Roberto Hofman, pictor, locuiește în Metula, o mică și pitorească așezare din nordul Israelului, la granița cu Libanul.
Emigrat din Argentina, în 1986, Roberto se ocupă de pictură de peste 40 de ani. A expus în numeroase galerii și muzee, în Israel și în alte țări, face deseori parte din juriul concursurilor de artă, predă pictura, decorează scene, iar în prezent este directorul Galeriei Beit Hagvulot din Metula. Denumirea Beit Hagvulot are mai multe semnificații, putând însemna atât "Casa granițelor", cât și a "limitelor", de altfel, în engleză, traducerea de pe firma de la intrare este "Borderline".
Un scurt comentariu, la radio, m-a determinat să îmbin o excursie, în nordul Israelului, cu vizitarea acestei galerii, în centrul Metulei, în fosta casă a lui Josef Haklai, care și-a adus o contribuție deosebită la alyaua ilegală a evreilor din Liban.
Doi artiști sunt prezentați în cadrul expoziției actuale (14.2 -1.3.2008), deja vizitată de peste 500 de persoane. Șapte tablouri sunt creațiile lui Roberto, acrilic pe pânză; sar în ochi bogația mișcării și energia care emană din fiecare, subiectele diferite, îmbinarea de real și abstract, culorile vii și compozițiile multidimensionale, parcă în relief, transmițând un dinamism ritmic, muzical, pulsând viața. "Rădăcini", "Geneza", "Liniște", "Fata Morgana", "Poveste de dragoste" sunt câteva dintre titluri. Toate picturile emană un mesaj optimist, bucuria de a trăi. Roberto ne povestește despre familia sa, soția e medic stomatolog, are o fiică de 28 de ani, apoi ne punctează câteva dintre proiectele sale, expoziții în Spania și Italia, pregătiri pentru sărbătorirea a 60 de ani de la crearea statului Israel, încurajând noii veniți, implicați în domenii artistice. Apoi, cu modestie, ne relatează despre activitatea sa de voluntar în cadrul ministerului apărării, pentru ajutorarea părinților îndoliați, care și-au pierdut fiii pe front, în misiuni militare, sau în urma atentatelor teroriste.
- Israelul face enorm pentru parinții și familiile celor căzuți la datorie (nu ca alte țări, care dau un drapel împăturit),oferindu-le multa căldură, suport și dragoste.
Mi-o spune cu zâmbetul pe buze, simt în tonul vocii lui o imensă dorință de dăruire, patriotism, nici un cuvânt critic față de țară și guvern, nici o umbră de cinism ("politica nu își are rost în acest cadru, într-o galerie de artă, asta nu înseamnă că nu am ideile mele, pe care mi le susțin în alte ocazii").
Roberto și-a pierdut unicul fiu, pe Alexandro, în 4 februarie 1997, în "Tragedia helicopterelor". În misiune militară nocturnă, două helicoptere israeliene s-au ciocnit, înainte să treacă granița cu Libanul, s-au prăbușit lângă kibutzul Dafna, și toți cei 73 de soldați din Zahal au murit pe loc. Alexandro care făcea parte dintr-o unitate de elită, din Nahal, împreună cu alți 10 colegi, era într-unul dintre helicoptere. Din durerea de tata îndoliat, Roberto și-a adunat toate resursele sufletești și a devenit voluntar, în sprijinul altor familii îndoliate. Astfel, l-a cunoscut pe Gavriel Lev, născut în 1956, kibutznik din Maayan Baruch, agricultor, care, în 2003, a început să se pasioneze de sculptură, luând lecții cu faimosul sculptor David Fein.
În al doilea război din Liban, în 2006, fiul său, Haran, tanchist în divizia 188, cade la datorie, în ultimele zile ale ostilităților. Cei doi părinți îndoliați se apropie sufletește, iar Gabi Lev începe să sculpteze în marmură și piatră vulcanică.
În galerie, alături de cele 7 picturi ale lui Roberto, 27 de sculpturi ale lui Gavriel Lev (fără titlu - numerotate de la 1 la 27) ne uimesc printr-un stil cu totul special, o îmbinare între figurativ, conceptual, abstract, linii curbe, armonice, dând senzația că personajele ies din piatră, păstrând legătura cu materia moartă din care au luat naștere, dar și cu pământul și natura, pentru că, aproape din fiecare sculptură, din pământ, "din cap"- cum spune Gabi, răsare o floare, sau un cactus, vii, orientate spre cer, transmițând ideea de speranță, de viitor. Majoritatea sculpturilor expuse sunt de culoare gri, dar, împreună cu florile care fac parte integrală din creație, percepem, și în acest caz, un mesaj optimist, legătura cu trecutul, totodată și aspirația spre frumos și bucurie.
Deși cu stiluri și modalități de exprimare artistică diferite, cei doi artiști transmit un mesaj comun, părinților îndurerați, dar și nouă, vizitatorilor. Roberto reușește să-l sintetizeze în câteva fraze elocvente, spuse cu calm și încredere în viitor:
- Se poate și altfel! E comod să fii într-un colț și să plângi, dar e mai bine și necesar să trăiești. Nu pot retrăi viața fiului meu, pentru că voi înceta eu însumi să trăiesc și să creez, iar pierderea va fi dublă. Viața e frumoasă, plină de farmec, iar tragediile familiare nu trebuie să ne împiedice să dăruim altora din noi și să ne bucurăm noi înșine de frumos.