Considerând că ne mișcăm prea încet, că prea puțini autori au ocazia de a-și prezenta textele în cadrul cenaclului nostru, am luat hotărârea, înțeleaptă sperăm, de a prezenta câte doi autori în fiecare sesiune.



Duminica aceasta vom analiza textele Danielei Luca și ale Ioanei Bogdan, urmând ca în săptămânile imediat următoare să întâlnim următoarele cupluri poetice:
- Diana Iepure & Florin Hălălău;
- Adrian Georgescu și Adina Batâr
- Gelu Bogdan Marin și, probabil, Alexandra Mihalcea (nu am luat încă legătura cu ea)
- Gelu Diaconu și ...

Rugăm autorii de mai sus să ne trimită textele cu cel puțin două săptămâni înainte de data cenaclului în care vor apărea. Acest lucru va oferi criticilor invitați timpul necesar de a parcurge textele.

Restul articolului de anunț se repetă așa cum v-am obișnuit:

-trimiteți prin email la adresa [email protected] și o opinie bine documentată asupra textelor de mai jos;
Materialele valoroase vor fi prezentate (de noi sau de autorul acestora) în cadrul cenaclului;
- propuneți evenimente artistice pentru includerea lor în programul cenaclului;
- anunțați cel târziu până vineri intenția de a lectura în cadrul cenaclului și disponibilitatea pentru participare într-una din secțiuni (stand-up poetry, concurs, lectură) în așa fel încât să putem stabili cât mai precis programul exact al manifestării.



DANIELA LUCA


Și nu ar fi iarnă

iarna asta am ascultat numai pinguinii
povesteau cum îngheață timpul
încercând un triplu salt
la patinoarul nopților polare

uneori aprind focul din obișnuință
număr solstiții alung spirite
beau ceai de inima lunii
se spune că dimineața devin
pătrar de femeie
și veghez copii nelegănați

mă îndrept spre o iarnă paralelă
acolo gheața nu există și
în loc de zăpezi
se aștern la întâmplare fulgi de stele

non-objectal night

obiectele ne descălțau în hol
să nu le trezim somnul verde
se plimbau pe lângă noi
priveau prin pereți trecătorii
dezlegați la ură

e calul de negru
îmi spuneai cu grijă pentru
singura mea zi cu glezne oranj
făcută țăndări
la prima respirație a luminii

mă tăiam în muchiile dimineților
ascuțite de lama coșmarului tău
până la măduvă
îmi aminteam cum decupai celule
de inocență
nu ai nevoie de roșu când dormi
îți va deschide cordul
soarele violet

someone is always absent in that moment

sunt priviri printre romburi transparente
văd ca prin fum
uneori acopăr despicături cu cinci cărți
întotdeauna semnate de la stânga la dreapta

nu mai am noțiunea emoție în buzunar
găsesc un typo în meniu
primesc o brazilian coffee

astăzi
e deschisă primăvara la nasturi
orele devin franjuri negri
și dansez rumba pe umbre

îmi amintesc adrian de iarna paralelă
e ultimul timp dincolo de mine
ascunsă anapoda printre versuri

tac
fără oameni atenți
la fiecare deschidere de secundă

stop

se perturbă dicția mon cher cineva a uitat
trei foițe de amiază prin scrumieră
e țigara mea de vanilie neaprinsă vreodată

aș fi vrut să nu fiu acolo între două întâlniri
indiscrete
și cea mai frumoasă declarație de dragoste
rostită altei femei



staccato pentru o iluzie


cât de ușor înșală cuvintele
în dansul lor

privești mereu cu ochiul strâmb
nu poți vedea albul
nu poți cânta o singură partitură
între mine și tine

alegi să vezi doar iluzia de a fi
sârma aceea pe care calc
fără să știu
în ce spini voi pica
atunci când nimic nu va fi așternut
să-mi amortizeze durerea

nu mai am demult nevoie de anestezie
simt până la nefiind
această injustă biciuire cu vorbe
fiindcă e un tigru mereu
rostogolit prin cercuri de foc
și niciun clovn nu mai râde
la ultima reprezentație

acum îți las jumătate din firul
care mă înălța spre dragoste
și plec în staccato pentru o iluzie



Salonul 22

în seara asta port durerile tale în loc de mătănii
le număr încet să nu mă liniștesc
simt orice supurare de sentiment
nu am cum să mișc
ar însemna să înduri alunecarea pietrei
prin interstiții
sângele meu se revoltă de neputința
sângelui tău atins în timp
de maladii incurabile
lasă-mă să fiu în locul tău
între secunde
să număr pereții albi bisturiul siringile
aștept fiecare picatură de ser vital
în loc de puls ascult clipirea morții
mă aștern în primul tău neant
apoi în al doilea
și așa mai departe
- nu mă corecta aici nu mai greșesc -
neantul acesta are o calitate
se multiplică
apoi se reduce la absurd
tu îl privești ca și cum ar fi
o întâmplare banală
un așa a fost să fie iubito
nu mă trăi în locul meu



Vânăt și fără potcoavă

nu mai întind mâinile după urma mânzului vânăt
aleargă în derută fără stăpân
îi ating umbra alunecând peste oameni
îi aduc apă la amiază
când răscolește apusul până la iarbă
nemaitrezind pământul
nici somnul

el are potcoave de suflet
într-o zi
fierarul a uitat să trăiască
lăsând un galop
fără picior

cine va ucide umbra mânzului
să-i poarte potcoava
pe frunte



ater

nu știu cum se aleg întâmplările pentru mine
în fond
plouă zilnic la cinci dimineața
simt cumva strâmtorarea obiectelor
reperul memoriei de altădată
et caetera

dintr-o dată keturah îmi spune
ești îndrăgostită de ater
somnul e căderea ta
și toți repetă-n ecou
tu ești cea care-l iubește
dar nu
e imposibil
privesc hipnotic tavanul
rememorez întâlnirile în alb

keturah mă ține de mână
ești fericită
în sfârșit un gând separat
pe altul trece doar golul elegant

ater răstoarnă amfore cu apă
la capătul fiecărei scări
se gândea la Iisus
voia să îi spele sângele

mi-a zis
într-o zi vei face ca mine
eu aveam lacrimi în amforă
danaidă închisă printre magnolii

de teamă ne-am ținut în brațe
eu și ater devenisem figuri de bronz

acum sunt în alt timp
keturah trece prin culoare de lumină
se răsfrânge peste praguri
uneori înoată prin genunchii mei
când cad
ea îmi simte sufletul
și tace

îl iubești pe ater îl iubești pe ater
vocile se apropie
se apropie vocile
chipul meu devine pecete de ceară
pe manuscrisul împăratului orb

mărturisesc
îl iubesc pe ater

atunci ater își taie pletele
în fața mea
așa mi-e dat să mor

și a început prima noapte de dragoste

vracii bântuiau prin colibe
după copii leproși
era deja târziu
umpleam amforele cu apă
și spălam scările care ne uneau

nu știu de ce se aleg întâmplările pentru mine




Înălțarea din pântec

îmi spuneai înainte de adormire

ia din ora absintul trece-l prin tine
lent
simți pântecul o mlaștină
născând umbrele
celor striviți de lespezi

în sângele meu se ofilesc nuferii
mamă

o toamnă încă o ruptură
și vei vedea
rădăcinile nu sunt decât
începturi ale morții
tu le vei duce
jumătate spre răsărit
neînnodate
jumătate spre centru
sa închidă aproape
întunericul

nu îmi aminti visul
mamă

acum sunt lumină suspendată



pre-simțire

să nu clintim clipa nașterii. bunica ascunde în scrin
șapte ouă. fără coajă.
eu nu înțeleg. sunt un personaj mic. parcă aș avea
jumătate dintr-un părinte
și atât.

vin dintr-un corp necunoscut. privesc figurinele
pe care le strâng în brațe.
se spune ca alunga spiritele.

tristețea mă adoarme. nimeni nu îmi poate spune
ce va urma. dacă ouale vor avea cândva
coajă. sau figurinele astea
sunt doar
niște morți mici.




amintirea nordului


nordul nu mai există. viața mea e acest trup de animal boreal
ca o auroră răsfrântă în memoria pământului
îmi prelungesc uneori mâna până la descompunere
să pot atinge embrionul luminii
în această iluzie îmi rotunjesc un iglu
unde să îmi adorm sângele până la sfârșit

eu și timpul nu avem aceleași puncte cardinale
el îmi descoperă alt meridian. eu
îi acopăr memoria cu inima
încercăm să ne atingem între sinusoide
mie îmi scapă mereu printre vieți amintirile

au devenit nordul altei nașteri










IOANA ȘTEFÃNESCU-BOGDAN



Unsă


Bărbatul meu răsucește un cuțit când se întoarce
cu fața la zid să doarmă. Tata
e cel mai tare bărbat din istorie.
Nimeni nu m-a trișat, nu mi-a furat
tinerețea și speranța, credința și realitatea,
nu mi-a dat visul și mi l-a luat.

Anahid pictează femei roșcate cum cad
din bărbați, țipă. Pentru că nu găsim nici o culoare
pentru țipăt, bărbații rămân goi, căscați și tâmpi ca uitarea.
Nici pentru uitare.

Asemeni tatălui, copilul meu răsucește și el un cuțit.
Deși nu s-a născut,
are forma boabei de lacrimă, sfârtecă
întunericul cu dinții, se înfige așa puternic în lumină
că mă uimește.

Pe mine mă găsiți aici. Cu poezia nu vă puneți.






Am agățat un geamantan


Pe la vreo 15 ani,
am agățat un geamantan de-o frânghie,
l-am strecurat pe fereastră,
l-am coborât încetișor. Jos
mă aștepta Lumi.

O văd deslușit:
își scutură coama blondă,
nechează.

Lumi,
îmi bate inima ca o copită de cal. Restul
sunt păcate de moarte. N-am voie
să vorbesc despre ele. Dacă stau bine să mă gândesc,
nici tu
n-ai existat.
Mi-au zis să-mi apropii genunchii când deschid
gura,
să-mi ascund trecutul sub fuste, să port
haine serioase.

Aici lumea duce un război greu,
copiii coboară în lume dezbrăcați.
Cineva le-a legat o frânghie
de buric,
îi strecoară încetișor
pe fereastră.

Jos
nu-i așteapă nimeni.

Inimile lor
bat în gol.

Dar n-am voie să suflu un cuvânt.






Clarviziune


O curvă se trezește la miezul zilei, sărută icoana,
își bea cafeaua, își bea votca, își agață cerceii în urechi,
își ia adio și viața de la capăt.

Viața ei încape într-o pereche de balerini roșii,
pe care-i poartă cu grație de-a lungul trotuarului
ascuțit ca o lamă,
tălpile îi sângerează și ea se caută de cuie în toate
cele zece porunci.

Locuind singură de atâta vreme, cu obloanele trase,
în parfumuri de mir și migdal
intuind că, în timp ce moare, cineva o filează,
ea
nu mai are nevoie de noi.

Și într-adevăr, chiar acum,
cineva o filează
prin gaura cheii.



Romantism


Visam o fată cu nume de floare,
supărată pe lipsa mea de cuvânt, de maturitate.

Pe vremea aceea
eu eram un cal cu nume de bărbat
schilod și sinistru, pentru că nu mă scuturasem încă
de trei ori,
și cum nimeni nu avea de gând
să mă remarce în banca a treia a amfiteatrului,
încercam să mă fac remarcat la seminarul de literatură comparată –
chiar dacă citeam pe ascuns Le Cid ca să n-ajung în rereuri –
visându-mă un bărbat cu nume de voievod
care pleacă la luptă să cucerească lumea.

Bineînțeles, voievodul își imagina brusc,
în momentele de respiro din vajnica-i luptă,
că se preschimba într-o prințesă care își agăța dantelele în mărăcini,
țipa înfiorată când realiza primejdia
la care garderoba sa
se va expune pentru totdeauna, moment în care, din cauza șocului
batista parfumată îi zbura din mâini, îi cădea
în lacul unde se oglindește de veacuri
chipul profesoarei tale
de franceză.

Acum mă întâlnesc cu foste cunoștințe uimite să mă vadă
așa schimbată, așa la casa mea.
Tu ești? Să nici nu te recunosc.

Da, eu sunt. Am probe că exist.




În numele Tatălui

Libertatea e un bărbat, poartă numele
tatălui meu. Stă ghemuit în boscheți, adoarme
bătrân, se trezește
tânăr. O pâine cât casa se coace la căpătâiul
său. Are palma grea și lacrima scurtă. Când
mănâncă, frânge aluatul în două,
își rumegă
amintirile.

Eu port același nume. Cu toate astea, m-am născut
femeie, în maternitatea Giulești. Aici
crimele și nașterile își târăsc papucii năclăiți de sânge. Am
un soț, o conștiință, multe
poezii, treizeci de ani, o mamă care
plânge. Mănânc din pâinea tatălui meu,
îmi rumeg amintirile, mă rog. În numele Tatălui.





Arcă

În fața Bisericii

Armenești
călătorii își lipesc nasurile de geamul tramvaiului,
oftează zgomotos apoi se închină,
conectați la cablurile de curent continuu.

Acolo, prin geam, călătorii zăresc
viața în mersul ei firesc, spre moarte,
crucindu-se încă o dată, de mirare,
în fața benzinăriei din stația Maria Rosetti,
unde zilnic așteaptă să urce
cerșetorul fără picioare.

Piața Galați e un spațiu pitoresc,
călătorii nu mai așteaptă nimic,
zăresc doar drumul lor închipuit
strecurându-se șovăielnic ca un sânge străin,
răsucesc mătăniile în buzunarul cu bilete compostate
și zâmbesc.
Așa de aproape le este cerul.

Osteniți de drum,
călătorii își ridică gulerele paltoanelor,
coboarând în tăcere,
ca dintr-o arcă.




Geneză


Ele treceau prin fața mea, trăiau cât trăiau, mureau
cu lovituri de ciocan în moalele pântecelui. Ele nu
aveau creier, ci pântece. Și cele care nu aveau pântece, aveau
creier. Așa a fost scris. Să moară, toate, cu lovituri
de ciocan în vintre, până vor țâșni:
sângele femeii uriașe;
sânii femeii uriașe;
umerii, brațele, degetele, șoldurile.
Tot.
Fustele, parfumurile, ciorapii,
cremele, o broboadă
uriașă cu care își acoperă
capul.

Rămași singuri, bărbații au îndesat pământ în pântecele crăpate,
au sădit bujori, i-au udat cu lacrimi. S-au
matolit, au dansat până
dimineață. Așa a fost scris.
Rămasă singură, fără bărbat pe măsura ei, femeia
uriașă cu creier și pântece s-a ridicat la cer, bărbații
i s-au închinat. Așa a fost scris.



Două vise în care am râs

Cazarmele străine în care ne trezeam dimineața,
feliile de tort cu frișcă în care ne înfigeam
degetele negre. Dumnezeu
e mare. Noi
eram săraci lipiți, rași în cap. Purtam
bocanci militărești, râdeam.

Nu duceam nici un război cu nimeni. Altădată,
Mureșul gâlgâia undeva în spatele nostru. Peste râu,
copilăria mea își căuta cuib. Sau poate nu era Mureșul.
Curgea o apă, binecuvânta pământul. Mersul nostru se desfășura
în piruete. Ajungeam așa ușor pe acoperișuri. Deveniseră
piețe pietonale.
Dormeam într-o șură uriașă, pe mai multe
caturi. Dedesubt, alții ca noi își umflau piepturile
în somn. Stăteam în coate, de sus
le urmăream viața
și moartea.

Ziua ne învârteam pe acoperișuri din țiglă roșie, râdeam.

Lumea era la picioarele noastre.



Vinovată

Iarna venea cu un scheunat interminabil, de maidanez
flămând, cu blana roasă, o chemam
în casă, ea rămânea pe preș, adormea în patru
labe, capul și-l ținea
drept.

Însă iarna asta a venit altfel. A aruncat buzduganul, a dat ușa
de perete, a intrat, s-a așezat la masă, a râgâit.
- Dă-mi să beau, mi-a zis, eu i-am dat.
- Dă-mi să mănânc, mi-a zis, eu i-am dat.
- Fă-te frumoasă, mi-a zis, eu m-am făcut.
Până s-a ivit primăvara, a aruncat buzduganul, a dat ușa
de perete, s-a repezit la ferestre, a ridicat obloanele.
- Dă-mi să beau și eu i-am dat.
- Dă-mi să mănânc și eu i-am dat.
- Fă-te frumoasă și eu m-am făcut. Pe urmă a râgâit.
Până a venit la ușă vara, a râgâit de asemenea,
a venit toamna, a râgâit și ea, a pufăit din pipă, și-a gustat
ceaiul, a cerut mai multe pliculețe de
zahăr, a aprins televizorul, s-a cuibărit la picioarele
mele, mi-a zis:
- Dansează-mi.

Dar de înșelat, nu te-am înșelat niciodată.


Lepădare

Aveam genunchii zdreliți de căderea
credincioșilor în fața altarelor nesfințite. Lumina
bătea în gol. Cădeam și eu pe unde apucam.
Printre icoane, privirea nu vroia să-mi alunece. Orgoliul,
rănit de frumusețea candelabrelor, se ghemuia
ipocrit, pocnindu-și degetele.

Din boltă, Sfinții mă certau. Eu îmi ștergeam obrazul
scuipat, îmi căutam
cuvintele pentru rugăciune.
- Nu înțeleg ce-mi spuneți. S-au adunat atâtea, viața
e scurtă. Fecioară, Sfinte Ioan, Iisuse, Doamne, iertați-mă

pentru tot.

Nu auzeam decât pianul, fluieratul tău ușor și noaptea.

Cer morții. Mi-e foame. De poamele căzute
și de pâinea frântă.