Fascinat de personalități, am parcurs volumul "Membrii Academiei Române din județul Bacău" de Liviu Mărghitan și Ioan Mitrea (Editura Vicovia, Bacău, 2008) cu reală încântare, dornic să aflu noutăți despre academicienii băcăuani, a căror activitate o fișez, la rându-mi, de trei decenii, câțiva dintre ei găsindu-și deja locul în primele volume dedicate personalităților zonei.
Cum aflăm din primul paragraf al postfeței, cei doi distinși profesori au pornit de la ferma convingere că o astfel de lucrare este absolut necesară, cu atât mai mult cu cât, în pofida apariției în ultimii ani a unor instrumente similare de lucru, puțini băcăuani cunosc numele oamenilor de seamă care au strălucit în cultura națională și mult mai puțini sunt în stare să numească academicienii iviți în actualul areal al județului. O dovedesc atât sondajele ilustrate în paginile cărții, cât și eșecul unei inițiative care a tocat câteva miliarde din bugetul comunității pentru a pune pe tapet „13 legende pentru Bacău”, ierarhizate după criterii ce nu țin decât în mică măsură cont de valoarea operei.
Inițiativa celor doi istorici vine, așadar, să completeze un gol resimțit nu doar de cercetători și are în primul rând menirea de a oferi îndeosebi tineretului, tot mai debusolat în ultima vreme, adevăratele modele, capabile să le lumineze calea și care „dau consistență cărții noastre de vizită pe care o prezentăm lumii europene și nu numai”.
Pornind la drum, cercetătorii trecutului și prezentului academic au optat pentru acei membri ai Academiei Române care «sunt băcăuani prin locul nașterii, sau sunt „fii adoptivi” ai Bacăului, fie prin ascendența lor, fie că și-au legat numele de aceste plaiuri frumoase ale „blândei și melancolicei Moldovei (!), prin activitatea lor și prin faptul că își dorm somnul de veci în pământul plaiurilor băcăuane.»
În baza acestor criterii, ei au descoperit „27 de băcăuani care au făcut parte, și unul doar mai este în viață (!!), din cel mai înalt for științific al țării”, dintre care „14 provin din mediul urban, iar 13 din mediul rural”, 23 sunt „academicienii originari din județul Bacău”, iar ceilalți 4, „adoptivi”. În rândul acestora din urmă sunt nominalizați Ion Ionescu de la Brad și fratele său, Nicolae, care „își dorm somnul de veci în pământul băcăuan”, George Emil Palade, singurul român laureat al Premiului Nobel, și Ion Popescu-Zeletin, ambii cu „ascendență băcăuană”.
Citind cu atenție numele incluse în sumar, orice băcăuan de bună credință își dă imediat seama că eșafodajul demonstrației se năruie din start, întrucât tandemul arădeano-băcăuan nu-și respectă în totalitate propriile criterii, lăsând pe dinafară alți șapte academicieni băcăuani și, forțând un pic lucrurile, am putea zice chiar opt! Situație cu atât mai surprinzătoare cu cât unul din coautori, Liviu Mărghitan, este „membru titular al Diviziei Istoria Științei a Academiei Române”, putând intra cu ușurință în posesia listei cu academicieni, listă care, în treacăt fie spus, o poate găsi oricine, dând clik pe site-ul înaltului for.
Se vede însă că autorii ori n-au consultat-o, ori au citit pe sărite bibliografia selectivă indicată la finalul volumului. Parcurgând aceste surse, ei ar fi aflat cu ușurință că între academicienii băcăuani se mai numără scriitorul Jean Bart (Eugen P. Botez), membru corespondent (1922), actorul Radu Beligan, membru de onoare (2004), magistratul Gheorghe Buzdugan, membru de onoare (1929), compozitorii George Enescu, membru titular (1932) și Mihail Jora, așijderea (1955), criticii și istoricii literari Garabet Ibrăileanu și Alexandru Piru, ambii membri post mortem (1948, respectiv, 2006). Deși nu a fost decât un an băcăuan, activând ca muzeograf la Muzeul de Istorie, celor enumerați li s-ar putea adăuga istoricul Alexandru Zub. El a rămas în continuare atașat de Bacău, recompensând prin prezența la manifestările științifice băcăuane gestul concitadinilor noștri, care i-au întins o mână de ajutor exact atunci când avea mai multă nevoie.
Sunt, așadar, încă doi „originari”, unul cu „ascendență băcăuană” și patru (cinci) „adoptivi”, dintre care, slavă Domnului, Maestrul Radu Beligan e încă în viață, cum era, la momentul apariției volumului și George Emil Palade, adică nu unul (Solomon Marcus, cel vizat de autori), ci trei (patru, dacă, bineînțeles, îl „adoptăm” și pe Al. Zub)! Contrariantă pentru unii va fi, probabil, prezența lui Jean Bart (n. 28 noiembrie 1877, Burdujeni, județul Botoșani - d. 12 mai 1933, București) în această enumerare, însă cunoscutul marinar și scriitor este fiul generalului Panait Botez (1836-1918), înflăcăratul unionist născut la Bacău, și a declarat el însuși că leagănul familiei sale se află la Târgu Ocna, acolo unde a și copilărit, aspect consemnat și de Corneliu Stoica în Enciclopedia dedicată Văii Trotușului. Cât îl privește pe regentul Gheorghe Buzdugan, nume mai puțin vehiculat în media băcăuană, el își doarme „somnul de veci” la conacul său din comuna Faraoani, loc unde s-au scris câteva pagini ale istoriei noastre contemporane, lucru ilustrat în „Enciclopedia județului Bacău”, criticată aspru de autori tocmai pentru că nu a dat locul cuvenit și academicienilor.
Din păcate, cele semnalate nu sunt singurele carențe ale acestui volum, altfel necesar și util, cititorul avizat fiind vădit deranjat de suficiente alte neîmpliniri pentru ca entuziasmul de început să se diminueze pe parcursul lecturii paginilor, în multe privințe neglijent redactate, cu fraze uneori alambicate și ilariante („A fost unul dintre primii medici – Emanoil Riegler, n.m. – din țară care s-a preocupat de studierea și aprofundarea cunoștințelor privind originea, proprietățile, compoziția și mai cu seamă evaluarea efectelor în vindecarea maladiei pentru care se aplică tratamentul cu medicația corespunzătoare.” – p. 49; „Toate aceste veritabile premiere în cercetările de Științe Naturale efectuate la Cluj, investigații științifice în care savantul zoolog care pornit în viață din comuna băcăuană Pârgărești a ajuns pe foarte înalte trepte ale consacrării profesionale Vasile Radu, unul dintre factorii modernizatori ai învățământului universitar românesc din a doua jumătate a secolului al XX-lea, activitatea științifică de la Faculatea de Științe Naturale a Universității „V. Babeș” din Cluj a fost apreciată în mod special de Academie.” – p. 117, etc.), cu o punctuație aiuritoare și cacofonii stânjenitoare (ca cei, ca cele, ca cercetător, ca cititorii, bibliotecă care, politică care), cu dezacorduri la fel de supărătoare, cu inconstanțe în folosirea timpului verbelor și înșiruirea ar putea continua.
Abuzul de note în interiorul frazei și de adunări și scăderi inutile le joacă nu de puține ori feste, inginerului Constantin Avram (n. 19 februarie 1911), de pildă, scurtându-i viața cu un an prin afirmația potrivit căreia acesta și-a sfârșit „existența pământeană la vârsta de 75 de ani și o zi, la 20 februarie 1987”, iar rabinului Alexandru Șafran (n. 12 septembrie 1911), cu peste trei luni („La etatea de 94 ani și șapte luni a încetat din viață, la Geneva, în data de 28 iulie, anul 2006”).
Acordând atenție unor aspecte nerelevante, cei doi arheologi care fac „săpături” în biografia și opera academicienilor despre care scriu uită sau nu aduc în prim-plan lucruri importante, pe care orice operă de popularizare, așa cum își consideră ei cartea, ar trebui să le conțină. La Vasile Alecsandri, ca să începem cu primul academician născut în Bacău, inclus în funcție de data nașterii în sumar, este eludată în totalitate activitatea de dramaturg, iar în ceea ce privește poetul și prozatorul sunt amintite doar câteva poezii și scrieri în proză, dar nici unul din titlurile volumelor care îi definesc opera. Profilul scriitorului debutează, în plus, cu două neadevăruri, poetul neavând cum să-și înceapă școlaritatea în localitatea de baștină, din moment ce toată familia s-a mutat, în 1822, la Iași, tot așa cum Bacăul nu poate fi „târgul natal al copiilor familiei Alecsandri”, de vreme ce Iancu a văzut lumina zilei în noua reședință, în 1826.
O altă informație deformată este cea din profilul dedicat geologului Miltiade Filipescu, de unde aflăm că în țară existau „în acei ani” (1953-1971, n.m.), doar trei universități: București, Cluj și Iași. Or, Universitatea Craiova funcționa încă din 1947, Universitatea de Vest din Timișoara, din 1962, iar Universitatea din Brașov își începuse, la rându-i, activitatea în 1971.
La fel de hazardată e și referirea la apartenența matematicianului și astronomului Constantin Drâmbă la Uniunea Astronomică Internațională, catalogat ca „unicul român” membru al prestigiosului for. Or, ca să folosim o expresie uzitată de autori, nici de data aceasta nu au „fost pe fază”, întrucât alt membru al Academiei Române, Nicolae Donici (1875-1957), considerat a fi primul astrofizician român, s-a numărat printre cei ce au pus chiar bazele instituții în cauză, în calitatea sa de membru fondator al Uniunii Astronomice Internaționale.
Luându-ne după datele furnizate în fișa matematicianului Solomon Marcus, vom constata un veritabil fenomen paranormal: profesorul acestuia, „Neculai Raclis (pe nume real Rodolphe Tuhai – 1986-?) de la Școala Politehnică din București”, nici nu se născuse când băcăuanul nostru era student (1945-1950)! Gafe în serie, întrucât numele nepocit al dascălului era Rudolphe Niculai Racliș (1896-1966) și se născuse cu 110 ani înainte! Nici vorbă de Tuhai, care nu poate fi decât în mintea fantezistă a biografilor de ocazie și, eventual, în cea a profesoarei Elisabeta Mitrea, căreia i se aduce un „gând de recunoștință” pentru faptul că, „printr-o lectură atentă, a asigurat, sperăm, o mai mare acuratețe textului tipărit”. Acuratețe de care, vorba lor predilectă, „de îndată după” ce ați citit, fie și numai aceste exemple, v-ați convins.
„Deoarece deja” v-am furnizat câteva motive de reflecție înainte de a porni la lectură, vă sfătuim să fiți atenți și la nenumăratele greșeli de corectură și în special la paginile 90-92, care repetă, de la primul alineat, în integralitate, paginile 88-89 din portretul consacrat „finarciarul”(ui) Mircea Cancicov. „Mixtura” începe de la finalul rândului al patrulea, cu o nouă frază… inteligibilă: „Avocați, a avut un atú serios pentru a debuta în viața politică.”
Originalitatea autorilor o regăsim însă și în alte secvențe, șocantă mai ales în cea consacrată „istoricului” Mihail Roller, cu care, iată, grație probității lor științifice, ne-am procopsit, neavând de acum nicio șansă de a mai demonstra că nu s-a născut la Buhuși. Certificatul de naștere al lui Ichihil Mechil Roller există! Cum există, printre rânduri, și tendința uluitoare de a-l reabilita (Dacă pentru punerea în practică a acelor directive nu ar fi fost Mihail Roller, situația generală ar fi fost aceeași, găsindu-se o altă persoană care să ducă la îndeplinire cele hotărâte și impuse guvernelor din țările satelite U.R.S.S.-ului. Lui Mihai Roller i se poate reproșa zelul său excesiv în aplicarea noii orientări politico-ideologice, nicidecum faptul că el ar fi fost „creierul” în România a introducerii istoriografiei materialist-dialectice. – p. 129).
Extrapolând, am putea afirma, la rându-ne, că dacă nu ar fi fost Liviu Mărchidan și Ioan Mitrea, o carte despre academicienii băcăuani tot s-ar fi scris. „Autorii acestei lucrări modeste, bazată pe datele publicate și verificate despre viața și realizările științifice ale membrilor băcăuani ai Academiei Române” și-au luat, tocmai de aceea, măsuri de precauție, amintindu-ne cuvintele hâtrului humuleștean („Multe prostii ai fi cetit de când ești. Cetește, rogu-te, și ceste și, unde-i vede că nu-ți vin la socoteală, ie pana în mână și dă și tu altceva mai bun la iveală, căci eu atâta m-am priceput și atâta am făcut”) și conchizând, pe ruta Bacău-Arad, la 4 aprilie 2008: „Da, noi atâta ne-am priceput și atâta am scris.”
Cu lecția învățată, am luat act de provocare și, însuflețit de impecabilul discurs de recepție al istoricului Vasile Pârvan, inclus în singura anexă, plasată la mijlocul volumului, le promit, cât de curând, o replică! Fără rezumate în engleză și franceză. Important e că primul pas a fost făcut.