În ciuda imaginii sale paupere și caste, Mahatma Gandhi nu a fost privat de conforturi materiale și spirituale. El s-a născut în 1869, într-o familie hindusă a clasei de mijloc din Porbandar. Tatăl său, Karamchand, era administrator-șef. Conform tradiției, Gandhi s-a căsătorit la 13 ani, dar tentațiile soției sale i-au pus curând probleme de conștiință. După trei ani de la nuntă, tatăl lui s-a îmbolnăvit grav, iar Gandhi l-a îngrijit cu perseverență. Dar fiul, și-a permis o „relaxare”, când tatăl său dormea, să-și viziteze soția. În timpul în care cei doi făceau dragoste, bătrânul a murit. Evenimentul a fost traumatizant pentru Gandhi: „Rușinea dorințelor mele carnale, chiar la ora morții tatălui meu, nu o voi uita nicicând. Dorința îmi întunecase mintea.” „Nu și-a făcut datoria, nu a fost lângă tatăl său când a murit. Orice indian își dorește să poată fi alături de părinți în acel moment. Iar părinții doresc și ei prezența unui copil la căpătâiul lor. Este vorba de continuitate, este un lucru universal. El, care de mic își dorise să-i servească pe cei în vârstă, a cedat în fața dorinței.” (Rajmohan Gandhi, fiul cel mare). „Astfel și-a trădat tatăl, iar el era un fiu foarte bun. Era un adevărat conflict între conștiința lui puternică și dorințele lui sexuale atotcuprinzătoare.”(Sudhir Kakar, Psihanalist, Universitatea Harvard). A urmat apoi încă o lovitură groaznică pentru Gandhi. Soția sa era însărcinată, însă copilul s-a născut prematur și nu a supraviețuit. Gandhi a tras concluzia că este tot el vinovat, arogându-și două păcate: a făcut dragoste cu soția lui când era gravidă și l-a părăsit pe tatăl său care era pe patul de moarte. „Sexualitatea sa blestemase trei generații: tatăl, fiul și pe el. Nu era vorba numai de el, ci de toate generațiile.” (Sudhir Kakar, Psihanalist, Universitatea Harvard).
Gandhi, a studiat Dreptul la Londra. În această perioadă a uitat viața convențională din micul oraș natal din India. El intră în contact cu idei și influențe care aveau să-i schimbe viața. Nu era un indian tipic, fiindcă punea la îndoială multe lucruri indiene. Iubea India, dar voia să învețe lucruri din întreaga lume. A învățat multe în Marea Britanie și în Africa de Sud. La Londra, Gandhi a explorat multe idei religioase și filozofice, dar a juns să le practice abia în 1893, în Africa de Sud. Punctul forte al vieții sale era viața în comun. În India și în Africa de Sus, a fondat mai multe ashramuri. Aceste ermitajuri erau inspirate de Lev Tolstoi, care dorea revenirea la o viață rustică, ele fiind in extremis modele de societăți utopice. În ashram, Gandhi avea o rutină zilnică strictă, care trebuia să-l ajute să atingă puritatea spirituală. El făcea sport, își bea laptele și lua un mic dejun cântărit, apoi își făcea treaba, după care masajul, apoi plimbarea zilnică, apoi manichiura… Respecta cu religiozitate rutina. Rajmohan Gandhi: „Dorința de a fi instrumentul perfect al lui Dumnezeu era foarte puternică. Dorea să fie perfect din punct de vedere fizic, moral și spiritual. Considera că trupul este important, dorea să fie ca un sportiv.”
În Africa de Sud, Gandhi a început să țină post – o tehnică pe care o va folosi cu succes mai târziu. „Spunea că postul îi dă un sentiment deosebit de pace interioară. Atunci avea o claritate intelectuală și morală incredibilă. A postit înaintea tuturor evenimentelor politice majore; de exemplu: înaintea mișcărilor pașnice de protest.” (Prof. Bhikhu Parekh, Școala Londoneză de Economie). A stabilit o disciplină strictă între el și cei ce îl urmau. Aceste reguli trebuiau respectate în toată lumea. „Oamenii se temeau de disciplina sa. Știau că nu se fac compromisuri. Știau că nu se acceptă comentarii. Totuși sunt tratați la fel. Aceleași standarde i se aplicau și lui, soției sale și întregii sale familii.”(Usha Gokani, fiica cea mare). Pentru soția sa și copii, acest lucru însemna că nu mai aveau parte de o relație specială cu el. „Se poate spune că a decis să renunțe la familia sa. Nu la modul literal, dar au devenit parte a unei familii mai mari.” (Rajmohan Gandhi, fiul cel mare). Fiilor lui le-a fost greu, mai ales celui mai mare, să știe că erau parte dintr-un experiment deosebit. Așa că, nu le-a fost deloc ușor. Când unui fiu de al lui i s-a oferit o bursă la Londra, Gandhi și-a urmat principiile imparțiale, tratându-l ca pe oricare alt băiat. Așa că, el nu și-a trimis fiul la Londra, ci pe altcineva. Pentru soția sa, hindusă tradiționalistă, nu aceasta era viața visată la nunta cu chipeșul Gandhi. Într-un fel, nu aveau de ales. Dacă doreau să-și urmeze chemarea, nu aveau cum să ducă o viață de familie obișnuită.
Gandhi, pentru a deveni o ființă normală, mai trebuia să facă un sacrificiu. Să renunțe la sex, pe care îl descria ca „o risipă criminală de lichid al vieții și de energie”. Parțial, această convingere avea legătură cu credința tradițională că puritatea spirituală se poate atinge doar prin celibat. „Aceasta era viziunea victoriană asupra sexului. Se credea că prin sex se risipește spermă și energie fizică. Se credea că se pierde multă energie. Într-un singur act, credeau ei, se pierdea energia egală cu 24 de ore de muncă intelectuală concentrată sau 48-72 de ore de muncă fizică epuizantă.”(Prof. Bhikhu Parekh, Școala Londoneză de Economie). „Credeau că sperma conține energie. În lipsa ei, apare slăbiciunea. Dacă se păstrează în corp, atunci memoria, inteligența, vitalitatea sunt bune. Se întâmplă numai lucruri bune.” (Sudhir Kakar, Psihanalist, Universitatea Harvard). Se credea că, dacă această energie nu se risipește, se poate folosi în alte scopuri. Era dimensiunea spirituală. Decât să risipească energia, mai bine o transformau în energie spirituală prin sublimare. Ceea ce nu a fost decât substanță fizică, poate deveni o forță spirituală modelatoare de suflete.
După mai multe încercări ratate de a renunța la sex, la 37 de ani, Gandhi și-a anunțat soția că vrea să trăiască restul vieții în celibat. „Cunoștea intensitatea iubirii fizice. Știa că iubirea fizică va sta în calea scopului său de a servi întreaga lume. Dacă dorea să iubească întreaga lume, trebuia să renunțe la sexualitate. Știa foarte bine că sexul îl făcea să-și iubească soția și să o dorescă mai mult decât orice altceva. Avea planuri mai mari pentru el.” (Rajmohan Gandhi, fiul cel mare). Sexul nu era pentru el doar o pierdere de energie. Asocia dorința masculină cu violența, „un șarpe care mușcă”. Era începutul luptei sale de a-și învinge masculinitatea. Era deranjat de propria lui sexualitate, dorința masculină, iar această problemă l-a obsedat toată viața. A nutrit emasculația în favoarea feminității. Pentru el, sexualitatea feminină era un mod de a obține plăcere sau doar îndeplinirea unei obligații din partea femeii. Sexualitatea masculină diferea prin caracterul ei expansionist. Dincolo de plăcere, apărea simțul dominației. De aici e posibil să se tragă și obsesia sa cu rezistența non-violentă. Gandhi afirma că celibatul său stă la baza acțiunilor sale politice. Principiul non-violenței depindea, după el, de castitate (brahmacharia).
Gandhi, la vârsta de 40 de ani, a ajuns la punctul în care fizicul, spiritul și politica sa s-au unit într-o unică filozofie: non-violența (ahimsa). El era avocat de 13 ani în Africa de Sud. Experiența lui cu rasismul l-a determinat să lupte pentru drepturile conaționalilor indieni. Avea deja o reputație de oponent redutabil al Imperiului Britanic. Până aici luptase în tribunal, în public și prin ziarul său. În 1907, la un an după ce renunțase la sex, a organizat primul protest non-violent în masă. Astfel s-au pus bazele unei politici noi, care avea să zguduie Imperiul Britanic și să-i asigure lui Gandhi locul în istorie, ca părinte al non-violenței. „Omul universal, Mahatma, cum îl vedem noi, era un activist politic, care întindea o mână altor religii. Își organizase viața de familie, învățase să fie o persoană politică însușindu-și manevrarea și manipularea ca instrumente inerente acestui rol. În cei 21 de ani, și-a perfecționat profilul moral și politic.” (Prof. Bhikhu Parekh, Școala Londoneză de Economie). Victoria din Africa de Sud l-a convins să înceapă lupta acasă. Noua politică, bazată pe credințele despre trupul său, a dat naștere unei extraordinare mișcări pentru independență.
În 1915, Gandhi a călătorit cu trenul prin India, cu scopul de a studia viața oamenilor de rând sub regimul colonial. El călătorea cu clasa a treia și stătea în casele săracilor. Părăsise cu 20 de ani în urmă India ca un tânăr privilegiat. S-a întors în țară la 46 de ani, ca activist politic experimentat. Între timp, trupul său devenise centrul practicii sale politice. Dorința sa era de a-și folosi corpul ca simbol pentru a încheia regimul colonial. Ca să schimbe India, trebuia să o conducă. Iar ca să o conducă, trebuia ca India să se relaționeze la persoana lui. Nu ajungea simpatia intelectuală, trebuia să fie acceptat în inima lor. Iar pentru aceasta, era necesar să folosească simboluri. La întoarcerea acasă, Gandhi și-a schimbat complet imaginea. Deși nu era politician, a înțeles puterea imaginii politice. A abandonat îmbrăcâmintea occidentală. Prin noua îmbrăcâminte, a dat semnalul indienilor că a revenit acasă. Acorda prin aceasta respectabilitate oamenilor săraci, respingând indigenii bogați și hainele lor fine. Gandhi dorea să facă o impresie politică mult mai puternică. În 1921, a anunțat că va purta doar o țesătură de bumbac în jurul taliei. Dar, avea de gând să o poarte promoțional numai cinci săptămâni, pentru ca India să producă și să folosească bumbac autohton. Pe jumătate dezbrăcat în public, el a șocat până și suporterii săi loiali. Rajmohan Gandhi: „Cei mai apropiați colegi ai săi au încercat să-l facă să înceteze. Nu mai exista vreun lider indian care să se prezinte fără haine. Bunica mea i-a spus că nu se poate așa ceva, că e o decizie greșită și că ar trebui să poarte din nou haine normale.” „Clasa de mijloc, influențată de Vest, era foarte suspicioasă. Considerau că este periculos. O parte importantă a Indiei i-a devenit ostilă. Au înțeles care era mesajul politic al schimbării de îmbrăcăminte.”(Prof. Ashis Nandy, Centrul pentru Studierea Dezvoltării Societății, Delhi). În ciuda uimirii clasei de mijloc, cei săraci au înțeles mesajul îmbrăcămintei lui Gandhi. Femeile erau inspirate și ele de smerenia sa și de respingerea explicită a trăsăturilor masculine. „În nordul Indiei, pe vremea aceea, în familiile bogate, femeile nu aveau voie să iasă din casă. Multe nu văzuseră nici măcar strada pe care locuiau. Iar Gandhi le-a chemat să lupte pentru libertate, să iasă din casă. Femeile au început să iasă și să participe la procesiuni. Și au ajuns la închisoare. N-au cerut permisiunea soților sau a rudelor. Chemarea lui Gandhi era supremă pentru ele.”(Nirmala Deshpande, locuitoare în ashram). Gandhi admira rezistența pasivă a femeilor, drept pentru care voia să-și dezvolte calitățile feminine și să devină mama națiunii. Mulți membri ai parlamentului însă și-au arătat nemulțumirea. Ei credeau că Gandhi va efemina bărbații, iar o luptă împotriva celui mai puternic imperiu din lume nu se poate duce cu strategii și cu arme feminine. Dedicarea lui Gandhi nu era o strategie, ci doar o parte a idelului său de viață. Abordarea lui Gandhi a fost greu acceptată așadar de către politicieni, însă îmbrăcămintea sa insolită și valorile feminine aminteau de un complex istoric de inferioritate masculin. „Începând de prin anul 1880, mulți indieni proieminenți au studiat problema Indiei, această civilizație vibrantă de milioane de oameni. Cum ne-au putut coloniza englezii ? Ce nu e în regulă cu noi ? Mulți spuneau că e important să devină puternici fizic. Voința nu ajunge, vestul reprezintă puterea fizică. Ca să-l înfrunți, ai nevoie de putere fizică.” (Prof. Bhikhu Parekh, Școala Londoneză de Economie).
Gandhi credea în putere, dar nu și în violență. Ceruse tinerilor să-și facă trupul de oțel pentru lupta de eliberare. A inaugurat chiar o serie de săli de sport. În martie 1930, a respins acuzațiile de emasculare a cauzei, organizând cea mai mare campanie non-violentă numai cu bărbați, numită „Marșul Sării”, împotriva taxei britanice pe sare. Bărbații trebuiau să suporte reacția britanică și să reacționeze pasiv, conform principiilor lui Gandhi. Protestul s-a soldat cu un mare succes. A adunat mii de suporteri și a generat multă publicitate. Gandhi a devenit astfel un jucător-cheie. Nimeni nu mai putea să-i nege importanța pe scena politică, parțial datorată imaginii extraordinare pe care și-a conturat-o. Astfel, apelul său la mase și abilitățile politice de elită l-a transformat într-un real pericol pentru guvernarea colonială, Gandhi devenind simbolul Indiei străvechi cu lunga sa istorie.
În august 1931, Gandhi a navigat spre Marea Britanie să ia parte la o masă rotundă privind viitorul Indiei. Trebuia, ca și englezii, să înțeleagă motivația politică a imaginii lui. Pentru a-și evidenția solidaritatea cu săracii, el a stat în cartierul East End al Londrei și nu la hotel. „Oricare va fi rezultatul misiunii care m-a adus la Londra, voi lua cu mine amintiri plăcute despre șederea mea printre săracii din estul Londrei.” Imaginea sa extraordinară a șocat populația britanică. Vizita la rege, îmbrăcat sumar, a stârnit indignare. El a afirmat atunci: „Regele era destul de îmbrăcat pentru amândoi.” Dacă succesul în fața oamenilor simpli era indubitabil, politicienii s-au arătat suspicioși. Churchill l-a descris ca pe un avocățel trădător care pozează în fachir aproape gol. „Era un om care urmărea anumite ambiții politice, dar care avea ambiții etice mult mai importante. Mulți dintre contemporanii săi l-au crezut un politician viclean. Credeau că sanctitatea este doar o fațadă pentru politica sa.” (Prof. Ashis Nandy, Centrul pentru Studierea Dezvoltării Societății, Delhi). Imaginea lui Gandhi afectase mult politica britanică. Conferința a avut de suferit din cauza tensiunilor cu musulmanii, pe care Gandhi n-a putut să le rezolve. Acest insucces l-a considerat drept o dovadă a lipsei sale de putere spirituală. S-a întors în India decis să-și dubleze eforturile.
În același august 1931, Gandhi a revenit în India, din Marea Britanie, cu mâna goală. Conferința a expus tensiuni religioase în delegația hindusă. Gandhi luptase pentru independență timp de 15 ani și credea că mai poate uni India, dacă reușea să schimbe oamenii. Ashramul său a fost locul de început al acestei revoluții. Rajmohan Gandhi: „S-a dedicat unui țel extrem de dificil. Voia să elibereze India, dorea împăcarea hindușilor cu musulmanii, voia ca cei din caste să recunoască cât de crunt au fost tratați paria. Voia ca India să devină curată și igienică. Dorea toate aceste lucruri și se solicita foarte tare, la fel ca pe cei care erau dispuși să-i fie colegi și să lupte cu el.” Dar, în opinia publică indiană era indusă ideea că liderul ashramului voia să umple India cu sfințișori, fiind prin aceasta nerealist. Regimul din ermitaj era atât de strict și sever, încât orice persoană normală ar fi cedat. Rajmohan Gandhi: „Celor care au fost de acord să lucreze cu el le-a spus: «Sunt generalul unei armate non-violente. Mă veți asculta ?” Cea mai dificilă regulă din ashram era celibatul, mai ales pentru cei căsătoriți. Pentru Gandhi era singurul mod de a-ți iubi aproapele. Dacă acest ideal se putea atinge, India, credea el, avea să fie salvată. Dar, idealul, definit ca ceea ce trebuie să fie, nu este niciodată reductibil la real. Idealul, fiind un concept al unei perfecțiuni pe care rațiunea îl pretinde și a cărui experiență nu oferă nici un exemplu, rămâne intangibil…
Chiar și la 60 de ani, lui Gandhi îi era greu să respecte celibatul: „În cazul meu, dorința sexuală este cel mai greu de reținut. A fost o luptă continuă și e un miracol că am supraviețuit. Este ca mersul pe tăișul lamei.” Gandhi a experimentat multe modalități de a-și reduce dorința. „Există multe moduri de a trăi în celibat. Pentru Gandhi, mâncarea a devenit foarte importantă. Alimentele care sporesc dorința nu trebuie consumate: ceapa, usturoiul, condimentele, chili. Credea că laptele de vacă este interzis, dar cel de capră este bun. Numai gurmanzii discută atât despre mâncare, dar o și mănâncă. El vorbea despre ce nu mănâncă. În acest fel, era obsedat de sex. Îl obseda sexul negat, cel pe care nu îl dorea.” (Sudhir Kakar, Psihanalist, Universitatea Harvard). Versiunea de celibat a lui Gandhi era surprinzătoare. În loc să se îndepărteze de femei, se înconjura de acestea. Potrivit tradiției, persoanele religioase care practică celibatul, evită contactul cu femeile. În schimb, Gandhi era înconjurat de femei frumoase în ashram. Voia să fie înconjurat de femei și să nu fie deloc atras sexual.
Gandhi s-a testat pe sine și pe femei până la extremă. Și-a împărtășit cele mai personale aspecte ale vieții cu colegele sale de ermitaj: „Am crezut că au fost plângeri în ashram. De ce face Sushila baie în aceeași sală în care fac și eu baie ? A fost ideea mea. Nu o privesc cât timp face baie. Singura problemă este că mă masează și eu sunt gol. Trebuie să fiu foarte atent în timpul acelui masaj.” Convingerea naivă a lui Gandhi că sexualitatea femeilor este pasivă îl împiedica să vadă tensiunea sexuală pe care o crea. „Problema era că femeile se îndrăgosteau de el. Voiau să se apropie de el, erau geloase. Conta cu cine vorbea mai mult, cu cine își petrecea timpul.” (Sudhir Kakar, Psihanalist, Universitatea Harvard).
Gandhi practica non-violența cu oameni cu temperamente diferite, care trăiau împreună. Astfel, după afirmația unui locuitor al ashramului, această comunitate putea deveni un fel de grădină zoologică. Modul de viață din ashram a verificat limitele disciplinei lui Gandhi. Una din apropiatele sale era Madeleine Slade, fiică de amiral, care a intrat în ashram în 1924, după ce a citit o carte despre el. Gandhi o admira mult și i-a dat numele sfintei indiene Mirabehn. Cei 24 de ani petrecuți împreună le-au testat încontinuu disciplina. El a fost foarte implicat în relația cu Mirabehn. Ea de câte ori se apropia prea mult de el, era alungată, dar imediat îi scria și o informa că se gândește numai la ea. În ambele cazuri, dragostea era sublimată. Protestul lor mergea totuși prea departe, fiindcă erau împotriva Naturii, iar „ceea ce nu este natural, e imperfect”…
Gandhi nu permitea sentimentelor personale, chiar și intense, să stea în calea scopurilor sale spirituale și politice. În 1942, ultima oară când a încercat unirea țării împotriva Imperiului Britanic, a lansat campania „Părăsiți India”, dar, la 73 de ani, puterea sa politică scădea, ca visul utopic de unire a Indiei. A fost încarcerat timp de doi ani la palatul Aga Khan din Poona. Când un val de violență s-a răspândit în țară, Gandhi a anunțat că va posti trei săptămâni, ca să oprească măcelul. Postul nu avut un efect politic, ci i-a afectat trupul plăpând, care devenise simbolul tragic al disperării sale. Ca o lovitură în plus, preaiubitul său prieten și secretar, Mahadev Desal, încarcerat împreună cu el, murise de curând după un atac de cord. În mai 1944, a murit și soția sa, cu care fusese însurat 62 de ani. Gandhi părea că pierde totul. Neîmplinirea spiritualității sale nu îl mai lăsa să schimbe nimic. „Mahatma și sfinții trebuie să se ridice deasupra emoțiilor. Nu ar trebui să simtă disperarea. Este vorba de o liniște interioară, instalată de zâmbetul lui Buddha. Gandhi simțea că nu a reușit să atingă această stare. Non-violența nu i-a reușit, nimic din ce a crezut nu i-a reușit. Era doar un bătrân foarte singur și deprimat.” (Sudhir Kakar, Psihanalist, Universitatea Harvard). Răspunsul său la criza spirituală este previzibil și extraordinar. S-a hotărât să-și rateze trupul din nou, pentru a vedea dacă a devenit eunucul lui Dumnezeu, așa cum se autodefinise. Însă, în loc să-l ajute, experimentul l-a izolat și mai mult.
În 1945, mai rămăseseră doar doi ani până la independența Indiei, iar tensiunile religioase însemnau că va exista și un stat musulman: Pakistan. Viziunea lui Gandhi nu se potrivea cu realitatea țării. După 30 de ani la conducerea mișcării, el devenise doar o icoană. India dorea independența și avea nevoie de reconciliere. Dilema lui Gandhi era că lupta pentru independență, condusă de el, făcea adesea reconcilierea și mai dificilă. Lupta pentru independență adâncea diviziunile din India.
În noiembrie 1946, Gandhi a călătorit prin statele din nordul Indiei, în care izbucniseră lupte dure între hinduși și musulmani. Eforturile lui de a-i împăca i-au făcut dușmani de ambele părți. Când trecea prin sate, i se aruncau insulte, cioburi de sticlă și excremente pe cărarea pe unde umbla desculț. Umbla desculț, pentru că pe acel teritoriu muriseră mii de oameni, iar solul, fiind pătruns de sângele lor, îl simțea sfințit de pașii lui. Gandhi era distrus. Nimeni nu înțelesese mesajul pe care îl transmisese timp de 40 de ani în propria sa țară. Nu reușise să impună non-violența ca superioară violenței. Își pierduse influența politică și se îndoia de sine. Sperase că celibatul avea să-i dea puterea de a schimba lumea. Așa că, i-a venit altă idee: să facă un nou experiment al celibatului. Voia să vadă dacă era absolut pur, în cuget, vorbă și faptă.
În trecut, Gandhi dormea lângă colegele lui. La 77 de ani, a decis să se supună unui test și mai dur, dar și bizar: dormea gol cu nepoata sa de 17 ani, Manu. După aceea a rugat-o să-și scrie gândurile și senzațiile care le-a avut. Ea a spus că a avut senzația că a dormit cu mama ei. Gandhi a reușit să elimine și sexualitatea celeilalte persoane, drept pentru care s-a considerat triumfător în experiment. Dar, triumful pentru el, era un scandal pentru alții, deoarece era greu de acceptat gestul său, în ciuda virtuților sale. Și totuși, nu a renunțat la năzuința pentru salvarea purității sub presiunea criticilor. Considera aceasta o trădare de sine: „Dacă nu o las pe Manu să doarmă cu mine, deși eu cred că e esențial, nu este acesta un semn al slăbiciunii mele ? Dacă nu am realizat non-violența perfectă, nu merit doar să mor ?”
În august 1947, India împărțită a dobândit independența. Þara a sărbătorit, dar Gandhi a stat acasă și a postit. Deși era iubit de unii, alții l-au văzut ca un obstacol în calea progresului. Trupul său a fost un instrument de protest, de aceea a crezut că-l mai poate folosi pentru ultima dată. Credea că viața lui va avea un sens numai dacă moartea sa va însemna ceva, schimbând conștiința indiană. „Dacă mor la mine în pat, voi fi fost un Mahatma fals. Numai dacă mor de glonțul unui asasin, cu zâmbetul pe buze și iau numele de Ram când voi muri, voi fi fost o persoană publică adevărată și etică.” Prin martirizare, el voia să facă triumfal principiul non-violenței, acceptând mijloacele violenței, spre a dobândi după moarte ceea ce nu a reușit în viață.
Gandhi a fost împușcat mortal la Dehli, la 30 ianuarie 1948, de un membru al unui grup militant hindus. Dorința lui de a integra musulmanii a fost un obstacol. „Cu toții simțeau că a trăit mai mult decât era util. «De dragul Indiei, pe care o iubim și noi și tu, trebuie să mori. India pe care o visezi nu va supraviețui în lumea modernă.» Este ciudat că asasinul său, Nathuram Godse, atunci când l-a ucis pe Gandhi, s-a înclinat după tradiția hindusă, l-a numit părintele națiunii și apoi l-a împușcat. Aproape cu părere de rău.” (Prof. Bhikhu Parekh, Școala Londoneză de Economie). Lupta consecventă a lui Gandhi, folosind elementul somatic imperfect întru perfecțiunea spiritualității se încheiase. Experimentele lui nu au reușit să aducă oamenii pe verticala balanței în propria țară pe care a iubit-o atât de mult. Dar, imaginea sa de mântuitor și filozofia de non-violență rămân o moștenire de neșters pentru India și întregul mapamond.