Un om singur, fără un prieten adevărat în imensul Paris, departe de țara sa, departe de tradițiile țării sale, nesigur de realitățile țării de exil, un om mergea prin Paris cu pași mari, un om asemeni unei torțe vii care din văpaia sa nu cunoștea decât arsura. (1)

Dacă amintirea lui Modigliani poartă vălul legendei, se pare că pictorul a cochetat cu ideea de a țese la el. Legendele contribuie însă la crearea realității și pot deveni, uneori, mai utile decât faptele în sine.

Introvertit peste măsură, când mișcările interioare îl sufocă prin intensitatea și caracterul contradictoriu, încearcă să le anuleze într-o manieră destul de violentă. Acuzat pe nedrept de instabilitate psihologică, Modigliani suferă mai degrabă de timiditate, dar o ascunde îndărătul gesturilor de bufon. În opera sa prevalează sentimentul artistic, ideea ocupând locul secund, ceea ce trădează excesul de sensibilitate. Existența îi este exaltare în urmărirea unui ideal de frumusețe, presimțit de timpuriu. Dar viața lui refuză, constant și pervers, să își păstreze limtele. Boala, la fel.

Conservator în ce privește eleganța, grația și arabescul, Modigliani nu poate subscrie la cubismul contemporanului Picasso, care i-ar fi cerut sacrificarea elementelor strâns legate de configurația sa psihologică. Se dezlănțuie abia în ultimii cinci ani ai zbuciumatei existențe când, probabil, conștientizează că nu poate aduce jertfe pe altarul artei în numele unei estetici facile. Până atunci, destinul său părea să aștepte oarecum în suspensie. Astfel se încearcă a i se explica descumpănirea care a determinat, mai ales în primii ani ai șederii la Paris, distrugerea unui mare număr de picturi și desene.

Născut la 12 iulie 1884, adică sub zodia cancerului cum însuși livornezul afirmă, acest semn își pune pecetea în mod straniu pe scurta lui existență. Rolul determinant în formarea personalității lui Modigliani îl are mama, Eugenia Garsin, în grija căreia rămâne și fiica pictorului. Aceasta din urmă încearcă o reconstituire a traseului real pe care Modigliani l-a urmat cu pași de felină, presimțindu-și moartea de timpuriu; sfidând-o cu mult înainte să fi devenit o proximitate iminentă.

La 11 ani, copilul suferă o inflamație a pleurei care îl va lăsa vulnerabil pentru toată viața, iar doi ani mai târziu se îmbolnăvește de febră tifoidă. În delir, vorbește despre picturi pe care încă nu le văzuse. Pentru prima oară presimte că timpul e o entitate lipsită de păsuire. Mama îi promite un drum la Florența și libertatea de a deveni pictor. Prin formația și temperamentul său, Eugenia Garsin este atrasă de ideea ca fiul său să devină artist. Alegerea unui maestru nu a ridicat prea multe probleme, dat fiind că în micul Livorno, dormitând pe propriul trecut (2), nu exista decât unul. Guglielmo Micheli este așadar primul călăuzitor al lui Modigliani pe drumul spinos al artei. Mentorul nu este dintre cei care aderă la canoane și idei lipsite de originalitate, doar de dragul academismului. Lecțiile sale îi deschid tânărului Amedeo orizonturi ale caror limite nu se întrezăresc. La 1 august 1898, Modigliani își începe ucenicia de pictor într-o stare de neîntreruptă și intensă excitație, care îi favorizează progresul rapid.

În septembrie 1900, medicii descoperă o leziune tuberculoasă, dar constituția sa extrem de rezistentă îl ține încă 20 de ani în viață, chiar și așa, intoxicat de alcool și excese de mai toate felurile. Probabil că Paul Alexandre fusese singurul care nu găsea viața dezordonată a lui Modigliani întru totul nocivă. Punea aspectu-i haotic pe seama unei evadări în destinderea provocată de un fel de vis, o uitare binefăcătoare a vieții de mizerie, și își sprijinea părerea pe afirmația că niciodată nu l-a văzut pe pictor lucrând sub influența stupefiantelor (3). Când reușea să devină nesuferit prin comportamentul său, perfect conștient fiind, accentua stranietatea personajului proaspăt creat, ca și cum ar fi căutat, în mod deliberat, să-și scrie singur legenda.

În jurul lui 1900 începe să se înfiripe obsesia personajelor cu gât lung, cap ovoidal și înclinat. Fiica pretinde că în această perioadă Modigliani descoperă sculpturile lui Tino de Camaino, de care pictorul este atras și urmărit multă vreme. Găsește grandioasa și fericita soluție la problemele plasticii, pe care și-o va însuși de-a lungul întregii activități artistice, chiar dacă întreruptă de îndoieli și căutari de sine: unghiul pe care ovalul figurii trebuie să-l facă cu gâtul cilindric pe care este așezat, sinteză între manierismul decorativ și densitatea sculpturală și, mai ales, folosirea liniei, nu ca o juxtapunere grafică, ci ca un mijloc de a compune volumele și de a conține masa, accentuând, parcă, greutatea ei. (Jeanne Modigliani)

Din perioada șederii pictorului la Paris s-au născut cele mai multe legende. Jean-Paul Crespelle pretinde că s-a scris multă literatură proastă în jurul personalității lui Amedeo Modigliani. Aduce acuze criticilor și scriitorilor, îndeosebi lui André Salmon, de a fi adăugat propria fabulație la fabulația orală a martorilor la trecerea artistului prin lume. Greu de cântărit valoarea acestei opinii! În descrierea lui Jean-Paul Crespelle, Salmon apare ca un bărbat înalt, precedat de un nas lung, atent cu oamenii și de o ironie mușcătoare, care-și făcuse o specialitate din a povesti prin ateliere cele mai scabroase istorii pe tonul unei conversații mondene. El va scrie și o biografie despre Modigliani în același spirit, presărându-și textul cu anecdote picante și absolut inexacte (4). Învinuindu-l de indiferență la orice verosimilitate, vine cu dovezi concrete împotriva poetului din la Butte, care ar fi folosit drept documente doar amintirile sale distorsionate.

Dar iată că Salmon se explică: Ce nu-i romanțat pe lumea asta? Ce nu suportă să fie romanțat? Poate fi ceva mai romanțat decât Istoria? Geografia a fost și ea foarte romanțată și încă tot mai rămâne câte puțin. Și melodrama Cifrelor în luptă cu Numerele? Cât despre fizică, astrofizică, ce romane sau ce mai romanțe! Muzica sferelor și marșuri funebre. Iată în ce îmi găsesc scuza, justificarea. Am conștiința că nu am inventat nimic, și dacă a trebuit totuși să deduc, am evitat să conchid. (5)

Modigliani a lui Jean-Paul Crespelle e o carte sinceră, străbătută de efortul strădaniei pentru exactitate. Nu se prea poate spune același lucru despre Viața pasionată a lui Modigliani a lui André Salmon, o biografie destul de căutat și totuși modest romanțată, în care predomină dialogurile, desigur deduse, de vreme ce pictorul nu se confesa și nici nu vorbea prea mult, excepție făcând momentele în care era cuprins de furia și fantezia dantescă. Aici, fiorul poetic se împeltește mai mult sau mai puțin discret cu intenția de a răvăși cititorul. Datorită insistenței asupra detaliului lirico-fabulatoriu, cartea poate părea ceva mai incitantă. Cert e că fără acest detaliu s-ar trece, și ar fi păcat, ceva mai în grabă pe lângă biografia unicului Modigliani.

În 1902, pictorul pleacă la Florența pentru a-și continua studiile, dar o părăsește în favoarea Veneției, în 1903. Cursurile Institutului de Arte Frumoase nu le urmează cu prea multă asiduitate. Din punct de vedere al artei, Veneția era destul de lipsită de importanță pe vremea aceea. Probabil, mergând acolo, Modigliani voia să-și apropie mai mult o pictură absolut opusă artei liniare care căuta puritatea și idealul de frumos, din Florența.(6)Însă lucrările executate aici s-au pierdut, deoarece proprietarii lor nu le-au acordat prea mare importanță.

Modigliani a cunoscut și provocarea sculpturii, perioadă în care a fost unul dintre apropiații marelui nostru Brâncuși. Nu se poate presupune o influență a sculptorului român asupra pictorului italian, lirismul românului, orientat spre o despuiere extremă a formelor, neputând fi regăsit în operele sculptate ale livornezului, care izbesc prin caracterul lor greoi, aspru și de o barbarie premeditată. Dacă e adevărat ce pretinde Salmon, atunci Modigliani ia lecții despre luciul materiei de la Brâncuși: piatra se lovește încet și îndelung, cu răbdare, ca și cum ai lovi în noapte ca să țâșnească lumina, ca și cum ai aștepta nu lumină ci muzică (7). Jacques Lipchitz rostea ceva despre obiectul căutărilor lui Modigliani: expresia primordială și caracterul monumental, ceea ce și explică preferința lui pentru arta egipteană și aversiunea față de Rodin, făcut responsabil de decăderea sculpturii. Aceeași era și opinia lui Brâncuși, dar exprimată într-o manieră mult mai moderată. Activitatea de sculptor a lui Modigliani s-a redus la relativ optsprezece luni, timp în care a realizat cele douăzeci și cinci de lucrări în piatră care mai există și, fără vreo urmă de îndoială, altele care s-au pierdut. Piatra moale poate justifica legenda potrivit căreia el își fura materia brută de pe imensul șantier Montparnasse, cartier aflat în plină expansiune.

Anul 1914 deschide unul din cele mai agitate anotimpuri carnale ale artistului italian, odată cu apariția Beatricei Hastings pe scena Parisului. Poeta engleză e prima femeie situată la înălțimea lui intelectuală. În cronici, identitatea îi e stabilită, adesea, șablonard - poeta fără poezii - și ignorată în planul personalității. Astfel de relatări sunt catalogate de către Crespelle drept superficiale, iar veridicitatea lor pusă sub semnul îndoielii. El subliniază importanta contribuție a femeii în literatura engleză și amintește despre poeme pline de sevă alături de câteva importante cronici. Născută în Africa de Sud, cu 5 ani înaintea lui Modigliani, blonda cu tenul pal adoră forța bărbătească descoperită – zice-se - la fierarul campion local de box, cu care a trăit puțină vreme. Alături de Amedeo, pasiunea substituie forța fizică, iar inventivitatea contrabalansează, mereu, violența. Timp de doi ani, italianul și nimfa botticelliană cu limbă ascuțită și pumn solid (8) trăiesc o legătură zbuciumată. În urma unei alte încercări amoroase pe scena artistică, de astă dată cu pictorul Alfredo Pina, englezoaica ajunge din nou în brațele unui boxer, un oarecare Thompson. Majoritatea biografilor atribuie influenței Beatricei Hastings revenirea lui Modigliani la pictură, deși, sau poate tocmai pentru că, această relație, cu tentă intelectualistă dar dominată de carnalitate, n-a fost deloc un remediu pentru singurătatea morală în care trăia Amedeo.

Din misterioasa legătură cu Simone Thiroux, una dintre puținele certitudini rămase e aceea că a purtat pecetea funestă a morții (9). Se pare că pentru Modigliani, Simone a însemnat doar cu ceva mai mult decât o oarecare Thérèse, Suzanne sau Germaine, și nu și-a recunoscut fiul nici după ce tuberculoza l-a lăsat fără mamă. Luniei Czechowska i-a purtat o dragoste deosebită dar neîmplinită de fuziunea carnală. Niciuna dintre aceste femei nu a reușit mai mult decât o vagă potolire a spiritului și simțurilor sale. Niciuna nu l-a putut opri din cursa propriei distrugeri.

Pictorului îi sunt publicate câteva poeme, grație lui Guillaume Apollinaire, în revista Les Arts à Paris. Asemenea fragmentului de mai jos, ele își lasă tributul, desigur, traducerii:

De sus, de pe Muntele Negru, regele,
Alesul să domnească, alesul să triumfe,
Se-apleacă peste lacrimile celor ce n-au întâlnit Stelele.
Iar din cununa norilor, neagră,
Cad stropi și perle
Pe lânceda căldură a nopții.

Amedeo Modigliani aducea totul la un stil al său, la un tip pe care îl purta în sine (Jean Cocteau) și alegea chipuri corespunzătoare acestuia. Marea majoritate a modelelor erau găsite în cafeneaua La Rotonde, frecventată zilnic, dacă nu să deseneze, atunci să-și plimbe privirea departe, dincolo de limitele strâmte ale sălii. Din câteva trăsături de creion, mâini superbe și foarte sigure (Lunia Czechowska), care nu ștergeau niciodată nimic, înjghebau portrete după portrete.

În 1916 Modigliani îl cunoaște pe Leopold Zborowski, care i se va consacra cu o pasiune exaltată, dusă până la sacrificiu. Zodia sub care se dezvoltă raporturile dintre cei doi e caracterizată de sărăcie, fantezie și pasiune pentru artă.

Din 1917 lucrurile iau o întorsătură majoră: obscurul și, până atunci, semianonimul Modigliani intră în perioada de exprimare definitivă și își ocupă locul printre maeștrii artei moderne. Opera lui urcă de acum, cu febrilitate, pe două dintre culmile talentului: e vorba, desigur, despre nuduri și portrete. Jacques-Émile Blanche pretinde că artistul poate fi regăsit mult mai lesne în nuduri decât în portrete. Acestea din urmă seamănă între ele, dat fiind că pictorul își alegea modelele în funcție de propriile criterii estetice. De aceea, forța modiglienescă rezidă mai ales aici. Apropierea exagerată a ochilor, vrând parcă să semnifice neputința de a-i fi fost descoperite tainițele sufletului, e compensată de ovalul mult alungit pe verticală al feței, care conferă acea notă de eleganță cu care pictorul se resemnează înaintea singurătății. Inspirată afirmația lui Cocteau: totul se organizează în inima lui! O inimă framântată, care surprinde și exprimă personalitatea profundă a omului. Dar Modigliani nu manifestă interes pentru critica de artă, convins fiind că despre un tablou nu se poate scrie decât, cel mult, un poem. Elogiile din reviste îi serveau doar ca dovezi expediate de urgență mamei, întru a-i întâmpina așteptările.

Nudurile sunt spectaculoase. În ele apar ticurile pictorului: gustul pentru arabesc, alungirea subiecților, eleganța compoziției și indiferența sa la culoare (10). Fondul oranj, la modă atunci, acel fond de sos îl agasează pe Blanche, care acuză nudurile de senzualitate prea voită, prea evidentă, chiar dacă aura care le învăluie e una de melancolie. Se pare că opera pictorului italian, deși admirată, deși situată pe culmea sentimentului estetic, a avut o foarte mică influență. Motivația poate fi pusă pe seama lipsei de provocare, domeniu în care excela Picasso. Pictura lui Modigliani e una modestă, onestă și la vedere, caracterizată de o monotonie admirabilă a pasiunilor (Claude Roy) și care se refuză oricarei concertări. Dar până să se decidă a rămâne așa, și-a măcinat îndelung și în adânc creatorul. El a suferit multă vreme, nu pentru că se îndoia de sine, ci pentru că știa cât de greu îi va fi să ducă flacăra din suflet până în varful penelului (11).

Amedeo Modigliani cunoaște iubirea, deopotrivă a simțurilor și a inimii, alături de fecioara nebună, stăpână pe nebunia ei, de fecioara înțeleaptă, nebună prin jertfa ei (12): Jeanne Hébuterne. Dragostea dintre cei doi urcă vertiginos spre cota maximă a dramei și ultimu-i acord e țipătul sfâșietor al femeii care curmă dubla viață pentru a-și urma bărbatul în moarte.

Zice-se că Jeanne nu era frumoasă dar întreaga-i ființă avea ceva din princiara zburătoare care e lebăda: mersul încet, a cărui greutate a fost accentuată de cele două sarcini, ritmul, formele, gâtul alungit, tenul care nu a cunoscut niciodată fardul, ochii limpezi, admirabil dispuși sub sprâncene, nasul lung ca al figurilor bizantine. Gabriel Fournier o descrie trăind în contemplarea sa idolatră, chircită în colțul ei și cu privirile pierdute ascultându-și iubitul declamând… Era o fată ștearsă și tăcută. Îi este imposibil să-și amintească măcar o singură frază rostită de ea. Asta nu înseamnă nicidecum că ar fi fost o idioată, afirmă Stanislas Fumet: uneori făcea remarci scurte, chiar ironice. Citea, îl cunoștea pe Léon Bloy și pe Nietzsche și se apucase să învețe rusește. Blândă și prea supusă, Jeanne nu s-a putut opune abisului care se deschidea sub picioarele iubitului ei și a fost incapabilă să-l rețină la timp.

Modigliani speră să înșele moartea întorcându-se în brațele oblăduitoare ale mamei sale. Dar nu mai reușește. Meningita tuberculoasă, descoperită mult prea târziu, l-a măcinat într-atât, încât ajunsese să spună cu glas răgușit: nu mi-a mai rămas decât o fărâmă de creier în țeastă. În 24 ianuarie 1920, o injecție a pus capăt, pentru vecie, suferinței cumplite. O zi mai târziu, Jeanne, Jeanne care poartă cel de-ai doilea copil al lui Modigliani în pântece, se aruncă de la etajul cinci. Erau înțeleși să rămână împreună, uniți în bucuria veșniciei. Zile la rând, ascunzându-se reciproc de foarte apropiata moarte, cei doi îndrăgostiți au stat îmbrățișați pe un pat nenorocit, de o murdărie înspăimântătoare.

Dacă Modigliani a fost înmormântat ca un prinț, nu se poate spune același lucru despre Jeanne, care a fost dusă la groapă aproape clandestin, însoțită de familie și de câțiva prieteni care nu s-au încumetat să se apropie prea mult. Abia după trei ani, cei ce-și promiseseră unirea veșnică au fost readuși sub o piatră de mormânt comună, în cimitirul Père La Chaise. Abia după ce Emmanuel și Jeanne Léger au reușit să învingă opoziția familiei Hébuterne.



Jeanne Modigliani a înlăturat o mare parte din legenda așternută peste amintirea părinților săi. Cu precizia unui proces verbal acuzabil de simplitate, lipsă de căldură, dar nu și de inexactitate, în Modigliani sans légende, fiica pictorului a domolit, atât cât i-a stat în putință, fabulația care îngreunează accesul spre acea lizieră a istoriei (13) unde s-a retras Amedeo Modigliani întru modificarea cadențelor universului; întru perpetuarea acelor familii care, eliberate de toate constrângerile (14), află răspunsurile la marile întrebări ridicate de specia umană, atât de uitucă. Acolo își stinge flacăra neagră din ochi pentru a zgândări flacăra luminoasă din sufletul nostru.



Bibliografie:
(1),(5),(7),(11),(12): André Salmon, Viața pasionată a lui Modigliani
(2),(3),(4),(6),(8),(9),(10): Jean-Paul Crespelle, Modigliani
(13),(14): Marcel Sendrail, Înțelepciunea formelor