Dacă ar trebui ca un autor să vorbească despre arta de a se imita pe el însuși, cel mai indicat ar fi Alexandru Vakulovski. Părintele Pizdețului a recidivat în Letopizdeț și, ca un cașalot obosit, a eșuat pe plajele toropite ale repetiției. În pântece i s-a descoperit și ultimul său roman, Bong, cel care l-a și întors cu burta în sus. Caz reprezentativ, (pseudo)romanul Bong (Polirom, 2007), cu copertele sale cartonate și hârtie de bună calitate, dă seamă de agonia literaturii românești de tip beat, fie ea venită și pe linie rusească. Cum s-ar zice: șocul nu merge de trei ori la apă. Ca în povestioara cu Petrică și lupul, nimeni nu se mai sperie, nimeni nu mai juisează în fața violenței, a pornografiei sau a protestelor anarhiste. De ce? Ingredientele astea au ajuns atât de la ordinea zilei, încât a te extazia ori sufoca din cauza lor ar însemna să te expui ridicolului. E simplu: pe cei care încă se mai lasă duși de val îi trimitem la Vakulovski 2, apoi la Vakulovski 1, apoi la Bukowski și la pleiada clasicilor beat (să prizăm pios în amintirea descălecătorului John Clellon Holmes, cu Go). Enunțuri ca „dragostea e ceva care se combină constant cu jegul, cu greața” ne-au fost atât de des repetate, încât le acceptăm ca pe axiome și replicăm plictisiți: la ce naiba îmi tot repeți chestia asta? M-am întrebat cui ar putea fi destinat acest efort editorial remarcabil. Mi s-a răspuns că fanilor scriitorului, în special adolescenților. Bun, dar de ce trebuie să mai cumperi și să mai citești ceea ce deja e bine ordonat pe rafturile creierului? Zeamă din zeama rămasă de la ciorba de iepure? Pe coperta a patra, Liviu Antonesei spune că nu a putut lăsa cartea din mână, atât de intensă i-a fost plăcerea lecturii. Stau și mă îngrijorez: să fi fost lovit criticul de vreo artrită a cotului? Vorbim despre un roman fără story, fără construcție, fără suspans și care, în plus, nu mai aduce nimic nou. Atunci?

Dar să evidențiez câteva motive pentru a face portretul robot al Bongului. Mai întâi animăluțele de pluș, cu care se joacă mai mulți tineri autori români ai zilei, punând bazele semioticii inocenței și sensibilității: „Ursuleții vor fi prea departe să mă poată apăra, toate jucăriile de pluș mă vor părăsi”. Să fie clar, pumnul ridicat să izbească este cel al unui delicat sufletește – iată-ne în plin Hugo. Sunt repetiții obsesive, care ne bat ca pe un cui în cap oprimarea pe care o suportă acest Quasimodo beatnic: „Mâine o să simt iar că nu pot să fac nimic./Mâine o să simt iar că nu pot să fac nimic”. Din cauza lehamitei, inevitabil, sufletul se demonizează: „Iadul sufletului meu e plin de animale hidoase, de îngeri torturați, de beznă și de blițuri cu spaime”. Deci Lautreamont, eventual Dante. Inocentul poluat începe să vadă totul în negru. Tot ce, în mod normal, burghez, era considerat lilial, este perceput cu un ochi încrâncenat. Îngerul à l’oeil méchant, baudelairian, descoperă subsolurile nebuloase ale pasiunii: „Dragostea e ceva care te aruncă din când în când la porci”. Nu că lucrurile asta nu ar fi fost spuse deja de moraliștii francezi ori de unii sfinți părinți – de exemplu Tertulian, care considera până și căsătoria un mijloc infect de satisfacere a pornirilor bestiale, carnale. Citatele pe care le selectez eu aici sunt percutante și oricine ar putea zice că, iată, cât zăcământ de frumusețe între aceste pagini. Deci sunt un încuiat. Problema e că maximele patibulare ale rebelului fără cauză sunt repetitive și nu se încheagă într-o proză. De aceea trag concluzia că Alexandru Vakulovski ar putea fi un poet capabil să ducă mai departe furia lui Aron Cotruș sau pe cea a beatnicilor, la alegere. Cu singura condiție de a scăpa de obsesia de a umple trei sute de pagini cu proteste, ieremiade, blesteme, dezmățuri, scabrozități. Personal, aș fi mult mai impresionat de un poem puternic în care autorul să-și toarne ura, urletul, urâtul, decât de un roman cât o cărămidă, care mă face ori să râd ori să mă gândesc în ce zile se pot depune reclamații la furnizorul de gaze.

Simt nevoia să precizez: nu sunt un tip pudibond sau ipocrit. Nu-l cred deloc pe Alexandru Vakulovski prea dur pentru mine. Din contră, datorită repetiției tematice, teamă mi-e că încep să-l simt prea moale. Ce mă întristează e doar manierismul, rețeta. Și da, există un manierism al anarhiștilor, nu numai al celor eleganți.

Adelante! Urmează stereotipul cu batjocorirea României și a Europei (foarte rar a Moldovei, însă), adică ceea ce putem lua direct de la sondajele de opinie filmate pe stradă, fără să ne mai ofilim nervul optic. „Cu toții suntem niște țigani și niște negri, iar Europa e o curvă care nu știe ce vorbește și ce face. Europa e un cur, o bucată e estul, iar cealaltă vestul”. Dar A. Vakulovski a mai scris asta de vreo câteva zeci de ori, a mai scris-o și Ianuș și...

Începe apoteoza - cuvântul mascotă „căcat” și umilirea de sine, în aparență creștinească, în realitate însă narcisistă: „Incepe o nouă zi de căcat. Încă o zi către nicăieri. Alexandru Vakulovski, ești o curvă”. Căci modelul inconsciu impus este cel al inadaptatului romantic, alter-ego byronian, pușkinian și lermontovian, deși mă îndoiesc că vreun tânăr autor român va sfârși glorios și romantic luptând prin Irak sau duelându-se din considerente de onoare (vestita honra).
Alte marote: corespondența destul de încifrată prin messenger (querido Mugur Grosu) ori declarațiile înfocate ale unei admiratoare pe mail, vodca și drogurile de toate tipurile. Imaginile astfel generate sunt plastice câteodată: „Mai trag un gât de vodcă. Uite că apare soarele. Îmi aprind țigara de la el”. Urmează micțiunea binecuvântată: „Imi deschid șlițul și mă piș. E singura mea legătură cu pământul”. Apoi descrierea mediului infect, cu care ne-am obișnuit, de altfel: „Miroase a pizdă și a cur dogorât. Și a vomă de drogați și de alcoolici cretini”. Perversiunile sunt normale într-un gheto de felul ăsta: „Hai, bă! Jumătate tu, jumătate eu! Eu am s-o fut în cur, da’ tu să-i dai muie, vrei?” Formula asta se repetă preț de câteva zeci de pagini.

Sordidul este contrapunctat de leitmotivul „cactușilor albi pentru iubita mea”, preluat din Letopizdeț. Căci naratorul, așa cum am spus, este un suflet ultragiat atât de familie, cât și de societate. De aici și izbucnirile anarhiste, gen Chuck Palahniuk și Proiectul de Mutilare Universală din Fight Club. Faza din autobuz: „Toți se întorc spre mine și hârâie. O parte chiar merg în patru labe. Smulg o bară de la un scaun și-i lovesc. Afară, descreieraților! Parcă aș juca hochei. La început le zboară capetele, apoi și trupurile. Mi-e greață de putoarea pe care o emană. Încearcă să mă atingă, să mă scuipe. Na și ție! Și ție! Și ție! Și ție! Și ție!”. Noroc de rusismele care se lăfăie cu zecile în paginile cărții. Așa ne închipuim și noi că e vorba de ceva mult mai nou și mai profund, dar mințile noastre mărginite sunt incapabile să penetreze sensurile: „Harms wrote: Zdarova bratuha! Cum sesia? Da la mine blea sa stricat CDRomul înco data blea! Sanatate! Noroc drujisce!”

Am zis ceva de rebel fără cauză? Mă rog, am vrut să fiu politicos. De fapt cauza există și e la mintea cocoșului: tertipurile birocratice pentru ca tinerii basarabeni să nu poată obține viza sau cetățenia română. De aici extrapolări semi-expresioniste: „Cât sunt de sictirit de mine. Cât sunt de sictirit de România, țara proștilor. Þara în care nimic nu e normal. Þara care mă omoară zilnic. Zilnic îmi scoate scalpul și îl ține în colecția de trofee”.

Capitolele au titluri sugestive: abject, inbox, load, no future, doze și mod de administrare, iepuraș rău, vomă, muie, convulsii, tulburări de coagulare, deprimare respiratorie etc. Păcat că între ele comunicarea este aleatorie. De fapt ajunge să citești un singur capitol și e ca și cum ai fi citit toată cartea.

Ideile principale ale cărții sunt două: jeluirea și nervii. Iritante sunt până și posibilele atingeri de imagine: dacă naratorul e pletos, apoi să nu mai fie și alții. Dacă se rade-n cap, sigur va fi imitat de câteva orașe ale patriei. Ca un omphalos al oikumenei sale, cel care relatează se învârte în jurul lui și dezvoltă o forță centripetă ce trage totul înspre sine. Urmează explozia care pulverizează universul coagulat egotistic și tot așa. Procesul se repetă de câteva zeci de ori.

Trebuie să recunosc că parcurgerea anumitor pagini a avut un efect ilariant asupra mea. Așa ar fi certurile dure din sânul familiei, susținute de un limbaj pe măsură. Nu știu dacă autorul s-a gândit un singur moment că abordarea sa naturalistă ar putea genera efecte inverse. Eu unul îmi permit să-l încurajez în sensul producerii comicului burlesc și violent, atât la nivelul gesticii, cât și al limbajului.

Ar mai fi ceva de spus despre mult discutata autenticitate. E clar că Bong nu e autentic decât parțial, întrucât o șarjă naturalistă nu poate da seama de complexitatea unei societăți. Când citim: „Fug de realitate că mă seacă”, ne dăm seama că nici realitatea, nici transfigurarea ei nu sunt de găsit în Bong, ci o considerare a lumii din unghiul millerian, salingerian ș.a.m.d., dar mult mai încrâncenat. Mai departe de atât nu se poate. Un scriitor al frontierei, Alexandru Vakulovski a depășit coloanele lui Hercule, iar acum plutește în derivă. Neștiind încotro s-o ia, execută mișcări de navigație literară din inerție. Nu pot decât să-i doresc să descopere cât mai rapid Indiile din care ar putea aduce o infuzie de capital artistic unui talent viguros, dar haotic și teribilist.