Pe 29 august 1966, Beatles și-au început ultimul concert din cel de-al treilea turneu în SUA. De la primul lor disc, au urcat pe scenă de peste 1.000 de ori, spre încântarea a milioane de fani, din Memphis până în Manila. Acesta avea să fie ultimul concert al formației britanice „The Beatles”. Fusese o călătorie haotică, dar care avea să facă istorie. De la finalul acestui turneu, cu acești copii teribili ai muzicii moderne, s-a născut și industria modernă a turneelor. Pentru Beatles, era ceva normal ceea ce făceau, era o meserie ca oricare alta. Iar profitul lor așteptat era de natură ludică; profitul material având pentru ei un caracter epifenomenal. Beatles întruchipează destinul unei copilării perpetue, redat în sentința că poți avea totul neavând nimic, și nimic având totul. Să vedem, concentrat, cum au revoluționat aceștia industria muzicală în urmă cu peste patru decenii, cum au creat cultura pop și de ce au dispărut în plină glorie.
Ultimul turneu al trupei Beatles nu s-a știut că va fi ultimul, iar concertul de pe Candlestick Park (SUA), de asemenea nu s-a știut că va fi ultimul lor concert. Toți erau foarte extenuați, ajungând la saturație de întregul turneu, iar totul s-a încheiat fără nici un anunț prealabil. 25.000 de fani au participat la ultimul concert din turneul american. Concertul nu a fost filmat oficial, ci de un amator, un tânăr de 15 ani, Barry Hood, care și-a luat un aparat de filmat cu el și fără a ști a imortalizat un moment istoric unic: „Am ajuns pe stadion devreme, pe când se ridica ceața. Nu m-au dat afară și nu mi-au interzis să filmez. Nimeni nu s-a uitat la mine, nici măcar din întâmplare.” Statutul de care se bucurau cei de la Beatles se datora unui program de turnee și concerte fără precedent. Cine putea să-și imagineze că va fi ultimul lor concert !? Dar iată că, filmul lui Barry Hood a surprins toate elementele care aveau să facă din Candlestick Parck ultimul lor concert.
La început, Beatles era o formație de rock’n’roll activă, dar, în afară de Hamburg și nord-estul Angliei, erau necunoscuți. Însă tânărul și tenacele lor impresar Brian Epstein, le-a oferit o șansă. Pe 6 iunie 1962, cu patru ani înainte de concertul de pe Canlestick Parck, Beatles intrau în studiourile EMI de pe Abby Road, Londra. Veniseră să dea o probă pentru producătorul George Martin. Martin și sunetistul său, Norman Smith, nu au fost impresionați. Totuși, au fost aduși din studio în camera de control, iar George Martin le-a explicat ce îi interesau pe ei, dacă ar fi înregistrat la EMI, care era cea mai mare companie de înregistrări. După aceea i-a întrebat dacă au de spus ceva. Membrii trupei tăceau. Dar, deodată, George Harrison, care-i măsurase cu privirea pe cei doi de la EMI, a zis: „Yes, I don’t like your tie !” Teribilismul copilăresc al celor de la Beatles era șocant, original și avea să captiveze o generație de adolescenți și jurnaliști postbelici, plictisiți de celebritățile anilor 1950. Pe atunci soliștii pop nu aveau punctul lor de vedere propriu. Fără a avea nume de scenă, cântau muzica altora și ascultau de impresar. Ei erau modești. Le cumpărau case frumoase mamelor și erau recunoscători vieții și fanilor. Beatles erau însă complet diferiți, au reușit să zguduie întreaga lume. Cine stătea lângă ei, avea senzația că aceștia erau lipsiți de responsabilități, fiindcă nu se comportau precum tinerii acelor momente. Imaginea formației Beatles părea o născocire radicală și îndrăzneață. Prietenii apropiați, precum Tony Brammwell, știau că nu se prefac. Brammewll: „Nu se amestecau cu cei care nu făceau parte din grupul nostru, ne cunoșteau persoane normale, erau precum niște clovni. Nu avuseseră nicio slujbă, nici nu urmaseră vreo facultate. De pe băncile școlii, direct la faima de a fi cea mai tare trupă din lume.” George Harrison: „Vezi fotografii și citești despre membrii Beatles în ziare, dar nu-ți vine să crezi că ești tu acolo. E ciudat. Parcă ai citi despre o altă persoană.”
În mai puțin de un an de la proba palidă dată la EMI, Beatles aveau să devină cea mai faimoasă trupă din țară. Hotărârea de a nu se lăsa afectați de statutul lor de vedetă i-a făcut și mai atractivi. În centrul acestui adevărat cult Beatles, nu erau decât patru tineri obișnuiți din Liverpool. Această lipsă de înfumurare era ceea ce le dădea farmec. Brammwell: „În vara lui 1963, am concertat câte o săptămână în stațiunile de vară din toată Anglia. Ne bronzam și ne prosteam în piscinele hotelurilor. Provincialii din Liverpool la mare ! Era prima dată în ultimul an când stăteam mai mult de-o zi într-un loc. Puteam chiar să despachetăm, să mâncăm bine la prânz. Ieșeam și la plimbare, dacă aveam posibilitatea, pentru că tocmai apăruse «She loves you» și se dezlănțuise haosul.” Melodia a fost cea de a treia care a juns în top. Erau profesioniști. Dar succesul lor din topuri era susținut de nenumărate turnee.
În 1963 și 1964, alături de câțiva prieteni de pe vremea școlii, au dat peste 200 de spectacole doar în Marea Britanie. Brammwell: „Aveam o dubiță albă cu care mergeam peste tot, ne simțeam bine, cântam tot timpul. Uneori conducea și John, deși el nu vedea mai nimic. «Vreau să conduc și eu.» Tocmai treceam prin trecătoarea Horseshoe. John Lennon nu vedea bine și făcea zigzaguri pe șosea.” În ciuda dorinței de a concerta pentru mai mulți fani, numărul imens al acestora făcea muzica imposibil de auzit. Se pierdea strălucirea lor scenică prin țipetele publicului.
Pe 13 octombrie 1963, Beatles au concertat la Palladium, Londra. Isteria iscată de acel concert nu avea precedent. Au fost șocați. După 18 luni de la proba dată, trupa de provincie, fără contract, era la originea unei isterii în masă, care avea să inspire cea mai mare schimbare socială de după război, în Anglia și dincolo de hotarele ei. Lennon: „Mă întreabă lumea cât cred că vom rezista. Răspunsul e «nu știu». Poți încerca să le auzi și să spui «zece ani», dar am fi bucuroși dacă am rezista trei luni.” Printre colegii de breaslă, Beatles avea reputația unei formații mult mai cu picioarele pe pământ. Simțeai că poți să te apropii de ei și să-i saluți, să schimbi o vorbă sau să faci o glumă, lucru imposibil cu Elvis Presley sau Cliff Richard, starurile vremii.
Beatles a fost și cea mai profitabilă formație din istoria muzicii. După turneul internațional, ce avea să culmineze cu Australia, din vara anului 1964, a urmat cel din august, același an, în SUA. După mărturiile organizatorilor, a fost un turneu organizat oarecum în grabă. Era vorba de 33 de zile și 24 de orașe. Copleșitor, dar membrii formației totuși erau mai mult decât bucuroși să onoreze turneul schițat pe un plic de omul a cărei imaginație, convingere și curaj nebun i-a dus din cluburile obscure în cele mai mari săli din lume: impresarul lor, Brian Epstein. Epstein: „Nu am mai avut de-a face cu impresariatul artiștilor pop. Era un univers nou pentru mine. Am fost întotdeauna sigur că vor fi cele mai mari vedete din lume.” Iar intuiția sa a funcționat bine. În doi ani, Epstein devenise, din director al unui magazin de muzică, organizator al celui mai profitabil turneu din istoria muzicii. Dar chiar de la primul concert din Cow Palace, San Francisco, era evident că se întinsese mai mult decât îi era plapuma. La un public de peste 18.000 de spectatori, situația putea scăpa de sub control. După spectacole, ori chiar după o melodie electrizantă, trebuiau să părăsească scena în viteză. De exemplu, 7.000 din spectatorii concertului din Vancouver au urcat pe scenă, fiind necesară intervenția poliției călare. Măsurile de securitate erau însă insuficiente la acea vreme. Dar membrii formației se plângeau de altceva: lipsa intimității lor. Departe de fani, camerele de hotel și avioanele serveau drept refugiu și închisoare celor de la Beatles. Din vina popularității nu puteau părăsi hotelul. La Las Vegas le-au fost aduse automate în camere, întrucât nu puteau merge la cazinou. Au devenit și foarte nervoși din cauza stării de claustrofobie.
Primul lor turneu în SUA a fost haotic, dar foarte profitabil. Tot atunci s-a încheiat transformarea lor din muzicieni modești în cei mai cunoscuți patru bărbați din lume. Industria de profil nu mai cunoscuse concerte de o asemenea anvergură. Erau pionierii unei noi epoci în industria concertelor pop și rock. Nu aveau timp să li se urce la cap. Era starea lor normală într-o meserie normală. De aceea, la întoarcerea în America, în 1965, Beatles au cerut un turneu mai așezat, întrucât deveniseră mai puțin toleranți cu nebunia turneelor. Au cerut un turneu mai matur, cu un program mai bun. Și l-au obținut. Din circa 14 concerte în 28 de zile, cel mai mare concert a fost cel de pe stadionul Shea din New York.
În concertul de deschidere al turneului american din 1965, Beatles au evoluat în fața unui public record de 55.000 de spectatori. Era un punct culminant al carierei lor. Dar, a și evidențiat frustrările unui concert de o asemenea anvergură. A fost un exemplu pozitiv de trăire afectivă intensă, însă și un dezastru eufonic. Isteria sonor-vocală a publicului era superioară muzicii prezentate. Dacă în urmă cu câțiva ani membrii trupei puteau lua țigara unei domnișoare din primul rând, ca să tragă un fum și s-o înapoieze, pe stadionul Shea alta era situația. Erau îngrijorați de perspectiva că muzica lor nu va ajunge la cei 55.000 de spectatori din tribune. John Lennon era îngrijorat că nu vor putea auzi armoniile la care a lucrat, dar chiar nici el nu le auzea… Și totuși, cei patru Beatles respectau idolatria fanilor lor. Însă neajunsurile acestui concert nu aveau să fie corijate pe deplin, și clipa lor de glorie a devenit „the beginning of the end” erei turneelor. Lucrurile au mers apoi prost. Se instalase nemulțumirea și din punct de vedere organizatoric.
În septembrie 1965, Beatles își împărțea timpul între turnee haotice peste hotare și evenimente mondene. Era complet diferit față de turneele și vacanțele de care se bucuraseră doar cu doi ani în urmă. În lumea în care trăiau acum nu se simțeau bine. De ce ? Pentru că ei persistau în copilărie. Această „maturitate” ipocrită, le anula inexorabil condiția existențială, cât și amintirile plăcute. Ringo Starr: „Cât aș vrea să fiu acasă cu tata și să beau ceva cu el.”
Când au început să înregistreze albumul „Rubber Soul”, se părea că între ei începea să se instaleze răceala. Legătura dintre John și Paul începa să slăbească. Aveau interese diferite. Lui George îi plăcea India; John se închidea în camere de hotel și citea ciudățenii; iar Paul voia să dea spectacole solo, precum Elvis Presley. Paul avea un extraordinar simț al scenei. La începuturi, i-a spus lui Epstein că, dacă Beatles nu aveau să aibă succes, el avea să urmeze o carieră solo, iar Epstein ar fi fost impresarul.
În 1966, era clar că membrii formației aveau propriul lor drum. În ciuda frustrărilor de natură logistică sau muzicală din turnee, Brian Epstein planificase cel mai ambițios itinerariu de până atunci. În iunie, Beatles au plecat în Japonia, unde măsurile de securitate depășeau orice închipuire, chiar și pentru formația numărul unu de pe mapamond. Membrii formației și-au imaginat că măsurile de securitate excesive aveau ca misiune protejarea împotriva fanilor. Dar s-au înșelat. Misiunea lor era de a-i proteja împotriva unei facțiuni studențești, care considera că arena Budokan din Tokyo era mult prea sacră pentru a găzdui concerte rock’n’roll. P. McCartney: „Dacă vreun artist sau vreo trupă de dans japoneză ar veni în Anglia, nimeni nu ar protesta împotriva încălcării unor tradiții. Am venit să cântăm aici pentru că am fost rugați. Mai bine să urmărești un concert decât lupte.” Forțele de securitate japoneze au fost excesiv de protectoare. Dar, când au plecat în Filipine, au fost primiți total diferit. McCartney: „Directorul de turneu avea probleme deoarece lifturile fuseseră oprite. Când am ajuns la aeroport, am fost băgați într-un autobuz de tranzit, după care am fost bruscați prin sala de așteptare.”
Pentru George Harrison, considerat a fi un om liniștit, turneul din Japonia și Filipine a fost ultima picătură care a umplut paharul. El ura și zborurile cu avionul, fiindcă avea rău de înălțime. Tracul și răul de înălțime s-au acumulat, până a ajuns în pragul depresiei. Tot el a recunoscut primul limitările muzicale ale concertelor. El era un muzician dedicat. A realizat că nu vor evolua muzical, dacă vor continua cu turneele. Dar formația deja semnase pentru încă un turneu în America. Chestiunea securității, care deja le dădea dureri de cap tuturor, avea să fie exacerbată de o nouă problemă. Totul a început cu un articol publicat la începutul acelui an. Maureen Cleave era, de trei ani, o prietenă apropiată a formației, când l-a intervievat pe John Lennon pentru un ziar englezesc, în aprilie 1966: „Am umblat prin casă și i-am admirat extraordinara colecție de obiecte. Avea un costum de armură denumit Sidney. Apoi, un câine împăiat. Mi-a spus că-l interesează religia, după care a făcut faimoasa remarcă, că Iisus era de treabă, însă discipolii săi erau niște neciopliți. Apoi: «Care va dispărea primul, Rok’n’roll-ul sau Creștinismul ?»” La publicarea articolului în Londra, a primit foarte puțină atenție. Dar, când a apărut într-o revistă a adolescenților americani, cu doar două săptămâni înaintea începerii celui de-al treilea turneu, reacția nici că putea fi mai vehementă. Cleave: „Nu-mi venea să cred ce se petrece. N-avea nicio noimă. Nu știam ce vor. Majoritatea englezilor nu a înțeles reacția.” Tinerii americani de confesie creștină au ars discurile formației Beatles, iar organizația extremistă Ku Klux Klan, a profitat și ea de ocazie pentru a-și arăta zelul prin sprijinirea tineretului american în acțiunile sale. Membrii formației au fost optimiști că totul se va termina cu bine. Simțeau poate că au de-a face cu un popor iertător, care împărtășea în mare parte credința creștină. Până la momentul concertului de deschidere din Chicago, Beatles au fost amenințați cu moartea, muzica le-a fost interzisă sau arsă. Tony Barrow l-a pregătit pe John Lennon pentru o primire ostilă: „Eu, Brian Epstein și John ne-am întâlnit pentru a discuta. John m-a întrebat: «Cum să fac ? Voi spune tot ce credeți necesar. Dar nu-mi voi cere scuze, pentru că știu că nu am greșit.» John era atât de supărat, încât își ținea capul în mâini și suspina. Chiar plângea în hohote din cauza acestei probleme.” A avut loc o conferință de presă în care John a declarat: „Cele afirmate aveau legătură doar cu persoana cu care vorbeam. Comentam pe marginea celor citite de mine despre creștinism, doar că am folosit limbajul meu simplu, de zi cu zi. În acest context am comentat pe marginea popularității lui Iisus, iar cei care mă cunosc, au interpretat spusele în spiritul lor. Nu m-am comparat pe mine sau formația cu Iisus sau religia, ci vorbeam doar în sensul pe care încerc să vi-l explic.” Explicația sa a fost considerată prea alambicată, ambiguă și tardivă, pentru a liniști comunitățile creștine din sudul Americii.
Al doilea membru din formație, după George, care a început să se sature de turnee a fost John: „Nu e vorba că lumii nu-i plac muzica, aspectul sau spusele noastre. Au dreptul la așa ceva, iar noi avem dreptul de-a nu avea de-a face cu ei. Sau să nu-i luăm în seamă. Cu toții avem aceleași drepturi.” Pe lângă amenințările cu moartea și protestele politice, cea mai profitabilă formație din lume nu beneficia nici de cele mai simple facilități pentru concerte. Se zice că în St. Louis, organizatorul concertului nu a vrut să cheltuiască 400 de dolari pentru o copertină, deși ploua pe cei patru membri ai formației, existând și pericolul electrocutării. Dar, spectactacolul trebuie să continue…
Întreaga echipă a ajuns pe stadionul Candlestick Park pe 29 august 1966, pentru ultimul spectacol al turneului american. În timp ce pregăteu concertul, Barry Hood, cineastul amator, a filmat întreaga scenă. El a imortalizat imaginea perfectă a amatorismului care i-a obligat pe Beatles să renunțe la concerte: „Coordonatorul echipamentelor se certa de zor cu administratorul stadionului, pentru că exista teama că mașina cu echipamente va strica gazonul. Întregul echipament a fost adus manual pe scenă.” Atunci totul era minuscul și sub imperiul amatorismului. Astăzi totul este imens și sub imperiul industrialismului. Dar Beatles nu și-a propus să schimbe lumea, deși pasiunea lor pentru concerte a schimbat istoria. Haosul anilor lor de pionierat a dat naștere industriei moderne de profil. Fără să fi premeditat, aventura lor a dat glas unui public ignorat și neînțeles de generațiile anterioare, marcând nașterea culturii pop în forma pe care o cunoaștem astăzi.