siguranță că durează ceva mai mult până când stilul unui prozator este format...
În al doilea rând este de așteptat o deschidere a genului din toate punctele de vedere. O diversificare masivă a stilurilor și a temelor pe care aleg să le problematizeze autorii. Acest lucru se conturează mai greu. Vorbesc în primul rând despre nevoia unei proze cu scriitură solidă și relaxată în același timp, sigură pe ea și bine documentată. Faptul că în ultimii ani a început să se vorbească despre succes de piață al unor cărți semnate de autori cât se poate de serioși în beletristică arată că se mișcă ceva. Sigur că suntem încă departe de momentul în care prozatorii să poată să trăiască in principal de pe urma cărților pe care le scriu. Autori care nu țin de Generația 2000, care au precedat-o cu câțiva ani ca T.O.Bobe ori Cecilia Ștefănescu abia anul acesta încep să primească semnele unei recunoașteri care depășește cadrul îngust al lumii literare. Filmul realizat după „Legaturile bolnăvicioase”, seriozitatea cu care Veronica A Cara a încercat să schimbe genul telenovelei românești (fără prea mare succes dar atitudinea ei e un semnal pentru mine), Ieșirea în lume a autorilor de la Iași ca Teodorovici ori Lăzărescu, succesul unui eseist ca Pavel Gheo sunt argumente solide pentru contururile unei hărți respectabile a prozei la nivelul Generației 2000. Poate și pentru că așa cum spuneam, termenul Generației cu pricina a expirat și, în ceea ce o privește, încep să se limpezească apele dezvăluind primele nume care au dat deja lucruri care contează. Probabil ca nu va mai dura multă vreme până când vor fi redescoperiți Adrian Șchiop sau Elena Pasima sau chiar Ionuț Chiva și Ioana Bradea...
Ar trebui menționate și câteva demersuri de popularizare a SF-ului ca în cazul caietelor Fiction.ro de la editura Tritonic care sunt curios când își vor găsi publicul pe care îl merită.

CD: Vorbește-mi te rog de „Poeticile cotidianului” de la Club A, cum au apărut, cum merg treburile...

Știu că una din expresiile cele mai des întâlnite este „totul s-a făcut deja”. Este totuși ridicol faptul că scriitorii, al căror principal obiect de activitate este cuvântul (sau ar trebui să fie) nu ajung să vorbească în fața unui public detașat de micile războaie, invidii și crispări din provincia literaturii. Simplificând, „Poeticile cotidianului” este o serie de întâlniri cu publicul. Mă gândesc la publicul pur și simplu interesat să își facă o idee despre ceea ce îi interesează pe scriitori. Sunt deja 11 luni de când în serile de joi publicul din Club A poate să cunoască un autor în carne și oase. Cred că un rol important pentru „Poetici” îl are Paul Radu, directorul de evenimente din Club A. El a avut ideea să mutam în Club un format pe care îl tot pregăteam pentru asemenea prezentări.
Ca să nu mă lungesc prea mult, uneori avem săli arhipline, alteori se strâng 30 de spectatori, în funcție și de concurenta pe care o au „poeticile” din partea vacantei. Cel mai important lucru este ca spectatorii, studenți sau nu, vin în club A cu perspective complet diferite de cele cu care un scriitor este obișnuit în cenacluri. Este timpul să ieșim din rezervațiile literare iar lucrul acesta nu poate decât să mute un tip de discurs spre public dând ocazia discursului de specialitate să se manifeste ceva mai aplicat decât într-un mediu bruiat de frustrări populiste. În mod ciudat discursurile de pe la cenaclurile specializate sunt în momentul de față un amestec de populism și elitism destul de banal. Și asta pentru că nu există destule evenimente serioase care să scoată scriitorii și în alte medii decât cel strict literar.

CD: Se vorbește mult în generație de contemporanii americani, deși nu sunt uitați și cei din generația beat. „Poeticile cotidianului” ca manifestare îmi pare a avea filon francez, acolo unde se face alfabetizare culturală pe trotuar, putem fi acuzați de mimetism?

O problema justificată. Despre mimetism se poate vorbi din punct de vedere al conținutului. Altfel ar fi numai o formă goală. Exagerezi vorbind despre „alfabetizare de trotuar”. Nici vorbă. Dacă te gândești nici ție nu îți este foarte clar ce este cu un autor sau altul, și „Poeticile cotidianului” răspund chiar la probleme de felul asta. Și acum sunt sigur că prezentări ale cărților în afara clișeelor literare ori „de specialitate” funcționează. De altfel cele mai multe dintre întâlnirile din Club A mi-au confirmat aceasta părere.
Ca să fim exacți, pe lângă inspirația franceză despre care vorbești au mai fost niște modele italiene pentru „Poeticile cotidianului” și chiar niște lucruri pe care le-am aflat despre mișcările literare din Polonia și Germania ultimilor 20 de ani dar acest lucru este aproape la fel de important pe cât este faptul că în România anilor 70 apoi după 90, uneori chiar în Club A se puneau la cale întâlniri de acest fel. Nu trebuie decât să spun niște nume ca Johny Răducanu sau Miriam Răducanu și Gigi Căciuleanu care apăreau în seri de lectură în anii 70.
În al doilea rând „Poeticile cotidianului” răspund unor nevoi care se resimt atât din partea publicului (care nu are nici timp și nici răbdare să înfrunte plictiseala cenaclurilor) și din partea scriitorilor înșiși (de cele mai multe ori izolați de public). Aceasta nu este decât o etapa care se apropie deja de final, pentru că deja încep să se întrevadă primele semne ale normalității în ceea ce privește prezentarea literaturii și a cărților publicate în ultima vreme.

CD: La chestia cu trotuarul mă refeream la proximitatea pietonului literar, posibilul cumpărător. Cu acel individ, cu atît de mult potențial, ce facem?

Mi s-ar părea inconștient să cred că un scriitor poate să fie un bun agent de marketing. Totuși sunt oameni specializați în domeniul ăsta. Nu știu dacă este vorba despre posibilul cumpărător. Este mai degrabă vorba despre posibilul cititor.
Mă interesează mai mult un partener de dialog decât un cumpărător, consumator... sigur că partea financiară are importanța ei, dar îmi place să văd banii ca mijloc de comunicare, ca un grad zero al comunicării, instrumentul dincolo de care nu mai este nevoie de traducere, convertibilitatea maximă a lucrurilor pe care cineva le oferă și altcineva le acceptă. Sigur la nivelul acela este vorba și despre gradul ultim de simplificare a schimbului. Poate într-o zi o să mă intereseze mai mult decât acum scriitorii de consum, deocamdată nu. Poziția scriitorului la noi, atât de fragilă.... să ne înțelegem, în primul rând din cauza indiferenței scriitorilor înșiși...
Poziția scriitorului spuneam nu poate să fie consolidată decât pornind de la lucrurile de valoare și folosindu-le, căutând punctele în care o operă literară sau alta funcționează pentru celălalt și chiar și pentru scriitor.
Dialogul este ceea ce lipsește. Să spunem că eu încerc să schimb păreri cu tine, da? Poate îți folosește, poate nu ceea ce discutăm, dar dacă în chestia asta am senzația vreun moment că pe cel cu care vorbesc nu îl interesează ce spun nici pentru mine nu mai înseamnă mare lucru nici o fandare intelectuală ori cine știe ce clișeu îmi este servit.
Cumva despre asta este vorba: faptul că de prea multe ori am văzut fente sterile la scriitori. Și asta le reproșez și unora dintre cei care au făcut parte din Generația 2000: că au început să facă mai multe fente decât lucruri importante. Poate s-au blazat, poate se simt chiar importanți. Fiecare are povestea lui... dar ipocrizia asta nu cred că ar trebui să și-o ierte nimeni.
Pentru că vorbeai de individul cu potențial... în momentul de față este disprețuit potențialul pe care majoritatea indivizilor îl avem pentru deslușirea elementelor poetice din ceea ce numim viața noastră reală. Am putea sa vorbim despre comoditatea clișeelor... dar mie mi se pare ca nu este tot. Oamenii fac cele mai mari tâmpenii ca să simtă că trăiesc, că sunt vii. Pe acolo se mișcă „potențialul” poetic pe care îl avem toții.

CD: Avem nevoie de un best-seller internațional sau de un Nobel, că tot suferim din cauza lui? Alte variante....

Avem nevoie, în primul rând de dialog cu exteriorul și în primul rând cu țările din jur. Știi că de vreo zece ani apar în tot felul de locuri lucruri asemănătoare? Că temele lui Chiva, de exemplu le are o tipă din Polonia care a avut un succes nebun. O cheamă Dorota Maslowska și a fost tradusă în germană, engleză, franceză. A scris primul roman la 19 ani și acum are 23 de ani. Uite o mostră:” And now when I wake up, I remember this well, because I could say every word I was thinking, but when I wake up, Magda’s no longer here, though maybe she’s not here yet or she’s not here at all. I get up from the ground, which at this time of night is cold, and I shake off my jeans, I shake off my layers. Magda’s not here and I notice it right away, right away I get pissed off, though upon further consideration it turns out that I have both my wallet, which is crucial, as well as my documents.”
Mai sunt lucruri asemănătoare în Rusia sau în Japonia... dar lucrurile astea trebuie văzute, comparate... Ceva comunică și nu poate să funcționeze așa, inconștient. Sună patetic... dar asta e.
Premiile... nu știu... mă interesează mai mult recunoașterea. Premiile sunt pentru scriitori deja consacrați. Poate Nobel pentru Paul Goma sau pentru Norman Manea să însemne ceva. În câțiva ani poate Mircea Cărtărescu... nu știu... dar dialogul este ceea ce avem nevoie în primul rând. Poate vorbim despre revistele literare românești în limbi străine.

CD: Ești acuzat de cerebralitate. Nu este acesta un impediment în dialogul cu cititorul neinițiat? Să rămîna „poeticile” doar la nivelul de mijlocire a comunicării...

În momentul de față asta îmi doresc de la „Poetici”, să fie un instrument de comunicare. Dacă ar face mai mult ar fi „corpuri românești” .
Nu a murit nimeni din cerebralitate și nici nu a făcut nimănui rău cu asta. Și mai haios mi se pare faptul că eu sunt foarte dezordonat... așa că aș fi un cerebral tare special...
Dacă vrei mă gândesc că eu sunt din Brăila. Nu știu dacă ai văzut vreodată o harta a Brăilei dar este orașul cu străzile cel mai ordonat trasate... totul este în semicerc și așa mai departe. Începe la Dunăre și se termină la Dunăre... Cineva spunea la un moment dat că geometria aia ar trebui sa frustreze oamenii de acolo de o viață imaginara prea flexibilă. Răspunsul era că ajunge să te uiți dincolo de Dunăre și o să vezi câteva din zonele cele mai sălbatice. Păduri inundate periodic, Munții Măcinului tociți ca niște dealuri obosite.... și tot așa... cum ar veni haosul e la o aruncătură de băț... trebuie doar să știi unde să te uiți.

CD: Păi nici harta Parisului nu ar predispune la contorsionism cultural...(eu știam că în Brăila toate străzile duc în centru). Ce scriitori ai la suflet?

Asta e o întrebare intimă. Și nu sunt puțini de aceea poate că e nedrept să îi expediez din câteva fraze. Cum spun mereu, din punctul ăsta de vedere lucrurile încep și se termina cu Dante. Apoi mă interesează cei care vor să facă un pic mai mult decât literatură. Gellu Naum cu suprarealismul accentuat spre practică sau Gheorghe Iova gata să jure că nu publicarea este momentul care contează ci scrisul. Nici un moment nu o să fiu de acord cu cei care strâmbă din nas la Cărtărescu, poate cel mai necesar exemplu de scriitor român care nu caută scuze ci face la un nivel ridicat literatură.
Marius Ianuș e unul dintre cei care îmi sunt apropiați în ceea ce scrie chiar dacă din afară nu prea este evident de ce.
Pentru că mă întrebi foarte direct un lucru foarte complicat mă simt obligat să amintesc o carte la care am revenit în cele mai aiurea momente pentru mine. Asta ar fi, în mod neașteptat și pentru mine „Existenta tragică” a lui DD Roșca. De altfel îmi sunt mai aproape cărți decât scriitori și poate oameni decât scriitori.

CD: Ai o rubrică permanentă în „Suplimetul de cultură” despre muzică. Cum receptezi textele melodiilor, ca un meloman sau ca poet?

Nu știu care este eticheta pentru situația în care te raportezi la ceva (text de muzica, piesa de teatru, un autobuz care leagănă călătorii dimineața, metroul cu jocul lui de ferestre oarbe, apoi pline de oameni o fraza pe care o auzi, poziția degetelor unei persoane care așteaptă pe peron să vină metroul etc.) încercând să îți dai seama dacă este vorba doar de zgomotul momentan sau și de o persoană umană care susține totul cu sau fără ipocrizie. Este vorba despre relaționare și dorința de a dialoga cât mai consistent. Eticheta ar fi probabil „ca un corp românesc”.

CD: În final, spune-mi te rog cum ai vrea să arate Bucureștiul cultural, ce îi lipsește și ce este surplus.

Răspunsul este simplu. As vrea să se poată ști mai ușor ce se întâmplă, ce evenimente merită să fie urmărite. Poate fără legătură cu asta.... aș vrea sa fie un oraș viu ... ceea ce este și relaxat (ceea ce este mai puțin). Pe scurt: viu, conștient, relaxat în mișcare.
(acum, cu un ritualic spălat pe mîini, nu-mi rămîne decît să-i mulțumesc lui Răzvan pentru disponibilitate, să țin pumnii în continuare Poeticilor, să caut volumul semnat Dorota Maslowska, să... )
aprilie 2005