agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-08-02 | |
Edgar Degas s-a autodefinit ca pictor clasic al vieții moderne. Pictorul, membru marcant al grupului impresionist, era un aristocrat distant și intransigent ce părea că poate crea fără efort. Acest fapt deghiza uneori retușurile obsesive ale pânzelor sale, detașându-l de temele centrale ale curentului impresionist, în special prin pictura de peisaj, prin plein-air, refuzând totuși să picteze în aer liber. „Nu era fascinat de culoare și de efectele pensulei, ci de contur și de schițe, reușind să egaleze opera lui Monet și Renoir. Niciun alt artist din vremea sa nu a experimentat la fel de mult, Degas excelând în sculptură, gravură, pastel, ulei, fotografie, prin care a explorat chipul uman, în special pe cel al femeii.”(Tim Marlow, „Impresioniștii”)(*).
Părinții lui Degas erau bancheri, persoane cu aspirații aristocratice – tătăl originar din Napoli, iar mama, din New Orleans. Hilaire Germain Edgar Degas, s-a născut la Paris pe 19 iulie 1834 și a avut o copilărie privilegiată. Pe parcursul vieții Degas nu a suferit de nevoia banilor care fură timpul creatorilor, și nu numai… Tatăl său l-a îndemnat să urmeze o carieră în Drept, pentru a conduce afacerile bancare ale familiei. „Degas s-a conformat, însă era mereu la Luvru, copiind febril operele maeștrilor, obicei care i-a rămas multă vreme. Era foarte încrezător, ambițios, avid de a învăța, aranjându-și câteva întâlniri cu clasicistul Dominique Ingres, are l-a sfătuit pe tânărul aspirant «să deseneze multe contururi, nu din natură, ci din memorie și din gravurile maeștrilor»”(*). Degas, la 22 de ani, dornic de a-și cunoaște rudele și calasicii, pleacă în Italia. Timp de trei ani a studiat, a călătorit și și-a vizitat rudele. A poposit apoi în Florența, la Laura Bellelli, mătușa sa, pe care a pictat-o împreună cu soțul și fiicele lor. „Familia Bellelli”(1860), e prima lucrare majoră, reprezentând porteretul unei familii nefericite. E ca un tablou istoric grandios. „Mătușa Laura apare preocupată și tristă. Tatăl său, bunicul lui Degas, murise de curând, chipul său apărând în desenul în cretă roșie din spatele Laurei. Distanța dintre soț și soție arată că cei doi nu au o căsnicie fericită. Laura i se plânsese nepotului despre soțul său, iar disprețul baronului este evident din reținerea cu care, condescendent, este întors către familie și pictor. Atitudinea și expresia fetițelor înseninează atmosfera apăsătoare, ele apărând agitate și nerăbdătoare să scape de chinul de a poza. Singurul vioi și senin este câinele, abia vizibil în colțul din dreapta-jos, care e pe fugă și al cărui cap Degas nu l-a inclus în tablou, întărind ideea de instantaneu al vieții, dar îndelung pozat.”(*). Degas s-a întors din Italia în 1860. „Fete spartane provocând băieți” e unul dintre primele tablouri pictate la Paris. Pictorul este în luptă cu ideea de istorie și de tablou istoric, dar nu s-a oprit asupra italienilor din secolele XV-XVI sau a romanilor, ci asupra Greciei și Spartei. „În fundalul triunghiului, spărgând mijlocul tabloului, apare bătrânul Lycurgus, legiuitorul. Alături, părinții necăjiți de edictul prin care el obligă fetele să lupte, prim-planul descriind tensiunea dintre grupurile de fete și băieți. Paralela cu istoria se oprește aici. Tabloul nu e o imagine arheologică a unui peisaj grec idealizat, a unei scene saprtane. Pictorul suprapune ideile de modern și de clasic, chipurile copiilor fiind, de fapt, cele ale ștrengarilor parizieni, pe care Degas îi vedea pe străzile din Montmartre.”(*). Modernul și viața modernă se strecoară către privitor din siluetele impudice ale personajelor masculine. Asupra acestui tablou, pictorul a revenit de mai multe ori, iar expunerea lui nu a avut loc nici în 1880, când pânza a fost respinsă de la expoziția impresionistă, poate din cauza ignorării picturii istorice tradiționale. Viața modernă a luat locul istoriei în arta lui Degas datorită lui Edouard Manet și a prietenilor săi pe care îi întâlnea la Café Guerbois. La poalele colinei Montmartre Degas a întâlnit artiști ca Monet, Renoir și Cézanne, cu care s-a unit în 1874, cu ocazia primei expoziții impresioniste. Degas nu era interesat să picteze peisaje, dar caii îl fascinau, începând astfel să picteze o zi la hipodrom. El explorează pentru prima dată tema curselor de cai, un spectacol contemporan, cu un succes crescând în Franța. A pictat mondena cursă de la Longchamps, unde e redat un hipodrom suburban și coșurile fumegânde ale fabricilor. „Caii și călăreții se adună nerăbdători la linia de start, mulțimea fiind vizibilă dincolo de forfota cailor. Detaliul este observat și redat cu un control tipic lui Degas. El creează și senzația de ușoară accelerare a mișcărilor prin luciul culorilor hainelor jocheilor, care atrag privirea de la stânga la dreapta către gruparea triunghiulară compactă din centrul tabloului.”(*). Degas a schțat mult pentru acest tablou, ca întotdeauna, dar a și sculptat în lut forme de cai și a analizat fotografii, pentru a înțelege cum arată în tridimensionalitate și cum îi poate reda fidel în pictură. Această explorare spațială a apărut în portrete și în naturile moarte. În „Orchestra de la Operă”, pictat în 1869, extinde explorarea perspectivelor diferite, ceea ce a anunțat o nouă direcție a artei sale. „Este o imagine originală, o vedere «de jos» a lumii, a scenei, partea superioară și cea inferioară contrastând puternic. Tabloul a fost început ca un portret al lui Desire Dihau, un fagotist din orchestra Operei din Paris.”(*). Fagotistul poate fi văzut în tablou alături de colegii săi, într-o porțiune foarte aglomerată. Uneori chipurile și instrumentele se suprapun, ascunzându-se privirii. Perspectiva lui Degas amplifică totul, el fiind acolo jos, cu ei. Deasupra lor plutește o simfonie intensă de roz și verde, balerinele «decapiatate» fiind prima apariție dramatică în opera sa. Ele plutesc, contrastând cu orchestra imobilă, colorate de un penel energic, în contrast cu alb-negrul orchestrei. Reputația lui Degas se datorează tablourilor cu balerine, ele dând tonul multora dintre picturile sale. Mai mult de jumătate dintre acestea tratează baletul. „Clasa de dans”, tablou complex, a apărut la expoziția impresionistă din 1874. El prezintă lecția de balet a lui Jules Perrot, reputat coregraf, poziționat în tablou ca un colos, în mijloc. Balerinele sunt răspândite pe diagonală, aidoma unei frize clasice. Compoziția este compactă și inteligent înfățișată, artistul exersând aici propriile tehnici și oferind un spectacol virtuos prin contur și culoare. Această lume a fanteziei ascundea intențiile lui Degas: „Mi se spune , «pictorul balerinelor», însă nu se știe că pentru mine ele sunt un pretext pentru a picta țesături minunate și a reda mișcarea.” Degas înfățișează și imagini din culisele vieții femeilor, uneori în ipostaze încântătoare, dansând, alteori trudind din greu, supuse corvezilor. Tabloul „Spălătoreasa” devenise o figură culturală în Paris în anii 1860-1870. Degas adoptând-o primul ca temă. „În acest superb și «aburind» tablou, vedem o femeie iluminată din fundal. Este o siluetă, care trudește cu un fier de călcat, încadrată de cămășile de deasupra și de faldurile de vopsea din prim-plan. O imagine eroică, ce exprimă compasiunea sa față de femei. Interesant este trecutul tabloului, în ceea ce privește împresionismul. Degas l-a pictat pentru un prieten, în 1873, împrumutându-l apoi pentru expoziția impresionistă din 1876. Nu l-a returnat, pictând în schimb o versiune mai mare și finisată și plănuind să-l termine pe acesta. Însă a realizat că efectul dorit era cel mai bine redat aici. A încercat să-l retușeze, căci privind atent, putem vedea semnătura ușor acoperită de vopsea. Lumina care se îmbină cu aburul, acest efect de abur, iată ceea ce l-a satisfăcut în final.”(*). Există în acest tablou un consens coloristic. Penelul redă ușor finețea femeii prin tușe ușoare, imitând mișcările fierului de călcat. Aproape se pot imagina spălătoresele lui Degas trecând de la serviciu pe la cafenea, pentru o binemeritată băutură… „Absintul”(1876) înfățișează un cuplu într-o cafenea. Au privirile pierdute, iar femeia are în față un pahar cu absint. Cu un deceniu în urmă, Manet pictase un bărbat elegant care bea absint, dar tabloul lui Degas este mai detaliat, neidealizând nici cafeneaua și nici băutura, îndeajuns de nocivă pentru a fi inetrzisă până la finele secolului. Aici e zugrăvită o lume mohorâtă și dură, din care singura evadare este expediția etilică. „Tabloul a provocat reacții puternice la expoziția impresionistă din 1876, iar faima sa l-a făcut să fie vândut unui colecționar britanic. Degas a participat la șapte dintre cele opt expoziții impresioniste, devenind cel mai direct membru al grupului. El susținea solidaritatea de grup pentru a promova «noua sensibilitate». Nu a fost de acord ca termenul de «impresionism» să fie colectiv, numindu-se pe sine și pe ceilalți «realiști», accentuând importanța vieții contemporane ca sursă a artei. Monet, Renoir, Pissarro pictau afară, Degas rămânând hotărât înăuntru. Vederea îi slăbise, era miop, iar lumina puternică îl deranja. Descria lumina zilei ca fiind: «prea mult Monet pentru mine». Era fascinat de întuneric, la propriu și la figurat, fapt care a dus la un măreț experiment imagistic și tehnic.”(*) Unul dintre cele peste 400 de monotipuri create în anii 1870-1880 îl reprezintă tabloul „Clientul”(1879). Procedeul de aici constă în pictare cu cerneală pe o suprafață metalică, aplicarea unei coli, apoi trecerea sa prin presa tipografică. Cernela de pe matriță este ștersă pentru a reda un efect voalat. Totul se potrivește temei bordelului, redată frecvent și explicit de pictor. Cele două prostituate goale așteaptă alegerea clientului. „O descriere întunecată a unei lumi în vogă la Paris, strict interzisă, pe care Degas a cunoscut-o direct. Artistul frecventa bordelurile, fapt dovedit în scrisorile trimise prietenilor și evident și în monotipurile sale.”(*). Pe Degas îl interesau și viața privată și cea publică, pictând un tablou cu acrobata Lala, a cărei reprezentație era o senzație la Paris în anul 1879. Cea mai spectaculoasă specialitate a domnișoarei era să fie ridicată de dinți, tabloul imortalizând această „încleștare”. Imaginea surprinde echilibrul perfect al acrobatei, în fața căreia privitorul e cuprins de suspans și admirație, ca și cum ar fi chiar în arenă. Degas a creat agitație în 1886, la ultima expoziție impresionistă, cu portrete de femei îmbăindu-se, spălându-se și uscându-se. Criticii le-au considerat urâte, iar tema jignitoare, deoarece, spre deosebire de nudurile clasice care zburdau în apă, aceste femei au ceva clandestin. „Până acum, poza nudului presupunea prezența unui privitor. Însă femeile mele sunt obișnuite, surprinse parcă prin gaura cheii.” „De fapt, pictase în atelier, observându-și atent modelele și insistând pe gesturile corpului omenesc, nu pe starea sufletească a femeii. Chipurile sunt arareori vizibile, anonimitatea întărind faptul că acestea sunt studii ale corpului, observat atent și redat senzual într-un alt mediu: pastelul. Peste schița inițială în cărbune, el adaugă pastelul viu colorat în stilul inimos impresionist. Degas agrea pastelul pentru că era un mediu uscat care putea fi retușat mult mai ușor. Praful pastelului putea surprinde licărirea a ceva fugitiv. Pastelul l-a făcut să spună: «Eu colorez prin contur».”(*). Cu ultimele nuduri, Degas a încheiat cronica femeilor contemporane, redându-le aproape obsesiv, în orice ipostază imaginabilă, folosindu-le ca mijloc pentru experimentele sale artistice. În anii 1890, văzul i s-a deteriorat, imaginile femeilor devenind radicale, zugrăvite mai de aproape și în forme tot mai abstracte. Formele, reprezentând siluete de dansatoare, sunt suprapuse, mișcarea însă este împinsă către provitor, amplificată fiind de pigmentul pastelului, ce creează efectul de caleidoscop. „Un final demn de «pictorul balerinelor», un tablou care amețește privitorul, cu un stil și o temă animate și care ridică pastelul la rang de artă. În mod ironic, pe final, a folosit culorile simple și nuanțate, apropiindu-se de stilul impresionist și anticipând abordarea expresionistă ce va înflori în secolul următor.”(*). Așadar, secolul XX va veni cu un fel de eradicare a patologiei oftalmice de care suferea Degas… Tămăduitorul era un „medic” numit Expresionism. Exprimarea sintetică a pictorului și teoreticianului artei moderne Wassily Kandinsky, „emoție – sentiment – operă – sentiment – emoție”, reprezintă „medicamentația” ce detașează reprezentarea vizuală impresionistă, formarea imaginii „în jurul ochiului”, dând prioritate compoziției, întemeiată pe formarea imaginii „în jurul creierului”, accentuând grafismul liniei expresive, planurile mari, decorative, culorile violent contrastante. După spusele unui prieten, Degas după 1900 era „o epavă”, orb, parțial surd și aproape izolat. El nu mai putea crea nimic, dar arta sa era tot mai aclamată. Travaliul său, simțul experimentării, viziunea complexă asupra vieții contemporane au fascinat artiștii, începând cu Pablo Picasso. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate