Dieser aktuelle Zeitstil ist primär auf Markttauglichkeit und Publikumsgeschmack, aber auch auf leichte Übersetzbarkeit von Sprache zu Sprache und von Medium zu Medium (Literatur/Hörbuch, Literatur/Film etc.) angelegt, muss also in einen vorgegebenen außerliterarischen Erwartungshorizont eingeschrieben werden und lässt für individuelle Neuerungen nur wenig Spielraum. – Acest stil de timp este primar orientat spre accesibilitatea pieței și a gustului publicului, dar și spre traductibiliate ușoară de la limbă la limbă și de la mediu la mediu (literatură/carte audio, literatură/film etc.), trebuie deci înscris într-un orizont extraliterar stabilit și lasă pentru înnoiri individuale numai puțin spațiu.

Marcarea în această propoziție aparține autorului ei, Felix Philipp Ingold. Omul este un scriitor, traducător și editor elvețian și a scris un eseu cu titlul „Ego-Firmen im Alltagsdiskurs”, adică Firme-ego în discursul de zi cu zi, pe care l-a publicat pe unul din cele mai populare portaluri Internet din Germania – perlentaucher.de. Dacă titlul ne sugerează o temă economică, locul publicării arată spre o temă literară.

Așa și este. Prin firmă-ego, mai pe românește firmă de egomani, autorul înțelege persoana scriitorului de azi, sau și mai precis, modul lui de a fi activ în circul literar. El se prezintă tot mai mult ca un birou PR (Public Relations) a unei firme, mereu activ în scena literară, un individ omniprezent, care încearcă să se pună cât mai mult în scenă.

Ghidat de această dorință de a fi apt pentru piața de cărți, s-a etalat un stil care a dus la o uniformizare regretabilă a creației literare germane, dar nu numai a ei. F. Ph. Ingold enumeră un șir aproape nesfârșit de activități pe care le intreprinde un autor pentru a se impune în fața concurenței enorme. Nu degeaba nemții folosesc noțiunea de Literaturbetrieb care pe lângă scenă literară se poate traduce motamo cu firmă literară. Rezultatul acestei evoluții este clar: multă cantitate și tot mai puțină calitate. Concursul s-a mutat de pe tărâmul textelor pe cel al autorilor.

Autorul eseului deplânge declinul unei literaturi cu curajul de a experimenta cu litera, cuvântul, propoziția și fraza. Poeziile unui Eugen Gomringer sau Oskar Pastior sunt concrete, vizuale și auditive. Ele au avut norocul de a fi beneficiat de filozofia comunității generației 68. Individul dispăruse pentru un timp în anonimatul colectivității. Autorul se retrase în culise, în timp ce textele dominau scena. În acea perioadă cade și succesul romanului nou (nouveau roman) din Franța. Aici ar trebui totuși remarcat că această literatură experimentală nu a reușit niciodată să atragă mase largi de cititori.

Autorul ca solitar a devenit în scena literară de azi chiar un unicat. Cine nu se acomodează cu uzanțele circului n-are șanse de supraviețuire, listele de bestselluri rămânând pentru el vise deșarte. Stilul deci face din autori firme-ego în marea economie de piață a literaturii. Și acest stil are o caracteristică anume:

eul

. Tot mau mulți literați scriu despre ei înșiși, despre familiile lor, prieteni și cunoscuți, combinând realitatea cu ficțiunea. Eseistul are și aici dreptate. Acest stil poate fi recunoscut destul de ușor: propoziții simple, ușor de citit, ușor de memorat și tot atât de ușor de uitat. Aceste texte promit însă succes literar, fiindcă satisfac voierismul cititorului și dorința lui de distracție (spirituală) cât mai confortabilă.

F. Ph. Ingold i-a observat și pe autorii din scena literară virtuală. A constatat o intensivă și permanentă influențare reciprocă între autori și cititori. Asta duce – datorită mijloacelor tehnice – la existența tot mai multor texzte neterminate. Se pare că aceste texte, mereu deschise pentru eventuale corecturi, capătă o oarecare normalitate. Scriitorii din scena literară virtuală sunt cu nimic mai slab decât cei din rafturile librăriilor, dar nici mai buni. Și în creațiile lor predomină

eul

, câteodată chiar văitărește.

Autorul eseului concluzionează cu trei termeni: devalorizare, nivelare, influențare. Nu prea îmbucurător, dar nici chiar descurajator, atâta timp cât anual se editează numai în Germania între 80 și 90 de mii de titluri beletristice noi și mai ales cât timp vânzările se mișcă într-o curbă ascendentă. F. Ph. Ingold nici nu face propuneri pentru a schimba eventual această situație. Probail că nici nu le posedă. De aceea se limitează doar la simple constatări.

Librăriile mari oricum sunt mulțumite cu această situație, cât timp aceasta le carantează un oarecare succes economic. Și să nu uităm: și un Karl May s-a vândut dintotdeauna mai bine - cu mult mai bine - decât un Paul Heyse, doi prozatori germani din aceeași generație, al doilea purtător al Premiului Nobel (1910). Și la ce persoană a scris creatorul lui Old Shatterhand? Tot la prima.