Orbitorul lui Mircea Cărtărescu este reprezentativ pentru cum o operă literară poate să irite prin excesul de frumusețe. Exces constând în înlănțuiri de imagini cu încărcătură barocă, adesea chiar rococo. Autorul nu are noțiunea ritmului, a limitei, pulsul scrisului său este unul egiptean, și asta în vremuri americane. Propunând paradigme, nu simple imagini, Orbitor se construiește prin aglutinare infinită și orgie lingvistică. De la un instantaneu uluitor, se trece la procesul de contagiune universală; uluiala este apoi ghiftuită cu neologisme de extracție biologică, chimică, astronomică etc. Mai mult, o imagine-simbol cum este cea a fluturelui apare în Aripa dreaptă, în Corpul și în Aripa stângă – și nu numai ea. Apăruseră ele încă în scrierile de tinerețe. Scriitorul știe că mai are la dispoziție sute de pagini și atunci, spre epatarea cititorului, înaintează letargic, cu recurențe, sinuozități și valuri de confetti care frânează demarajul narațiunii. Acest procedeu al repetiției infinit sugestive era folosit încă de Thomas Mann, autorul german mizând pe aluzie, iar nu pe spirale policrome și polisemantice. S-a vorbit în cazul acestei trilogii de mirifica libertate a naratorului. De acord. Cu precizarea că această manevrare libertină a procedeelor naratologice se restrânge la câteva stratageme. Deși nu întâlnim rupturile de ritm și experimentalismul năvalnic al romanelor fluxului de conștiință de la începutul secolului al XX-lea, Orbitor se citește mult mai greu. Strategia, care curând se dovedește stratagemă, constă în descrieri exhaustive ale unui fapt real, ori în developări coșmarești. Senzația este că acțiunea se desfășoară în amonte, avansarea căznită a pseudo-intrigii fiind compensată de exploziile poematice și de filmarea lentă a gesturilor cu alură de mit.

Exemple: privindu-se în oglindă, copilul-narator se vede descompus în stil cubist – reflectarea este privită cu o lanternă magică: „Imi vedeam în geamul galben, sub floarea triplă a fantasmei lustrei, fața subțire ca o lamă și ochii cu cearcăne violete sub ei”. Fața este asimetrică: „Cealaltă jumătate, însă, surprindea și înspăimânta: ochiul era aici mort și gura tragică, și lipsa de speranță se întindea pe întreaga piele a obrazului ca o eczemă” (Aripa stângă). Portretul, voit deformat ca de o oglindă convexă, este parmigianin – descriptivul deviază spre compoziții horror. Construind asemenea arhitecturi oniric-ezoterice, autorul se lasă în voia epitetului, a pastișei, a enumerației și a metaforei. Mircea Cărtărescu este obsedat de metafora stratificată și, în consecință, etalată în fraze-anacondă, în perioade.

O altă caracteristică este faptul că trilogistul nu-și folosește simțurile, ci le multiplică prin transcendere. Propriu-zis, senzorialitatea sa este suprareală: „Nu mai trăiesc nimic cu adevărat, deși trăiesc cu o intensitate de care simplele senzații n-ar putea da seama. Degeaba deschid ochii, căci nu mai pot vedea. Degeaba încremenesc în fața ferestrei mele ovale, încercând să prind sunete. E ca și când n-aș avea doar câteva simțuri, ci miliarde, fiecare altfel, fiecare adaptat pentru alți stimuli” (Corpul). De aici refuzul plierii pe realitate și onirismul teratologic, gen Lautreamont. Unele imagini sunt superbe, altele, însă, cele mai multe, obositoare.

Scriitorul român foarte rar își poate folosi simțurile fără să devină comercial. În consecință, se face saltul la extrema opusă, rezultând constructe abstracte ori onirico-suprarealiste. Meritul lui Cărtărescu este distanțarea de abstract, pentru că el chiar are viziunea unor făpturi, peisaje, amintiri. Vina lui este că le repetă în mod obsesiv de la un volum la altul, încercând să creeze o simultaneitate a viziunii în mintea cititorului, dar și să stoarcă de sens orice figurație. Astfel, lectorul nu mai rămâne cu nimic de făcut. Tot ce i se cere este să fie capabil să urmeze scriitura în slalomul ei printre cuvinte prețioase și halucinații supraetajate, iar apoi să contemple bouche bée. Și Boris Vian denatura realitatea, însă el a avut inspirația să scrie cărți scurte, pe care le-ai vrea mai lungi. Orbitor este un megapoem barochizant care ar fi fost mirobolant dacă s-ar fi mulțumit cu 300, hai 400 de pagini. Așa însă, devine imperialist, infinit ca o stepă și înspăimântător ca un arabesc ce nu poate fi cuprins integral decât din avion. Mă duce gândul la acel savant din Frații Karamazov căruia, odată ajuns într-un fel de Purgatoriu, i se cere să parcurgă un catralion de kilometri. Distanța i se pare aberantă, așa că reacția proaspătului răposat este să se întindă într-o rână și să aștepte.

Neinteresat de prezent și viitor („Viața mea e deja trăită și cartea mea e deja scrisă, căci trecutul e totul, iar viitorul nimic” – Corpul), Cărtărescu își sudează simțurile într-un megasimț: „Sunt un singur mare organ de simț, deschis asemenea crinilor de mare, filtrând prin carnea albă a nervilor mei turbioanele acestei unice vieți, unice mări ce mă hrănește și mă conține” (Corpul). Sinteza senzorială nu va duce la suprapuneri-substituiri sinestezice, ci la filtrarea exuberantă a unei realități devenită simplu pretext.

Laitmotivele cărții: visarea cu picioarele sprijinite pe caloriferul cald sau rece, după anotimp, și privitul pe fereastra camerei din blocul de pe veșnicul bulevard Ștefan cel Mare; recapitularea istoriei fabuloase a neamului de bulgari (Badislavii) imigrat la Tântăveni; insectele cu rol de semnalizare benignă sau malignă: fluturele și păianjenul; liftul care urcă lent printre etajele devenite straturi ale hiperlumii. Toate aceste laitmotive, pe lângă funcția lor repetitivă, dobândesc o încărcătură obsesivă și contribuie la diminuarea romanescului. Cărtărescu nu agreează dialogul și tensiunea narativă. Este captivat exclusiv de dialectica amintirilor de clan și personale. Fără să se afle în căutarea timpului pierdut, scriitorul nu transcrie depunerile unei memorii afective, ci redimensionează iluzoriu datul real, obținând proiecții halucinant-simbolice pe cortexul creierului său. Căci da, secretul este să vezi-auzi-miroși cu creierul și să gândești-imaginezi cu ochii-limba-nasul-urechile. Nici umorul nu este partea solidă a acestei scriituri. Chiar atunci când redă o vorbă de duh, un banc, Cărtărescu nu se poate abține să nu explice ce și cum, dizolvând hazul. E curios cum un scriitor atât de exigent cu publicul său, poate sa-și subestimeze cititorii tocmai la acest capitol.

Controversata Aripă dreaptă, ultimul tom al trilogiei, apărut în 2007, i-a dezamăgit pe mulți dintre fanii primelor două volume. Mi se pare normal, dacă ținem cont că aici intriga începe să prizeze realitatea, să cadă din mit, eres și imaginar în cotidian, indiferent dacă prezent sau trecut. Dar mi se pare și anormal, pentru că realitatea este prizată doar în doze mici. Tot halucinogenele vechi predomină. Chiar dacă se vorbește despre lipsurile suferite de români în timpul comunismului, comparațiile și alegoriile stufoase nu au dispărut. Construind „istoria trecutului”, oamenii „înaintau fără să știe spre ce, absurd, ca un animal care ar avea toate organele de simț în partea dinapoi și și-ar privi la nesfârșit dâra de bale lăsată în urmă”. Revoluția din ’89 este anunțată de un fulger orbitor deasupra Bucureștiului: „lichen cenușiu și prăfos lăbărțat pe Bărăganul fără sfârșit” pe care se află un tron masiv, inscripționat cu arabescuri. Pe tron – un antropoid radiind o lumină de curcubeu. Tot angrenajul vuiește ca un elicopter. Deci un fel de apocalipsă anunțată de „carul lui Dumnezeu și călărimea lui”. Până și când năucita-de-stat-la-cozi mamă vestește că se întâmplă ceva la Timișoara, copilul-narator-cameraman are timp să-i filmeze detaliile fizionomice: „în jurul pupilelor, irișii ei au irizații împletite complicat, fibre de ocru și fibre de cafeniu, zone de ambră și zone de violet”.

Orbitor este o carte mare, mijlocie și mică. Pasaje fremătătoare, sclipind ca un foc de artificii, scene de eres și orgie păgâne montate la un loc cu cadre statice aride și prețioase până la exasperare. Din păcate, Orbitor este o trilogie, iar nu un roman bine rotunjit; din păcate autorul ei este un poet în proză și prozator doar atunci când își aduce aminte că poezia actuală nu mai trăiește sub soarele sublimului și al literarității înfocate. Oricum, Mircea Cărtărescu ar putea fi un mare povestitor-evocator – e doar o chestiune de stilizare. Dar pot fi oare stilizate făpturile fabuloase din jad sculptate de vechii maeștri chinezi?
Rămânem tot pe muchia controversei privind finalitatea demersului scriitoricesc: scriitorul scrie pentru el însuși (Gaëtan Picon) – ba nu, scrie pentru public (Jean-Paul Sartre).