Mecanismul de comunicare cu cititorul, bazat pe prospețimea stilului și mesajul direct, este cât se poate de eficient în cazul lui Alessandro Baricco. Prin lipsa de alambicări și ostentații, simpatia și atașamentul ne sunt câștigate pe dată. Ai zice că doar ceva superficial ar putea fi scris cu asemenea viteză și simplitate. Dar nu, autorul ascunde poezia în spatele ironiei și tragedia îndărătul comediei. Te coboară în adâncuri, fără să ai nevoie de echipament special de scufundare, și te poartă prin înălțimi pe un traseu sigur, fără goluri de aer. Să citim în ochii oamenilor ceea ce au văzut, ne cam pricepem cu toții. Dar el deține secretul descifrării lucrurilor pe care oamenii le vor vedea, și asta îți câștigă încrederea o dată în plus.

Novecento este un nepieritor din simplul motiv că îi este răpită experiența morții. Cum am putea vorbi despre moartea cuiva care, într-un anume fel, nici măcar nu s-a născut? Al cărui nume nu apare în niciun registru al vreunui oraș sau spital, al vreunei parohii, pușcării sau echipe de baseball? Progenitură a cine știe cărei familii sărace - fiindcă nu părea să fie un nou-născut de clasa întâi- dintre acelea care se folosesc de perdelele și cearșafurile de pe vapor ca să-și croiască haine pentru visul viselor, America, a fost abandonat după naștere (asemenea lui Pehnt din Castele de furie) și găsit la câteva zile într-o cutie de carton. Pe pian. În salonul de dans. Casa lui avea să rămână, pentru totdeauna, “la trei sute de mile de toate lumile blestemate și la două minute de următorul spasm de vomă”, vaporul Virginian. Uscatul nu l-a avut sub tălpi niciodată, așa că, pentru el, pământul se reduce la o amintire pierdută printre luminile îndepărtate. Sau la o speranță. Cine poate să știe?

Novecento cântă pentru că “Oceanul e mare și înfricoșător”. Pentru ca oamenii să danseze, “fiindcă atunci când dansezi nu poți muri și te simți asemeni lui Dumnezeu”. Preferă ragtime, convins că “e muzica pe care dansează Dumnezeu când nu-l vede nimeni”. Cântă pentru că muzica spune tot ce nu se poate spune în cuvinte. Sunetele lui sunt dintr-o altă lume și în ele e totul. Practic, nici măcar nu cântă muzică, ci altceva ce există doar atât cât își plimbă sutele de mâini pe claviatura pianului. Mai ales atunci când nu se servește de notele normale, ci de alea ale lui, care nu sunt normale.

Novecento există prin povestea-i interesantă și prin cel căruia i-o spune. El e propria sa poveste interesantă, de vreme ce nu a coborât de pe vapor niciodată. Unica tentativă în acest sens a dat greș. Pe treapta a treia a scării s-a oprit, speriat de ceea ce nu a văzut, și nu de ceea ce a văzut, cum am putea crede. S-a oprit fiindcă “în orașul acela erau de toate, în afară de un capăt”. Fiindcă lumea e un pian “cu milionane și miliarde de clape, care nu se mai sfârșesc”. Și să te așezi la o claviatură infinită, înseamnă să te așezi pe un scăunel greșit, la pianul lui Dumnezeu. Pământul e un vapor prea mare pentru el, o călătorie prea lungă, o femeie prea frumoasă, un parfum prea tare, o muzică pe care nu știe să o cânte. Și se decide pentru vapor, unde totul e simplu, unde dorințele nu durează mai mult decât drumul de la proră la pupă.

Danny Boodman T.D. Lemon Novecento este un fericit. Pentru că el e “Novecento, și atât”. El și muzica lui sunt dincolo de toate, de neatins. Și dacă nu e în stare să coboare de pe vapor pentru a se salva, alege să coboare din viață: “Treaptă cu treaptă. Și fiecare treaptă e o dorință”. Cu fiecare pas, o dorință la care renunță. Totuși, el a văzut lumea, fiindcă lumea se perindă pe vapor iar el o spionează și îi fură sufletul, apoi călătorește “prin ea ca un Dumnezeu, în timp ce degetele îi alunecă pe clape, mângâind inflexiunile unui ragtime”.

Novecento și-a vrăjit năzuințele atunci când erau gata să-i sfâșie inima. Un mic truc legat de geometria perfecțiunii. A dezarmat nefericirea, deșirându-și din propria viață dorințele: “dacă ai putea reface drumul meu, le-ai găsi una câte una, vrăjite, nemișcate, oprite acolo pentru totdeauna, ca niște semne puse de-a lungul acestei călătorii ciudate pe care nu am povestit-o nimănui vreodată”.

În loc să dispară odată cu vaporul, Novecento se mută în veșnicie, pentru a cânta acolo cu două mâini drepte, de vreme ce stânga și-o pierde în explozie și nu se găsește alta de schimb, în anticamera Raiului.

Umorul lui Alessandro Baricco se împletește cu poezia, anulându-i aerul grav și intensificându-i, prin contrast, efectele. Frazele ironice, depășind adesea suta de cuvinte - cum e aceea care informează despre absența bucătăriilor pe celebrul vas Virginian (unde chiuvetele sunt pline de maioneză, lucru bizar, căci de obicei în chiuvetă se țin mezelurile) sau o alta, descriindu-l pe medicul de bord, dr. Klausermanspitzwegensdorfentag, la care se poate apela de urgență - sunt de o vitalitate molipsitoare.

Personajele lui fac dragoste și plâng, cântă și plâng, trăiesc și plâng în felul acela nespus de frumos, când ochii devin două “pahare pline până sus de tristețe, și impasibile în timp ce picătura care prisosește până la urmă le învinge și alunecă jos peste margine, urmată apoi de mii de alte picături, și rămân nemișcate în timp ce peste ele se prelinge mărunta lor înfrângere”. Probabil că secretul acestui plâns constă în aceea că ar putea fi ultimul pas înspre a învăța să mori senin, sau chiar mai ciudat, primul pas înspre a învăța să mori de râs.