agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-02-05 | | Una dintre cele mai controversate cărți din istorie, “Versetele satanice” l-a transformat pe Salman Rushdie într-un simbol al libertății de exprimare. Conflictul dintre autorul englez și ayatolahul Khomeini s-a materializat printr-o fatwa încă în vigoare, o recompensă pe capul lui Rushdie, mai multe tentative de asasinat și o publicitate care a transformat romanul într-un bestseller aproape instantaneu. O imensă alegorie, “Versetele satanice” surprinde încă de la primele pagini cititorul, care este aruncat brusc într-un univers inedit, în care legile naturale nu mai au aproape nicio valoare. Privești cum binele și răul se prăbușesc din cer spre apele Tamisei și începi să deslușești puțin câte puțin povestea, te întorci la orginile aceste incredibile legende moderne. Salman Rushdie își dezvăluie în acest roman întreaga măsură a talentului său de povestitor, amestecând hipnotic simboluri, culturi, spații și indivizi, transformând fiecare cuvânt într-un rit. Tema centrală a romanului este religia, care transcende acțiunea, oferind înțelesuri pentru fiecare gest. Nimic nu este făcut la întâmplare, totul pare perfect justificat, integrat într-o adevărată feerie a detaliilor, specifică prozatorilor orientali. Împărțit între cele două lumi, Rushdie abordează aceste detalii luxuriante din postura clinică a demiurgului, insistând de multe ori pe natura divină a povestitorului. El este pe rând Gibreel, Dumnezeu, conducându-și impetuos acțiunea și ajungând la inima cititorului. Învățăm atunci că putem transforma orice, inclusiv îngeri: “Îngerii sunt ușor de împăcat. Transformă-i în unelte și îți vor cânta melodiile de harpie. Ființele umane sunt mai încăpățânate, se pot îndoi de orice, chiar și de ce văd cu propriii lor ochi. De ce văd în spatele ochilor. De ce se zărește, pe când se preling cu pleoape grele, din spatele genelor închise... Îngerii... nu e mare lucru de capul lor când e vorba de voință. A avea voință înseamnă a nu fi de acord, a nu te supune, a dezaproba. Știu, vorbe diavolești. Shaitan întrerupându-l pe Gibreel. Pe mine?” O adevărată frescă ideologică, romanul pleacă de la o renaștere simbolică pentru a se extinde mai apoi pe 3 continente, cu efervescența specifică junglei. Călătorim împreună cu Rushdie din casele pline de istorie ale Indiei până în furnicarul marilor orașe, suntem fascinați de pasiunea investită de fiecare personaj într-o viață palpitantă. Cartea ne învață să înțelegem mai bine lumea, să renunțăm la aerul de superioritate. Poveștile izbucnesc în fiecare moment și niciodată nu ști care dintre ele va reuși să îți marcheze viața. Pendulând în permanență între luciditate și nebunie, Salman Rushdie își conturează personajele atent, insistând pe sentimentul acestora de alienare. Ca în toate romanele autorului englez, oamenii au probleme, se luptă cu propria lor personalitate deviantă, încearcă de multe ori în zadar să își regăsească originile, străbat adevărate tărâmuri ale făgăduinței în încercarea disperată de a ajunge în cele din urmă la iluminare. O temă recurentă în toate romanele lui Rushdie, lupta dintre bine și rău își găsește aici un cadru ideal. În decorul agitat al unei Indii împărțite între musulmani și hinduși, acțiunea ne poartă pe drumuri întortocheate, pendulând între momentul genezei și momentul apocalipsei. Descoperim nașterea unor versete, apoi suntem martorii efectului lor devastator, învățăm ce înseamnă dragostea doar pentru a înțelege că ea nu poate rezolva toate problemele. Pot oare îmbrățișările să rezolve traume, pot oare oamenii să accepte că există forțe deasupra lor, forțe pe care nu le vor putea niciodată înțelege?: “Saeed și-a pierdut cu totul stăpânirea de sine: - Mishal! Mishal! a țipat el. Poruncit? Arhangheli, Mishu? Gibreel? Dumnezeu cu barbă și îngeri cu aripi? Rai și iad, Mishal? Diavolul cu coadă ascuțită și copite despicate? Până unde ai de gând să mergi cu asta? Au femeile suflet, ce zici? Sau, altfel, au sufletele sex? E Dumnezeu negru sau alb? Când se vor despărți valurile oceanului, unde se va duce surplusul de apă? Se va ridica pe margini, ca niște ziduri? Mishal! Răspunde-mi! Există miracole? Crezi în paradis? Mi se vor ierta păcatele? A izbucnit în plans și a căzut în genunchi, cu fruntea lipită în continuare de perete. Soția sa muribundă s-a apropiat de el și l-a îmbrățișat din spate.” Deși pătimaș în fiecare moment, romanul rămâne o mostră de obiectivitate. Există în fiecare moment atât personaje pozitive, cât și personaje negative, fiecare atitudine este susținută și contestată în același timp. Cititorul descoperă o carte a contrastelor, în care se amestecă foarte multe mesaje. Trecând de la pasiune religioasă regenerativă la extremism fanatic, Rushdie ne arată tarele religiei, concentrându-se asupra personalităților deviante care transformă adesea lumea într-un câmp de luptă. Numele personajelor au semnificații complexe, Rushdie oferind un adevărat nivel secund de înțelegere. Numai din nume poți înțelege ceea ce vrea să transmită romanul, care este presărat de personaje excepționale, așa cum doar în cărțile lui Rushdie pot fi întâlnite. Femei care se transformă în fantome, criminali lipsiți de scrupule care omoară bătrâne, toate extremele se întâlnesc și converg spre un singur punct: prezentul absolut. “Versetele satanice” reprezintă un punct de vedere curajos, iar reacțiile vehemente împotriva romanului demonstrează că Rushdie a reușit să atingă puncte sensibile. O carte care ridică numeroase semne de întrebare, o carte care atacă prejudecățile și se individualizează în numeroase ipostaze scandaloase. Oamenii nu sunt arătați ca niște ființe impecabile, ci din contră, scriitorul sondează adânc abisurile indivizilor, scoțând de acolo conflictul perpetuu între bine și rău. Amestecând principiile și răsturnând valorile, autorul ne învață ce înseamnă lumea modernă, oferindu-ne îndemnuri valoroase. Sau mai bine spus, Rushdie ne învață că până și rahatul are strălucirea lui: “Chamcha și i-a imaginat pe cei doi, Valance și Simba, ca fiind fiecare antiteza celuilalt. Se părea că protestele își atinseseră ținta: Valance era în plin proces de “depolitizare” a show-ului. Îl concediase pe Chamcha și pusese în interiorul costumelor și imaginilor generate pe calculator un teuton blond, înalt, cu pectorali și creastă, un Schwarzenegger computerizat din cauciuc, o variantă sintetică, ce dădea din șolduri, a lui Rutger Hauer din Vânătorul de recompense. Evreii au fost și ei dați afară: în locul lui Mimi noul show va avea o voluptuoasă păpușă neevreică. - I-am trimis un mesaj doctorului Simba: acum să te văd cum îți mai bagi doctoratul ăla nenorocit în treaba mea. N-am primit niciun răspuns. Va trebui să se străduiască puțin mai mult dacă vrea să cucerească țărișoara asta. Eu, unul, a anunțat Hal Valance, iubesc rahatul nostru de țară. De aceea am de gând să o vând în întreaga lume: în Japonia, în America, în căcăcioasa de Argentina. O să vând toate pieile de pe ea. E ceea ce am vândut toată viața: rahatul ăsta de națiune. Drapelul.” Stilul lui Rushdie este alert, referințele se succed aproape instantaneu, iar lumea pe care el o descrie nu poate fi contestată. Avem suferință, avem iubire, avem cerșetori, avem regi, toate îngrămădite între limitele unor orașe în suferință. Nici măcar clima tropicală nu mai poate salva Londra, un oraș aflat parcă la marginea timpului, între două lumi care se ciocnesc violent. Brutalitatea descrierii este un atu al cărții, care nu evită în niciun moment duritatea, de multe ori împinsă până la dezgust ființativ. Reușind să fluidizeze romanul, Rushdie le oferă cititorilor un corpus al legendelor, o împletire magică a unei realități croite după necesități. Nimic nu e imposibil, pare să ne spună autorul, nimic nu le rămâne interzis celor care își permit să viseze. Asemănându-se cu marii povestitori ai Orientului, Salman Rushdie creează o adevărată epopee, o luptă permanentă între bine și rău, care se termină până la urmă într-o ambiguitate naturală. Intensitatea nu urmează un tipar, iar cartea este presărată cu numeroase puncte de interes, dovedind încă o dată capacitatea de asimilare incredibilă a omului modern. Unul dintre cele mai importante tipare conflictuale este pentru Rushdie lupta dintre nou și vechi, dintre tânăr și bătrân. Romanul este presărat cu astfel de scene, în care generațiile nu reușesc să ajungă la un numitor comun, rămânând de fiecare dată de părțile opuse ale baricadei. Tinerii refuză să se explice, cei mai în vârstă sunt șocați de atitudinea lor, iar disputa este garantată. Reușind să inducă o atmosferă de candoare rafinată, romanul ne oferă simplitatea limbajului simplu, direct. Până la urmă și îngerii au nevoie de puțină distracție: “- Foarte bine, a zis ea. Mărturisesc, dar promite-mi că păstrezi secretul. El s-a întins după Coca-Cola. - Ce secret? Naivul de Jumpy. Mishal i-a șoptit la ureche: - Mi-o trag. Cu amicul tău, domnul Hanif Johnson, avocat. Jumpy a fost șocat, ceea ce a iritat-o pe fată. - Of, las-o baltă! Nu mai am cincisprezece ani. El i-a răspuns cu glas stins: - Dacă mama ta află cumva... Iar Mishal și-a pierdut din nou răbdarea. - Dacă vrei să știi, a zis ea irascibilă, Anahita e cea care mă îngrijorează! Vrea și ea tot ce am eu. Iar ea, apropo, chiar are cincisprezece ani. Jumpy și-a dat seama că răsturnase paharul de carton și acum avea Cola pe pantofi. - Dă-i drumul, insistă Mishal. Eu am recunoscut. E rândul tău. Dar Jumpy n-a putut spune nimic. Dădea încă din cap, cu gândul la Hanif. - O chestie din asta l-ar putea termina, a zis el. Vorbele lui au pus capac la tot. Mishal și-a ridicat nasul în vânt. - Oh, am priceput! a răspuns ea. Crezi că nu sunt destul de bună pentru el. Și a adăugat peste umăr, în timp ce pleca: - Poftim, Greierașule. Sfinții nu se fut niciodată?” Folosind narațiunea la persoana a III-a, Rushdie explică în multe momente acțiunea, fără să pară însă artificial. Preluând rolul demiurgului, autorul își permite să fie brutal, își permite chiar să își atace personajele. Fără milă, romanul ironizează simbolurile lumilor îmbătrânite din care își trage seva. Coranul este o pură invenție, Mahomed nu reușește să își satisfacă femeile, curvele se substituie soțiilor sale, iar visele se transformă în alte și alte vise. Exploatând la maxim panteonul hindus, Rushdie subliniază conflictele religioase care au marcat lumea în ultima parte a secolului 20. Fanatismul nu poate fi niciodată o opțiune, pentru că fanatismul nu va aduce decât durere. Încercând să evite alunecarea în bigotism, cartea se concentrează asupra poveștii, purtându-i pe cititori printr-un labirint al regăsirii. Doar moartea poate să intervină, doar moartea poate să mai salveze ceva. Alăturând pasaje emoționante, cartea lui Rushdie este una dintre cele mai bune scrise în ultimii 50 de ani. Chiar dacă nu a reușit (din cauza încărcăturii ideologice foarte mare și a diferitelor amenințări) să își adjudece multe dintre premiile pe care le merita, cartea a impresionat deopotrivă criticii și cititorii din lumea întreagă. Scrisă într-un ritm frenetic, lovind prin frazele ei rafinate, “Versetele satanice” este cu adevărat o carte care a schimbat lumea: ”- Cine e mai nebun, i-a șoptit Osman clovnul în ureche boului său în timp ce îl țesăla în micul său grajd, femeia nebună sau prostul care o iubește pe femeia nebună? Boul n-a răspuns. - Poate că ar fi fost mai bine să rămânem niște paria, a continuat Osman. Un ocean obligatoriu sună mai rău decât o fântână interzisă. Iar boul a dat din cap de două ori, bum-bum, adică da.” O carte fascinantă, “Versetele satanice” trebuie citită de toți cei care vor să savureze o porție mare de pasiune. Rushdie își construiește peisajele grandioase fără teamă, fără prejudecăți. Orice este posibil, pentru că în lumea noastră binele și răul se amestecă aproape întotdeauna. Un roman al alegerilor, un roman în care demonii devin îngeri, iar îngerii se prăbușesc în vălătuci de fum. Crime, sânge, pasiune, erotism și regăsire, iată atributele unei cărți hipnotice, care nu poate decât să fascineze. Aidoma unui cântec indian, descoperi puțin mai mult cu fiecare pagină. Salman Rushdie își recită versetele satanice cu fervoarea celui care a descoperit că și dumnezeu știe să plângă... Bibliografie Salman Rushdie – Versetele satanice – Polirom – 2007 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate