Die Literatur der Bücherverbrennung darf nicht vergessen werden, sonst hätten die Nazis doch gesiegt. – Nu e voie să se uite literatura arderii de cărți, altfel naziștii ar fi dobândit totuși victoria.

La 2 aprilie 1933 Serviciul Principal pentru Presa și Propaganda a Studențimii Germane a hotărât inițierea unei „acțiuni împotriva spiritului negermani”. Prin această inițiativă nu s-a înțeles altceva decât strângerea de cărți ale unor autori neagreați de regimul nazist și arderea lor într-un spectacol public.

Trei săptămâni mai târziu, la 16 aprilie, studenții s-au pus pe treabă. În 60 de orașe universitare au strâns cărțile trecute pe o „listă neagră”. Wolfgang Herrmann s-a numit individul care a alcătuit-o. Este vorba de un bibliotecar originar din Stetin (azi Szczecin în Polonia) în vârstă de numai 29 de ani. A fost sârguincios băiatul. Stefan Zweig a spus mai târziu despre el că ar fi folosit din plin „secunda sa a lumii” pentru a hotărâ care autori sunt germani și care sunt negermani.

Ziua de 10 mai 1933 era o zi ploioasă, scrie WELT ONLINE, și rugile „nu vroiau să ardă“. La ora 22 s-au adunat în Piața Operei din Berlin studenți în uniforme, însoțiți de profesorii lor în talare. Pompierii au intervenit cu canistre de benzină pentru a întreține focul. Studenții au rostit maxime solemne și au aruncat carte după carte în foc. Au fost asistați de 70.000 de berlinezi. Culmea acestei scene fantomatice a fost atinsă o dată cu apariția marțială a germanistului promovat Paul Joseph Goebbels, ministrul nazist de propagandă. Ce altceva ar fi putut să facă acest criminal hitlerist decât să țină o cuvântare injurioasă împotriva literaturii germane de sorginte evreiască? În alte 21 de orașe din Germania operele unor autori de renume mondial ca Lion Feuchtwanger, Erich Kästner, Sigmund Freud, Franz Kafka, Bertolt Brecht, dar și a unor autori mai puțin cunoscuți ca de exemplu Ernst Weiß au devenit victimele flăcărilor.



La München ceremonia acestui act barbar a avut loc într-o ambianță imperială tocmai în Curtea luminii (Lichthof) a universității Ludwig Maximilan, și aici în prezența multor profesori și reprezentanți guvernamentali. Această lovitură de pumnal pentru cultura germană a stat sub genericul unei „revoluții naționale”. Fotograful Valérien (http://images.google.de/imgres?imgurl=http://www.ns-dokumentationszentrum-muenchen.de) a conservat acest act infam pentru generațiile viitoare.

În localitatea Gräfelfing lângă München trăiește Georg Salzmann, în etate de 79 de ani. El este autorul propoziției săptămânii de azi. A rostit-o la o întrunire cu jurnaliști ai portalului-online al cotidianului DIE WELT. Omul are o bibliotecă cu 12.000 de volume de cărți interzise de aparatul de propagandă al lui Hitler. Multe din ele sunt ediții prime. Astăzi Georg Salzmann își face griji de viitorul bibliotecii sale. Speră că NS-Dokumentationszentrum din Nürnberg (Centrul de Documentare al Național-Socialismului) o va integra în inventarul ei. Dar și alte orașe germane au arătat deja interese pentru această bibliotecă unică, de o valoare deopotrivă istorică și literară cu totul și cu totul deosebită.

Să sperăm cu domnul Salzmann, dar să facem în același timp tot posibilul – fiecare la locul lui și cu posibilitățile, oricât de de mărunte ar fi ele, pe care le are - ca naziștii să nu mai dobândească niciodată vreo victorie.