Printre multele și folositoarele învățături pe care le găsim în Sfânta Scriptură este și aceea despre familie ca nucleu al societății. Astfel, ni se spune încă de la început, din Cartea Genezei că familia este un așezământ rânduit de Dumnezeu și că datează încă de la facerea primilor oameni, creați în mod special și binecuvântați să fie rodnici, să se înmulțească și să umple pământul și să-l stăpânească. Prin cuvintele: “Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul” (Facere I.28), Întemeietorul însuși înzestrează familia cu un caracter sacru. Conștiința aceasta s-a păstrat de altfel și la popoarele păgâne care socoteau viața familială în strânsă legătură cu divinitatea iar ocrotirea acesteia era încredințată unei anume zeități.
Datorită caracterului ei de celulă socială prin excelență, familia a jucat în decursul timpului un rol dintre cele mai importante în istoria omenirii. Ea a fost dintotdeauna, încă de pe vremea protopărinților noștri Adam și Eva, o adevărată celulă de regenerare a societății prin nașterea de copii dar și prin creșterea și educarea acestora. Tocmai de aceea Sfânta Scriptură consideră copiii drept un dar de la Dumnezeu și o binecuvântare a familiei (Ps. CXXVI, 3) iar lipsa copiilor o pedeapsă divină (Lev. XX, 21, Isaia XLVII, 9).
Cum nașterea copiilor este o binecuvântare dumnezeiască, părinților le revine una dintre cele mai importante sarcini: creșterea și educarea urmașilor în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu și cu idealul societății. De aceea în cărțile Vechiului Testament, dar mai ales în cele didactice, întâlnim îndemnuri și sfaturi care să conducă la o viață de familie armonioasă sub toate aspectele ei. Acestea sunt adevărate principii care stau la temelia dezvoltării și desăvârșirii vieții familiale.
Cuvântul familie, prin însuși conținutul lui, definește de fapt cadrul între care se desfășoară relațiile între părinți și copii. Dacă este să vorbim întâi despre obligațiile pe care le au părinții față de copii, trebuie să începem firește cu cea mai importantă dintre ele, aceea de a le da o educație. Se știe că orice copil are încă de la naștere un complex de predispoziții care datorită unor influențe mai bune sau mai puțin bune din exterior îi vor forma personalitatea. Aceste influențe și predispoziții pot acționa în viitor în favoarea dezvoltării unei personalități sănătoase sau în detrimentul acesteia.
Din punct de vedere religios, necesitatea educației rezultă din faptul că omul nu a fost perfect la crearea lui, ci perfectibil, cu misiunea de a lucra el însuși cu multă râvnă în scopul propriei sale perfecționări. Necesitatea educației s-a afirmat și mai pregnant în urma căderii protopărinților în păcatul primordial al neascultării. Pierzându-și în acest fel ajutorul harului, omul a simțit apoi din plin necesitatea îndreptării vieții sale spre o altă stare, mai bună și mai luminoasă, lucru care nu se poate face decât prin educație. În vederea unei cât mai rodnice activități în acest sens, cărțile didactice dar și întreaga Sfântă Scriptură în general, ne oferă nenumărate exemple și sfaturi pentru părinți în ceea ce privește educația copiilor, încât putem spune cu certitudine că această carte este un adevărat îndreptar, un manual al artei de a-i educa și a-i crește pe copii. De altfel, dreptul și îndatorirea părinților de a-și educa copiii rezultă din chiar actul nașterii lor, după cum ni se spune în repetate rânduri în cartea Sirah, pentru ca în Proverbe (XXIX, 15) să se concluzioneze: “Varga și certarea aduc înțelepciune, iar tânărul care se lasă în voia apucăturilor lui, face de rușine mamei sale.”



Față de Dumnezeu și față de societate părinții au o dublă datorie, constând în asigurarea tuturor condițiilor materiale și în îngrijirea permanentă pentru formarea și dezvoltarea copiilor, deoarece personalitatea nu se dobândește doar pe cale ereditară, ci este rezultatul unei îndelungi activități susținute într-un mod organizat de către educatori. Cea mai importantă îndatorire a părinților în educarea copiilor este cultivarea spirituală a lor, fiindcă, după cum ni se spune în Proverbe (III, 14-15), “dobândirea înțelepciunii e mai scumpă decât argintul și prețul ei e mai mare decât al celui mai curat aur. Ea este mai prețioasă decât pietrele scumpe.” Cine nesocotește această datorie nu numai că își neglijează copiii, ci săvârșește o mare nedreptate față de societatea în care trăiește. De aceea Sfânta Scriptură îi dezaprobă și îi condamnă pe acești așa-ziși părinți: “Rușine tatălui este fiul neînvățat iar fiica spre scădere s-a născut” (Sirah, XXII, 3).
În esență, rolul educației după cărțile didactice este următorul: plecând de la învățătura că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, cu scopul de a ajunge la semănarea cu El, rezultă că Omul trebuie să depună un efort susținut pentru atingerea acestui țel, iar lucrul acesta nu se poate obține decât prin educație. Cărțile didactice cuprind numeroase reguli de conduită și recomandă părinților să cultive la copii virtutea dreptății și ideea de pace, ca pe niște condiții esențiale ale existenței. Cultivându-le celor mici ideea de pace, automat se va dezvolta la ei și sentimentul iubirii față de semeni. Tot în cadrul educației moral-sociale părinții sunt datori a sădi în sufletul copiilor și ideea de muncă, încredințându-i prin diferite exemple că munca este singurul mijloc pentru agonisirea celor trebuincioase existenței dar și pentru propășirea și desăvârșirea lor. Îndemnul la muncă se găsește în cărțile didactice aproape la fiecare pas, iar starea de lenevie care duce la degradarea ființei umane, la deșertăciune și desconsiderare este combătută cu tărie: „Du-te la furnică, leneșule și vezi munca ei și prinde minte!...” sau: „Mergi la albină și vezi cât este de harnică și ce lucrare iscusită desăvârșește..”. (Proverbe XXII, 27).
O altă latură a educației moral-sociale este și aceea de cultivare la tânara generație a sentimentului de dragoste și respect față de colectivitate, copiii trebuind să realizeze de mici că viața în comun este o formă superioară de conviețuire iar aceasta nu trebuie înțeleasă ca haos, ci ca ordine, muncă în comun și disciplină.
Virtutea cumpătării este de asemenea recomandată în cărțile didactice ale Sfântei Scripturi, mai ales prin combaterea lăcomiei care îl poate duce pe om la degradare și la pierderea demnității. Totodată, copiii trebuie sfătuiți să nu facă apel la mânie și la răzbunare când cineva îi nemulțumește deoarece acestea sunt doar niște manifestări nesănătoase care dovedesc lipsa minții și a educației.
Dar toate aceste sfaturi pentru o bună creștere a copiilor nu valorează nimic dacă ele nu sunt însoțite și de exemplele proprii ale părinților. În primul rând copilul nu trebuie să observe niciun fel de discordanță între cuvântul și fapta celui care îl educă, altfel spusele părinților nu vor avea nicio influență asupra sa. În al doilea rând părinții trebuie să fie consecvenți și să își supravegheze atent și continuu copiii pentru că „fiul slobod se face obraznic”, după cum ne spune cartea Sirah (XXX, 8).
De remarcat că în cărțile didactice nu ne sunt relevate doar datoriile părinților față de copiii, ci și datoriile copiilor față de părinți. Astfel, părinții trebuie să se bucure de cea mai înaltă prețuire din partea copiilor tocmai pentru strădania plină de jertfă pe care ei au depus-o și pentru marea răspundere pe care o au privind educația acestora. Cel mai de seamă sentiment pe care copiii trebuie să îl nutrească față de părinții lor este sentimentul iubirii, sentiment care se poate exprima prin ascultare, cinstire și ajutorare la bătrânețe.



În Creștinism, raportul dintre copii și părinți are ca temelie Vechiul Testament. După cum în cadrul Bisericii se urmărește curățirea de păcate și sfințirea credincioșilor prin învățătură, prin rugăciune și prin Sfintele Taine, tot așa și în cadrul familiei, care este chipul Bisericii, părinții au datoria de a-i apăra pe copiii lor de toate relele aduse de păcat, lucru ce se poate realiza numai printr-o educație religios-morală și socială sănătoasă. Mântuitorul însuși a iubit copiii și i-a numit „moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu” (Matei XIX, 14).
Se poate spune, concluzionând, că principiile pedagogice pe care le întâlnim citind cărțile didactice ale Vechiului Testament au avut și au în continuare o valoare deosebită în procesul de educație a tinerei generații la toate popoarele creștine. O bună dovadă a însemnătății acestor principii dar și a aprecierii de care se bucură ele la creștinii ortodocși români este citirea în Postul Mare a paremiilor care conțin texte din cărțile didactice dar și trecerea acestor precepte moral-educative în conștiința milenară a poporului nostru prin intermmediul proverbelor și zicătorilor.