La patru decenii de la debutul absolut și la mai bine de un deceniu scurs de la trecerea sa în lumea umbrelor, poetul Victor Croitoru (n. 3 iunie 1951, în Bacău – m. 24 august 1994, la Bacău) pare a nu-și fi spus ultimul cuvânt, cu atât mai mult cu cât în arhiva gestionată de soție, profesoara Mariana Croitoru, au rămas destule manuscrise capabile să-l readucă în atenția cititorilor.
Figură insolită a boemei băcăuane, după cum îl caracterizează criticul și istoricul literar Eugen Budău, „a stat în antecamera deplinei consacrări, până la prematura sa moarte, mai bine de un pătrar de veac, sub incidența elogiilor singurului său critic” de până atunci, G. Dimisianu, cel care, în Luceafărul din 2 august 1975, vedea în poemele selectate pentru apariție „O senzație de prea plin sufletesc, de tumult lăuntric abia stăpânit, de comprehensiune la limita exploziei”.
Senzație întrezărită apoi și în poeziile sau grupajele inserate în paginile revistelor Ateneu, Contemporanul, Convorbiri literare, România literară, Steaua ori rămase în manuscrisul „Starea Stărilor”, predat în 1976 Editurii Albatros, dar îngropat în sertarele acesteia, pentru că poetul a refuzat să facă modificările solicitate de cenzură.
Înglobând 32 de poeme de mai mică sau mai mare amploare, „Starea Stărilor”, volumul inedit pe care Editura Corgal Press (Bacău, 2007) îl restituie acum cititorilor este în sine un poem de largă respirație, prin intermediul căruia meditațiile poetului asupra lumii țâșnesc din toate direcțiile, purtându-ne spre universul trăit și imaginat cu acea „foame ciclopică” devoratoare, ce ne „îndeamnă spre marile adevăruri”.
Convins că în „fiecare semn e o taină amețitoare”, Victor Croitoru e într-o continuă căutare a cuvântului ce „se-ntrupă din veșnicie rostogolindu-se / din gând în gând, mișcător dinspre țărmurile exilului, / acolo unde sălășluiește visul și zgomotul unei inimi / perpetuându-se în timpurile noastre până dincolo de adolescență”.
Zbaterea sa denotă o conștiință tragică, o „cumplită tristețe a gândului fără meleaguri stăpân”, în care „starea de real” domină „starea poetului” și nu numai pentru că „pâinea devine strigăt și / înspre durere se duce” ori că „liniștea / moare încet sub taina trecerii”, ci mai ales pentru că simte „ceasurile consumându-se ca un balsam / în rana timpului, timpul același de / pierdut și-același de câștigat”.
Chiar dacă în această „oază a verbului toate se mișcă suitor”, iar fiecare „naștere e-o altă zi”, el e mai conștient ca oricând că o bună parte din aceste gânduri s-au „răzgândit sub frunte” și că, de fapt, gândul lui nu-i decât o „insulă spre armurile căreia / valurile nu vin, o însemnată poftă de a pofti și / către toate un vis în care culorile și sunetele pier / până la devenirea lor lumească”.
Contopindu-se cu „setea anotimpurilor de a fi unul în altul” ori, mai ades, cu „câte-o vocală / rotundă și deschisă către ambiții mari”, însinguratul visător își deschide baierele inimii, aducând „dovezile sensibile ale sufletului” său și punându-ni-le pe tavă: „iată gustul verbului din vers și gustul / culorii din pânză, visele sub care ne întemeiem / credințele și însemnele sub care trecem dintr-o vârstă / în alta, istovindu-ne pe o cale fără sfârșit”.
Plutind mereu înspre zi dinspre noapte, se duce și ne duce spre sine cu o mirare nouă, precum „mirarea metalului în fața ruginii” ori „semnul alchimistului devenitor în aur”. Intră și mai adânc în „starea verbului”, mutându-se înspre materie și mistuindu-se în cuvintele ce și le trece „într-un timp de lumină și într-un / timp de iubit”.
Sub pecetea Iubirii, inima îi „înflorește într-o veșnică primăvară”, însă nu scapă nici aici de momentul în care „vine o clipă a nemulțumirii și a ieșirii din sine”, de secunda fatidică în care cuvintele dezlănțuite nu-și mai găsesc sens și, pe limba lui, „imaginea iubitei se ofilește și moare”.
Deși își invocă spiritul să se întoarcă de sub strălucitoarele „pulberi de astre, de sub brazda unde pâinea migrează / către pâine, din apa ploaie și din apa râu, din apa mare / și din apa apă, din foc ceresc și din focul pământului, / din focul foc și din focul din vatră, din iarbă, din / floare, din casă, din hrană”, timpul devorează în continuare în sângele său o „durabilă rană”, iar „ora își taie falie din priveghiul simțurilor / din toate zilele și din toate nopțile”.
Singurătatea revine și „starea visului”, cu acel „dumnezeu de aer preastătător în linii pure, / neveșnicind cupolele credinței”, se transformă în „starea de coșmar”, în care zgomotele pe care le poartă în inimă îl duc „înspre o trecătoare / ca într-o vremelnică moarte”. Ce „violentă rupere a zborului” – exclamă, ce „bezmetică prăbușire, / ce sumbră depărtare”, dar cum fiecare clipă „începe în noi și aici se sfârșește”, cum toate le „cunoaștem după vremea și după chipul nostru” și cum cu „numele nostru veșnicia s-a împodobit”, fuga de acel „unghi răsturnat în zbor” se produce, pentru că, la urma urmelor, toți ne „rotunjim înspre o vârstă a înțelegerii”.
Dedicat lui Constantin Noica, poemul ce dă titlul volumului e ilustrativ pentru tot acest zbucium, pentru arta poetului de a descoperi lumea și de a răzbi în cruciada devenirii, pentru a te lăsa cotropit de meleagul iubirii, unde cea mai „ciudată e liniștea” și unde „poți să-ți auzi sângele cum dezlănțuie / ritmuri noi, gândurile cum se nasc”.
Și dacă „lângă petala trandafirului numai / glasul poetului mai descoperă tristeți”, în cele din urmă el află și poarta deschisă de care avea imperioasă nevoie, acel „loc vizibil / de trecere către sufletul tremurător al lucrurilor” și către sufletul cititorului mai puțin familiarizat cu limbajul său contorsionat pe alocuri, abundând de gerunzii și fraze scăldate în „consoane grele” ori „sublime vocale”.
Mutând trecutul în viitor, cu „însemnul heraldic deschis în lut sub solstițiul târziu al ploii”; Victor Croitoru ne demonstrează, dacă mai era cazul, că „Lumina e un principiu ademenitor care ne rănește / imberba noastră imagine despre îngeri, lumina e un sex / al nopții răsfrânt în afară, de aici, de sub acest / principiu se nasc coșmarurile năvălitoare ale întunericului, / vinile noastre pentru care ne spovenim spiritului / desăvârșit a tot ce crește în mintea noastră”.
Volumul de față, care nu ar fi apărut fără sprijinul discret, dar generos al poetului și omului de afaceri Gelu Alexandru Fulga, îl scutește de vina de a nu ne fi lăsat o operă și mai cuprinzătoare, de a fi ars într-o boemă în contradicție cu timpurile pe care le-a trăit și de a nu se fi luptat până la capăt cu morile de vânt ale epocilor străbătute.
Să-l citim, așadar, cu iubire și să sperăm că timpul îi va face dreptate!