Rückblickend erweist sich die Gründerzeit als eine Epoche, in der bereits alle Möglichkeiten angelegt waren, die das nachfolgende 20. Jahrhundert in geistige und soziale Turbulenzen stürzte. – Privind înapoi, Gründerzeit (ani de fondator) ni se înfățișează ca o epocă în care erau deja plantate toate posibilitățile care urmau să năvălească secolul XX în turbulențe spirituale și sociale.

Prof. Dr. h. c. Dieter Stolte a tras această concluzie într-un editorial, publicat de ziarul WELT AM SONNTAG (27 aprilie 2008) cu ocazia deschiderii în clădirea Bei-Bau din Berlin a expoziției „Gründerzeit 1848 - 1871. Industrie und Lebensträume zwischen Vormärz und Kaiserreich ” (Ani de fondator 1848 – 1871. Industrie și visuri de viață între perioada anterioară martiei și imperiul).

Deja titlul acestei expoziții face necesară unele lămuriri istorice, el conținând la prima vedere o contradicție importantă. Orice epocă istorică începe cu mult timp înaintea datării ei științifice. Așa Gründerzeit nu a început cu revoluția burgheză din 1848, cum sugerează titlul expoziției, ci deja în anii 30 ai secolului XIX. Din acei ani sunt cunoscute intemeierile unor firme ca Krupp, dezvoltarea transportului pe șine, optimizarea telegrafiei, dar și succesele unor reforme economice, ca de exemplu crearea Uniunii Vamale Germane. Toate acestea laolaltă reprezintă începutul procesului de industrializare a multor state germane, care nu constituiau încă o unitate administrativă.

Parte însemnată a acestui proces este apariția clasei muncitoare și cu ea „munca înstrăinată”. Această teorie, provenind din arsenalul filozofic al lui Hegel, a fost aprofundată de Karl Marx în „Manuscrisele Economico-Filozofice din anul 1844”. Mai târziu a apărut „Capitalul” și „Manifestul Comunist” care urma să devină lucrarea de referință a mișcării socialiste. Dar pe când revoluția din 1848 a dus doar la o întărire a poziției burgheziei în structurile sociale, naționale și statale, primele semne de forță socială din partea muncitorimii sunt cunoscute abia din ultimele decenii ale secolului XIX. Gründerzeit devenise deja cu o generație în urmă istorie. Timpul ei expirase o dată cu criza economică din 1873, generată de „vinerea neagră” la bursa din Viena. Una din moștenirile ei a fost o clasă muncitoare exploatată și săracă din punct de vedere material și educațional.

Dar și primele organizații muncitorești sunt cunoscute din acea perioadă. Astfel, Ferdinand Lassale (1825 – 1864) a înființat în anul 1863 Asociația Generală Germană a Muncitorilor, din care a rezultat în 1875 Partidul Social Democrat German (SPD) de azi. Dar și mișcarea sindicală este un rezultat al activităților sale. (De altfel, moartea lui Lassale se datorează unui tânăr boier român. Cei doi s-au duelat în Elveția pentru fiica bavareză de general Helene von Dönniges.) În anul 1878 cancelarul imperial Bismarck a decretat „legile socialiste”, prin care a interzis activitatea socialiștilor în Germania. Aceștia însă nu se arătau foarte impresionați, ținându-și congresele pur și simplu în străinătate.

Mișcarea sindicală s-a dezvoltat în Germania în trei direcții: sindicatele muncitorești care au rezultat direct din Asociația Generală Germană a Muncitorilor, asociațiile de breaslă Hirsch-Duncker – numite și sindicatele galbene – și sindicatele creștine. Înaintea izbucnirii primului război mondial sindicatele muncitorești, cunoscute și ca sindicate libere, aveau 2,5 milioane de membrii, cele creștine 340.000, iar cele de breaslă 105.000.

La 14 iulie 1889 s-au întrunit la Paris 400 de delegați ai Congresului Internațional al Muncitorilor. Cerințele centrale, formulate de acest Congres, au fost următoarele:
- dreptul neîngrădit de întrunire și coaliție
- renunțarea la anarhie și violență
- voința de a obține schimbări în înțelesul Congresului prin mijloace politice
- întroducerea zilei de muncă de 8 ore
- interzicerea muncii de noapte – cu mici excepții
- interzicerea muncii pentru copii sub 14 ani
- obligația pentru muncitori de a primii muncitoare cu drepturi egale în rândurile lor
- salariu egal pentru muncă egală, fără deosebiri pentru ambele sexe și fără deosebire de naționalitate
Pentru a populariza aceste cerințe fundamentale, s-a hotărât proclamarea zilei de 1 Mai ca „Ziua Internațională a Manifestărilor”.

Cu toate că în Germania anului 1890 mai erau în vigoare celebrele „Sozialistengesetze” (legile socialiste), au ieșit în orașele germane sute de mii de muncitoare și muncitori în stradă. Multe din cerințele formulate au fost însă realizate abia după sfârșitul primului război mondial. Patronatele au recunoscut la 15 noiembrie 1918 sindicatele ca reprezentanți oficiali ai muncitorimii. Parlamentul german a hotărât în aprilie 1919 ca ziua de 1 Mai să devină zi de sărbătoare. Dar deja din 1920 existau reguli diferite de la land la land (de la județi la județi). De vină a fost scindarea mișcării sindicale în multe direcții ideologice.

Culmea acestei sfâșieri s-a concretizat în batjocura lui Hitler. După ce acesta decretase în 1933 – deci acum 75 de ani – ziua de 1 Mai ca sărbătoare națională, a interzis la 2 mai aceluiași an toate activitățile sindicale. Mulți conducători ai proletariatului german au fost arestați, internați și chiar lichidați.

Mișcarea sindicală germană a trăit un reviriment după 1945. Astăzi sindicatele luptă pentru o împărțire cât se poate de dreaptă a avutului național, pentru salarii drepte, forme și condiții de muncă omenești, veghează asupra democrației și luptă pentru socializarea procesului de globalizare în lume. Chiar dacă Germania se bucură de un nivel de trai ridicat, sindicatele rămân și în continuare una din coloanele nonguvernamentale care constituie o forță importantă a societății civile. Numărul mare de participanți la manifestațiile de 1 Mai, organizate de sindicate, arată că imperiozitatea existenței de reprezentanți ai muncitorimii este și azi actuală - ca în epoca Gründerzeit.



În orașul bavarez Ingolstadt, sediul administrativ al concernului de automobile Audi, au participat ca. 1000 de sindicaliști și simpatizanți la manifestația dedicată „zilei muncii”, cum i se spune azi. (Fotografia: Herbert/DONAUKURIER/Ingolstadt). Motoul, sub care Deutscher Gewerkschaftsbund (Uniunea Sindicatelor Germane) a organizat manifestațiile în toată Germania, a fost: „Muncă bună trebuie să fie garantată”. Vorbitorii au cerut primordial întroducerea unui salar minim în Germania și umanizarea muncii închireate (Leiharbeit), o formă de muncă temporală, în cadrul căreia angajați închireați efectuează pentru o perioadă de câteva sătămâni sau luni o muncă similară cu cea a angajaților definitivi, dar la un salariu mult mai mic.

Din păcate n-a rămas ziua de 1 Mai nici anul acesta fără turbulențe. Ele au fost mai puțin de ordin spiritual sau social, ci mai mult de ordin stradal. La Berlin și Hamburg „demonstranți” de „stânga” și de „dreapta” și-au livrat adevărate lupte de stradă cu zeci de răniți și sute de arestați.