Cel mai așteptat roman al anului 2007, “Pe plaja Chesil” dezvăluie un Ian McEwan în formă maximă, discursiv și fluent în același timp. Cititorul va descoperi o lume a prejudecăților pe care mulți dintre noi o cunosc foarte bine. Fără să evite subiectele tabu, prozatorul englez construiește romanul în jurul ideii de sex. Folosind percepția specifică anilor 60, McEwan subliniază alienarea indivizilor, oferind pretexte perfecte, explicând suferința interioară, lipsa unui liant autentic.
Insistând pe descriere și descompunându-și personajele, McEwan realizează un studiu de caz, reliefând simbolurile și temerile specifice unei generații. Fără să cosmetizeze, fără să lase loc de interpretări, prozatorul le oferă cititorilor o dramă aflată în plină desfășurare, lăsându-ne să intuim finalul, însă presărând desfășurarea acțiunii cu numeroase zone de cotitură aparente. Ai impresia că se va întâmpla ceva, speri că iubirea va reuși până la urmă să învingă pudibonderia. McEwan reușește să înăbușească orice urmă de sentimentalism, construind magistral o ipostază deus ex machina în care s-au regăsit de-a lungul timpului foarte mulți indivizi afectați de un mediu esențialmente nociv: “Prânzul de după nuntă fusese copios și durase enorm. Nu le mai era foame. Teoretic, puteau foarte bine să-și abandoneze farfuriile, să apuce de gât sticla de vin și să o ia la goană spre țărm, să-și arunce pantofii din picioare și să se bucure de libertate. Nimeni din hotel nu i-ar fi împiedicat. Erau, în sfârșit, adulți, în vacanță, liberi să facă ce voiau. Peste doar câțiva ani, așa vor proceda tineri cum nu se poate mai obișnuiți. Dar deocamdată epoca îi ținea în loc. Chiar și acum, când Edward și Florence rămăseseră singuri, existau încă mii de reguli de care ei nici nu-și dădeau seama, dar care se cereau respectate.”
Plasându-și acțiunea într-o perioadă a tabuurilor, Ian McEwan își lasă personajele singure, refuzând să le ofere pârghii. În fața neantului, ființa trebuie să își fie suficientă sieși pentru a putea supraviețui. Nimeni nu îi poate ajuta pe cei doi, care au doar amintirile și planurile de viitor făurite împreună. Cartea, deși pare previzibilă, îl ține pe cititor în suspans, pendulând între disperare și numeroase tentative eșuate. Edward și Florence sunt expozanții perfecți ai unui sistem care a eșuat lamentabil, nereușind să pregătească indivizi capabili, ci reducând ființele umane la simple organisme speriate de propria naturalețe. Fără să dovedească milă, Ian McEwan ironizează tarele acestui sistem, atacă brutal factorii care au dus implacabil la un asemenea deznodământ.
Construind atmosfera cu meticulozitate, autorul englez insistă pe detalii aparent nesemnificative pentru a sugera trăiri intense. Fiecare gest capătă proporții copleșitoare, fiecare atingere este filtrată printr-o suprarațiune împinsă la extrem. Cei doi protagoniști nu sunt capabili să se abandoneze simțurilor, sunt încătușați de raționamente prestabilite, fără să înțeleagă că trebuie să-și elibereze natura esențialmente pasională. Înăbușită de reguli, iubirea suferă, nu reușește să se împlinească. Sterili prin însăși dezvoltarea lor, cei doi încearcă în zadar să găsească soluții pentru a trece peste acest impas. Tragedia lor personală este valorificată la scară macrocosmică de McEwan, care justifică principii filosofice complexe prin intermediul unor izbucniri virulente. Mângâierile nu pot rezolva problemele, pentru că Florence nu este niciodată capabilă să își depășească repulsia: “Trebuie să fi fost ceva întâmplător, pentru că el nu avea de unde să știe că în timp ce mâna lui îi fremăta piciorul, vârful degetului mare împingea firul de păr singuratic care se ondula de sub chiloțeii ei, legănându-l înainte și înapoi, gâdilându-i rădăcina, cu nervul ei folicular cu tot, abia o umbră a unei senzații, un început aproape abstract, de dimensiuni infinit de mici, un loc geometric care se dezvolta într-o pată minusculă cu marginile străvezii și continua să crească.”
Întrepătrunderea planurilor este un element definitoriu al romanului, oferindu-i dinamism. Privim evenimentele prin prisma ambilor protagoniști, înțelegem mai mult decât fiecare dintre ei și suferim când descoperim incompatibilități. McEwan îl implică pe cititor în acțiune, îl lasă în mijlocul evenimentelor, fără să îi traseze perspective. Ești liber să descoperi sau să ignori, personajele ți se dezvăluie în dublă ipostază, atât individual cât și în relație cu celălalt. Construind puținele scene de acțiune prin procedeul flashback-urilor, autorul britanic se axează pe o deconstrucție psihologică, dezvăluind numeroase fațete ale omului și cercetând cu un viu interes sociologic abisurile conștiinței umane.
Roman al dezolării, “Pe plaja Chesil” își refuză happy-end-ul, conturând o dramă umană autentică. Fără cosmetizări excesive, romanul scurt al lui Ian McEwan se dovedește a fi aidoma unei răsuflări intense, sacadate, impresionându-l pe cititor prin forță și cinism. Sentimentele sunt exprimate direct, prin vocea unor personaje coerente, esențialmente meditative. Alegeri greșite, erori, imposibilitatea de a comunica, frică, iată doar câteva dintre defectele inerente ființei umane. McEwan este dur, nu încearcă în niciun moment să ofere scuze. Stilul natural, presărat cu o feerie a detaliilor, îl face pe cititor să își construiască singur povestea, completând puzzelul. Până la urmă, fiecare dintre noi poate fi redus la un punct. Culoarea, depinde doar de inima noastră: “Acolo, pe plaja Chesil, ar fi putut să o cheme înapoi pe Florence, ar fi putut să se ducă după ea. Nu știa sau nu îi păsase într-atât încât să știe că în timp ce fugea de el, sigură, în disperarea ei, că era pe cale să-l piardă, niciodată nu l-a iubit mai mult sau mai fără speranță, iar sunetul vocii lui ar fi fost ca o salvare, s-ar fi întors la el. În schimb, el a rămas înfipt în tăcerea lui rece și dreaptă, în apusul soarelui, urmărind-o cum înainta grăbită de-a lungul țărmului – sunetul îndepărtării ei anevoioase fiind estompat de cel al valurilor ce se spărgeau de mal -, cum dispărea în ceață, un punct pe fâșia imensă și dreaptă de pietriș lucind în lumina palidă.”
“Pe plaja Chesil” este unul dintre cele mai bune romane ale lui Ian McEwan, la același intensitate cu “Amsterdam” sau “Sâmbătă”. Axându-se în planul principal pe un fragment temporal foarte mic (câteva ore) și completând cu flashback-uri, McEwan oferă un peisaj psihologic luxuriant, în care cititorul se abandonează zâmbind. Cinic, realist, adesea rece, romanul analizează dezolarea indivizilor, mecanizarea socială și sexualitatea ca teamă. Cititorii vor descoperi o poveste tristă, însă reală, o lecție pentru fiecare dintre noi. Pentru că, dacă nu suntem atenți, s-ar putea să ajungem la un moment dat să realizăm că nici măcar iubirea nu rezolvă toate problemele...


Bibliografie

Ian McEwan – Pe plaja Chesil – Polirom – 2007