Într-un dialog, pe un forum internetic, un coleg israelian ne-a atenționat asupra unei scrisori, publicată în ziarul britanic "Guardian", 30.4.2008, intitulată " Nu celebrăm aniversarea Israelului". Semnatarii acestei misive înștiințează cititorii că organizațiile evreiești sărbătoresc, în luna mai, 60 de ani de la înființarea Statului Israel, lucru de înțeles, în contextul secolelor de persecuții, culminând cu Holocaustul. Dar ei, cca 100 de evrei, cetățeni ai Angliei, nu vor lua parte la această sărbătorire. Presupun că mulți sunt binecunoscuți publicului britanic și s-au afirmat în diferite domenii științifice, culturale, universitare (de ex. Harold Pinter, premiul Nobel pentru literatură) și țin să-și manifeste această desolidarizare scoțând în evidență narativa palestineană în conflictul din Orientul Mijlociu, prezentând în mod unilateral, tendențios, tragedia celor 750000 de refugiați palestinieni, aducând un citat din Edward Said, în care Holocaustul este pus în aceeași ecuație cu Naqba palestineană, fără a aminti, nici măcar aluziv, de istoria, dinamica și cauzele stării beligerante din zonă.

Dreptul la liberă opinie

Desigur, trăim într-o lume democrată, în care fiecare are dreptul să-și exprime opinia, în mijloacele de comunicație. Nu mă surprinde nici alegerea ca tribună a ziarului "Guardian", cunoscut pentru poziția sa anti-israeliană, nici afirmațiile din scrisoare, că ziua de naștere a Israelului este fondată pe terorism și masacre, că Israelul violează legile internaționale, pedepsește în mod colectiv și monstruos populația civilă din Gaza, deposedează palestinienii de propriile pământuri și case, îi privează de drepturi umane și aspirații naționale. Toate aceste argumente le întâlnim în numeroase publicații, în lume, sau în Israel, iar când autorii unui articol sunt de bună credință, sau încearcă să prezinte și circumstanțele politice și istoria unui stat care nu a fost recunoscut timp de zeci de ani ani de țările arabe vecine (de multe din zonă nici până azi), existența sa fiind amenințată în permanență, mi se pare legitim și, deși afirmațiile dor, sau sunt exagerate și părtinașe, ele constituie un preț pe care îl plătim democrației și lumii deschise în care trăim.
Dar nu acesta a fost scopul pentru care cei aprope o sută de evrei englezi au semnat acest mesaj, de fapt un apel, încheiat cu fraza "Vom celebra când arabii și evreii vor trăi ca egali într-un Orient Mijlociu pașnic". Dacă dorința lor ar fi fost să avertizeze lumea, sau să critice politica guvernului Olmert, sau chiar să nege dreptul de existență al Israelului ca stat al evreilor, ar fi alăturat și alte nume, la lista semnatarilor, fără diferență de etnie. Din păcate, lista conține numai nume evreiești, ei se declară evrei și folosesc evreismul ca argument în plus pentru teza lor, considerând că disocierea de Israel e datoria lor față de lume, în calitate de evrei. Când această scrisoare apare în "Guardian", într-o țară amenințată de terorismul fundamentalist islamic, unde nu lipsesc incidentele antisemite, mi se trezește bănuiala că semnatarii vor să preîntâmpine o ipotetică acuzare ca "voi, evreii, nu ați luat poziție", că suferă de complexul minoritarului, care se dezvinovățește apriori, temându-se să nu fie confundat cu Israelul, sau a cărui tăcere să nu dea "apă la moară" unui antisemitism care, oricum, nu are nevoie de pretexte pentru a se manifesta.

Istoria se repetă

Desigur că Israelul, stat democratic și posibil loc de refugiu al tuturor evreilor care doresc să se stabilească aici, își menține porțile deschise, chiar și pentru evreii cu ură de sine, sau pentru cei mai acerbi critici ai politicii guvernului israelian. Nimic nu-i împiedică pe semnatarii acelor rânduri să continuie să cânte un imn închinat reginei Angliei, iar dacă va veni un nou moment istoric tragic, care le va periclita viața, această scrisoare nu le va sluji drept alibi pe tărâm englez, nu va fi o patalamă la mână, care să îi scutească de probleme, chiar dacă au fost personalități publice, care nu realizează că însăși existența Israelului le conferă o demnitate. Ei pot ignora, în continuare, că, în momentul în care au dorit-o, Egiptul și Iordania au realizat acorduri de pace cu Israelul, chiar în condițiile unei continue ostilități a lumii arabe, care a cultivat și permanentizat starea deplorabilă a refugiaților palestinieni, deși putea să-i ajute. Din partea mea, acești evrei britanici, minoritari care strigă în gura mare că "nu au soră", pot rămâne în Anglia, dar istoria are prostul obicei să se repete, iar oamenii nu prea învață nimic din ea.
Îmi vin în minte acum (prin trecere bruscă, dar cu legătură), cuvintele unui conducător de comunitate evreiască de pe alte meleaguri, care afirma că, atâta timp cât evreii vor fi "la locul lor", nu va exista antisemitism. Cu alte cuvinte - blame the victim! În câteva țări prin care am colindat, în dialogurile cu interlocutori cu suprafață sau nu, am întâlnit stereotipizarea în comunicare. De la "voi evreii", "evreu, dar baiat bun", generalizări și antisemitisme palide sau idei preconcepute, la ura crâncenă, pe baze etnice, chiar din partea unor personalități de mare valoare culturală sau medicală, unii chiar evrei, care se grăbeau să accentueze că sunt evrei din întâmplare, sau din credință, dar ferească sfântul să fie confundați cu Israelul, care, pentru ei, are același impact personal precum Elveția sau Congo. Nici o legătură cu istoria poporului evreu, cu ethosul evreiesc, cu evenimentele tragice din istoria mai mult sau mai puțin recentă a evreilor, ei se considerau cetățeni ai unei țări, față de care își manifestă fidelitatea, sau ai lumii largi, considerându-se cetățeni ai universului. Din păcate, universul nu e întotdeauna atât de primitor, iar ștampila de evreu va reapare, periodic, când se vor așteapta mai puțin. Îmi permit să recomand un film francez excepțional, "Un secret" - regia Claude Miller (2007), care, între altele, sintetizează drama evreului francez, care caută prin orice mijloace să se desprindă de iudaismul său (și de imaginea "evreului fricos"), înainte de Holocaust, minimalizând efectul legilor rasiale, apoi însă își pierde soția și primul copil, pieriți la Auschwitz, dar și după Holocaust, când se recăsătorește și îl convertește la catolicism pe noul fiu.

Evreul minoritar

Revenind la complexul evreului minoritar, care ține cu orice preț să fie bine înțeles, să se justifice, să se desprindă de stereotipuri sau generalizări, acest complex a fost importat, odată cu emigrarea masivă, în decursul anilor, și în Israel. Deși avem de 60 de ani o țară a noastră, mulți israelieni, de diferite origini, inclusiv din România, caută și acum o recunoaștere și trăiesc spiritual în țările de unde provin, nedându-și seama cum sunt percepuți (sau făcându-se că nu văd), și, pentru aceasta, evită să ia o poziție care poate fi interpretată ca subiectivă sau patriotică față de Israel, ci încearcă să fie pe placul altora, să se alinieze în funcție de mediu (fie el social, literar, științific) și de persoanele cu care comunică, chiar când interlocutorii nu diferențiază între un evreu din România și un israelian de origine română, care are, azi, o altă patrie, o altă cetățenie, într-o țară cu realizări monumentale, chiar dacă multe dintre idealuri au dispărut, sau sionismul a devenit o noțiune controversată. Cred că Jabotinski a spus "E mai ușor să scoți evreii din Galut (exil, diasporă), decât Galutul din evrei" - și mare dreptate avea. Poate, așa cum reflectă cu voce tare David Grossman, într-un interviu, "încă avem o lipsă de încredere în propria noastră existență, nu credem într-adevăr că suntem un stat" - The Atlantic Monthly - USA - mai 2008.

Identitate și apartenență

Personal, nu am fost niciodată impresionat în mod deosebit de ceremonii, festivități, imnuri, simboluri. Nu m-am bătut în piept ca patriot israelian și nu simt o emoție specială la împlinirea acestor 60 de ani de independență, într-o perioadă atât de dificilă pentru Israel, atât politic, cât și social. Nu sunt singurul. Mulți comentatori, în ziarele de limbă ebraică, sau la TV, consideră chiar că această zi a independenței nu are nimic deosebit față de altele, ba chiar e umbrită de o stare de tristețe a populației, influențată de al doilea război din Liban, de rachetele din Gaza, de avansarea prea lentă a procesului de pace, de discrepanța economică tot mai pronunțată, de sărăcie, de amenințarea Iranului, de periclitarea caracterului evreiesc al Israelului, chiar de primejdia dispariției sale ca stat suveran.
Și totuși, din 21.1.1970, ziua în care am aterizat în Israel, acum 38 de ani, am căpătat o nouă identitate, un sentiment continuu de apartenență, m-am rupt definitiv de condiția evreului minoritar, căruia i se amintește cu ton condescendent "toleranța", "ospitalitatea", de la care se așteaptă "să fie la locul lui", care se izbește de stupide prejudecăți și xenofobii, sau căruia i se pretinde, declarat sau nu, să "ia poziție" vis-a-vis de fiecare incident în care e implicat un alt evreu, sau să înghită în sec când e plasat într-un sistem de referință "noi și voi".
Nu trebuie să asigur pe nimeni că "nu toți suntem așa", nu sunt nevoit să mă confrunt cu absurda acuzație de deicid, nu mă preocup permanent de imaginea mea, în ochii unei populații majoritare, prin prisma etniei mele și a mitului evreului rătăcitor. Îmi pot permite să fiu eu însumi, autentic, cetățean (la bine și la rău) al Israelului, față de care mi-am îndeplinit și continui să-mi îndeplinesc datoriile, și care, cu toate defectele lui, cu toate cutremurele prin care trece, mă apără de o altă criză, aceea a identității, dăruindu-mi totodată sentimentul, lipsit de orice ambiguitate, al apartenenței. Și tocmai această apartenență îmi conferă și calitatea de cetățean al universului.