În 1989 nu i-a văzut nimeni dormind pe sub poduri, făcând foamea prin garsoniere insalubre sau umblând cu cerșitul pe la prietenii mai înstăriți. Nu se mai uita nimeni la ei, de aceea. Mai mult, imediat ce s-au liniștit apele, s-au reglat și conturile „generațiilor literare”: după cea scoasă din mânecă de Laurențiu Ulici (Dumnezeu să-l odihnească-n pace), s-a făcut mare tam-tam pe „Generația 2000”. Există așa ceva? Nu există? Nu știu. Știu ce a urmat: un mare chiolhan al poeziei românești la care, cu mic, cu mare, am participat benevol și ne-am îmbătat cu apă chioară. Unii au rezistat uriașei alcoolemii – alții au ajuns, bineînțeles, niște veșnici turmentați.

A venit internetul și a desființat presupusa „facere de ordine” din literatură. Au apărut cei cu p... în mână, cu fecundare de patrie, cu strigatul în nopți târzii prin cartierul numit România. S-au răsculat, au dat de pământ cu „cei mari și tari”, au făcut reviste, edituri, scandal. Fix pix: unii au îngroșat rândurile eternilor cheflii, alții au fost potoliți cu funcții, salarii, ieșiri peste hotare pe banii „culturii”.

Suntem, totuși, în 2008, unii din „poeții care nu există” s-au realizat material, au soții, copii, salarii sau mici afaceri îngăduite de aceiași „mari și tari” de odinioară. Alții stau tot pe stradă, scriu poezii prin cârciumi de bloc, uneori mai prind câte-o fătucă dispusă să le asculte versurelele de amor. Cu toții au cca. 40 de ani. Pe vremuri, aveau cel mult 22. Nu-i vedem în prim planul liricii autohtone pe niciunul. Prin antologiile noastre de doi bani. Prin revistele noastre de cultură. Prin sălile pe unde se decernează premii peste premii. Poeții aceștia nu există decât pentru ei și pentru Dumnezeu; ei n-au mințit când au scris mai demult, bătuți de miliție, privați de biblioteci, tunși la zero sau cu domicilii forțate de care, vezi Doamne, numai cei de la București aveau parte.

Iată, acum, suntem trei generații la putere: 1) cei care au fost și mai sunt încă; 2) cei ce batem pragul celor 40 de ani, cei care am crezut pe vremuri că vom schimba România; 3) tinerii de la 20 de ani încolo ce ne văd pe toți ca pe niște epave și care urcă nonșalant pe spinările noastre, ca și cum am fi doar niște trepte (și asta și suntem). Ei au reviste de cultură electronice pe internet, site-uri literare și blog-uri personale, putere de scris și vlagă în trupuri, chestii pe care deși unii din noi le cunoaștem, ne pun în postura boilor ce se uită la poarta nouă. Iar noi – nu!, nu ne retragem, noi suntem cei mari și tari! Þinem cu dinții de mica și marea celebritate obținută, ne aruncăm în proiecte pentru care n-avem forță de finalizare, facem pe grozavii, dăm lecții.

După ce acest jalnic spectacol (deseori televizat) se termină, în spatele nostru, tinerii râd pe înfundate: pentru ei nu există ideea de „generație”. Oricât i-am hăitui sau i-am ademeni cu „sponsorizări”, „premii”, „recenzii”, „lansări de carte”, „situație socială” – nu mai cred în noi. Ne văd așa cum arătăm în realitate: niște fustangii, niște narcotizați cu succesele noastre, niște inoportuni cu pretenții de guvernatori ai literaturii române, niște trepte uzate care li se pot prăbuși la primul pas.

Nu suntem credibili nici noi, nici Uniunea Scriitorilor, nici revistele consacrate, nici cărțile noastre (pe care le-au citit!!!), nici emisiunile TV sau radio unde mergem (pe care le văd și le ascultă!!!), nici „legendele” despre noi; nici măcar nu ne vor fătuțele cărora le mai ostoim setea de „glorie literară” prin câte-o cameră de hotel.

Ei sunt ceea ce am fost noi în 1989 și împotriva lor nu putem face nimic. Nici pentru ei nu avem șanse să facem ceva, nu vor. Ne ignoră. Matematic vorbind, noi suntem „poeții care nu există”.