La aproape un deceniu de la debut (Să mori de dragoste, Editura Corgal Press, Bacău, 1999), Loredana Dănilă continuă jocul de-a eternitatea, oferind cititorilor cea de a treia sa carte de poeme, "Cauțiune pentru destin" (Editura Pro Plumb, Bacău, 2007, cu o prefață de Daniel Nicolescu).
Încorsetată în chingile acelorași obsesii (singurătatea, ploaia, lacrima, timpul, resemnarea, duminicile, rugile, sângele, clopotele, iubitul), poeta vrea să coase „buzunarele rupte / ale destinului”, ispitind în continuare singurătățile și răstignindu-și îndoielile când explicit, când rostuite doar în „șoapte decupate din stângăcie”.
Chiar dacă uneori „cuvintelor le putrezesc vocalele”, ea caută cu frenezie locul unde să se „scutur(e) de viață”, unde să scape de cotidianul atât de bulversant, încât „Nici îngerii / nu mai pot obține / autorizație de iubire / în acest timp”. Un timp care i-a „despuiat nedumerirea”, făcând ca frigul să devină ger, iar ninsoarea desuetă a anotimpului fără nume să se transforme într-o „lecție a apocalipsei / despre care doar noi / credem că va veni…”
Deși are „lehamite de îngeri în zdrențe”, aceștia apar sub diferite forme mult mai des decât în volumul "Înger, zăvorând clipa" (Editura Corgal Press, 2004), aducând cu ei o atmosferă glacială, pe care nici măcar sărutul n-o poate învinge (sărutul n-ajunge / să-mbrace frigul / rătăcirilor noastre / sfâșiate de capcane).
Făcându-se „frig prin cuvinte”, îndrăgostitei i-au rămas doar vocalele ultimei rugi, astfel încât nu-i mai poate striga numele iubitului, deși dorea nespus să-i transmită că până și „fericirii / i-au apărut primele riduri / direct din inimă”. Un frig de iubire, după câte lasă de înțeles, însă nici iubitul nu pare a fi în apele lui de vreme ce nu observă anotimpurile trunchiate și nici faptul că ea și-a cumpărat „jumătate de moarte” doar pentru a-și proba „sufletul / în ciobul cuvântului” său.
Cu „sentimente(le) blazate” și fără „viză flotantă”, cuvintele devin iute „morminte”, din duminici „picură smoală”, iar în ochi „crucificate șoapte / sângeră în așteptări zadarnice”. Prin viețile lor întemnițare „miroase a lumină putredă” și deși „candela aburește vestiri îngerești”, acestea întârzie, pentru că, la rândul lor, „îngerii își iau / rămas bun de la nemurire / pentru o noapte”. Întunericul putred persistă, poetei îi „colcăie / prin sânge teama”, în timp ce din „lumina vecerniei” a rămas doar „cenușa / să remodeleze / lutul sufletului” său.
Căința i-a forma esențializată a haiku-ului (Îmbracă-mi umbra / să nu mai respir / vinovăția întunericului), lacrima se metamorfozează într-o „irodiadă / dansând necredința”, clopotele urlă „prin intimitatea întunericului”, visele se sfârșesc pe caldarâm și înainte ca veșnicia să se topească în „heruvimică îmbrățișare”, poeta se leapădă încă o dată de sine, poruncindu-și: Scrie-ți testamentul / pe fâșia unui nor / și-ncarcerează trecutul / în clepsidra verbelor.
O clepsidră care va continua să cearnă nisipul „despuind puritatea până la oase”, magma din care își trage seva poezia autoarei degajând încă suficientă energie pentru ca Loredana Dănilă să ne mai pună răbdarea la încercare, întrucât, așa cum se observă, e o poetă care nu se grăbește, lăsându-ne șansa să ne „împrietenim cu îngerii / pentru a spiona / ce se mai întâmplă / în aparența divină…”