Sunt cărți despre care nu poți spune lucruri precise, limpezi. Nu știu de ce am senzația că literatura română este din nou în contratimp cu literatura universală. Ceeea ce nu înseamnă, însă, că dorința de experiment a scriitorilor români ar fi de pus sub semnul întrebării din punct de vedere valoric. Și mai am senzația că ne complacem cu obstinație în jocul postmodern, cu cât se aud voci care vorbesc despre anacronismul postmodernismului românesc. Generația ’80 fiind lipsită de posibilitatea de a se manifesta plenar, idealurile ei au fost transmise nouăzeciștilor, adică generației în plină maturitate creatoare. O întrebare insidioasă picură totuși în creier: dacă beat-ul douămiist pare deja obosit și maniacal, în ce măsură intertextualitatea și metanarațiunea postmoderne mai au priză la public? Chiar la cel din loje?

Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie, cartea Simonei Popescu apărută în 2006 la Cartea românească, este prevăzută cu alarmă: „Interzis proștilor de orice fel”. Se admite, așadar, că prostia este una, dar că proștii sunt diverși. Nu importă. Scrierea aceasta hibridă, jucăușă dar elitistă, teoretică dar și diaristică, nu vrea să aibă de-a face decât cu minți de excepție, dispuse la exerciții masochiste de lectură. Cei mai superficiali, mai nerăbdători cu lungimea și viteza unei opere sunt băgați la prostime și li se dă cu flit: „Dacă faci parte dintre ei, cititorule,/see you soon with another cartoon!”.

După filtrarea publicului se purcede la desfășurarea postmodernei apologii a poeziei intitulate parodic și înspăimântător PLEDOARIA MEA PENTRU POEZIE sau POVESTEA LU’ PROFY ȘI A PREA IUBIÞILOR SǍI STUDENÞI sau DESPRE PROFY, SCRY ȘI SY sau HIPPOCAMPUS sau....Apologia-jurnal-de catedră are câteva fire roșii. Unul este „un Pește frumos, intact, Hippocampus, din cei pe cale de dispariție. Pește străin printre speciile de pești, precum poezia printre speciile comunicării”. Altul ar fi dezbaterea și hărmălaia din subsol, preluată din Þiganiada lui Budai-Deleanu. Aici îi vom avea drept comentatori pe Erudițian, Cinefilos, Muzikfilos, Miss Marple, SfăRîmaru, Pitru Merea etc. Apoi o puzderie de trimiteri la și de citate din texte de melodii, replici din filme și poeți, prozatori, critici. Un bric-à-brac cu marfă de primă mână, însă așa de scumpă încât cel mai adesea te mulțumești cu privirea în vitrină, en passant. M-am amuzat un timp chestionându-mi amicii într-ale literaturii (noi) cu privire la masivul tom produs de Simona Popescu. Invariabil, discuția începea bine, dar sfârșea abrupt, întrucât nimeni nu citise integral obiectul discuției. Și nu era vorba de profani!

Deci scriu despre jurnalul de catedră al profesoarei de la Literele bucureștene, în care ea se războiește cu comoditatea mentală a studenților săi, cu frigiditatea academică și încearcă să apere poezia la modul original, într-o vreme în care lumea nu mai vrea „nici măcar” proză de bună calitate, darmite...Cu cât Profy se îndârjește să le ofere citate relevante din poezia tuturor timpurilor și locurilor, cu atât studenții dezvoltă „Marea Apărare numită Indiferență (un fel de rigor mortis la vii)”. Și într-adevăr, la un moment dat cartea devine un pot-pourri de citate, încât poate fi citită și ca un soi hibridizat de antologie. Șuvoul de erudiție e completat de îndemnuri în footnote: „Caută Henri Atlan. E mișto”.

Fiindcă Profy e dublată de Scry, adică de un ego creator, ea perorează împotriva tipului de univers care „schimbă Floarea de Colț în Furaj”, împotriva „esteticățeilor”. Tristețea viețuirii într-o lume terre-à-terre e machiată cu o ironie sclipitoare: „Așa vine sfârșitul lumii. Nu cu pocnet, ci cu o antologie de poezie contemporană din poieții buzoieni”. Aici e de căutat și farmecul acestui pseudoeseu/pseudopoem: în verva intelectuală și în tomul colocvial, de multe ori demiargotic. Memento vivere!, unul dintre motourile volumului, este adresat atât poeților, cât și cititorilor (am văzut că proștii au fost carbonizați la începuturi). Pentru că, iată, la vederea dezinteresului pentru artă, Profy trebuie să-și momească dezamăgitul organ al gândirii: „cuțu-cuțu-creieruțu”. Pentru că Demonilă din interior ar vrea să abandoneze „gândirea-Bucurie”, motivându-și pasivitatea prin versurile lui E. Pound: „Virgina lor stupiditate e atât de neispititoare”. Egoul triadic este completat de Sy: „Ideea e că Scry era Nimeni în absența lu’ Sy. Scry nu era decât un fel de translator (și-un fel de mamă). Sy e mută ca un pietroi”.

Având ca punct de plecare A Defence of Poetry a lui Shelley, autoarea încearcă să apere și ea poezia din perspectiva unui avocat postmodern. Căci însuși Novalis spusese: „Orice carte folositoare trebuie să fie măcar intens aliată. În stare pură, metalul nobil nu poate fi pus în circulație”. Chiar și acumulând cantități înspăimântătoare de citate underground ori doar nonconformiste, cartea rămâne tot una elitistă. Un deliciu – pentru mine -, o mare bătaie de cap pentru cei cu ochiul mai nerăbdător. Strategia este următoarea: pe de o parte poeticul trebuie dat jos din pod și aliat cu lyrics din Linkin Park, Beatles, Jim Morrison, Nirvana etc, pe de altă parte cei care taie și spânzură în cultură se cuvine să fie reciclați. Oricum, este nevoie de o abordare mai relaxată, mai flexibilă a culturalului. Este mai ales ceea ce simte Sy, partea cea mai intuitivă „din celelelalte simonități”. Am putea să nu fim de acord, realiști menținându-ne?

Așa cum Frida Khalo își intitulează un autoportret Las Dos Fridas, așa și Simonei Popescu îi place să vorbească de Las Tres Simonas. Cele trei Simone alcătuiesc un conglomerat intelectual extrem de pretențios, cu izbucniri pătimașe: „Poezia nu-i...feng-shui./Nu face parte din sistemul relaxare-încordare”. Până la urmă nu ni se spune ce e poezia. Știm doar că apologeta este o miratrix, o admiratoare a artei mari, care citează des din Impotriva poeților a lui W. Gombrowicz.

Cu pași ușori, cartea devine o apologie a poeziei postmoderniste, dezbrăcate de figuri, de tropi. Aduse în sprijinul argumentației sunt versurile lui Valéry Larbaud: „Săul de cuvinte! Sătul de fraze! O, viață reală,/Fără artă și fără metafore, fii a mea!” (Muzică după lectură). Este doar un deziderat, întrucât autenticitatea brută o agasează pe autoare, care-mi lasă impresia că, pe lângă criticii literari, nu-i are în grații nici pe poeții douămiiiști, reinventatori ai beat-ului pe tărâm decebalo-traianic. Deci nici underground-ul dus până în pânzele albe, dar nici excesul de respectabilitate. Pledoarie pentru o poezie-viață. Un fel de Dao al bunului-simț, al adresării simple, directe. Încă de la Ezra Pound se cunoaște travaliul necesar obținerii simplității: „poezia trebuie scrisă la fel de bine ca proza”.

Întrebându-se la modul retoric la ce e bună poezia, autoarea inserează în paginile cărții un megasondaj de opinie. Răspunsurile sunt diverse, amuzante și nu neapărat favorabile poeziei contemporane. Dar, având în minte avertismentul lui Yeats, cum că „frumusețea e anevoioasă”, scriitoarea se străduiește, cel puțin, să aducă în fața discipolilor arta vie, nu cea osificată în manuale. Sfătuindu-l rilkean pe tânărul poet, Simona Popescu citează dintr-o „inscripție pe o tanti” și găsește punctele forte ale poeziei în comparație cu filmul, muzica, distracția în general.

Practicând acest „minimalism la maxim” sau maximalism la minim, erudita autoare arată că știe să se relaxeze, să intre pe sub pielea tinerilor nedumeriți în fața poeziei. Propunerea Kukluxcunoașterii și a citatelor din D. Gorzo („Artă pentru artă, ochi pentru ochi”), ridiculizarea kriticușilor ce proclamă moartea poeziei și ieremiadele despre truda la „Fabrica Universitară. Distanță zadarnică între mine și mine”, fac ca scriitura aceasta să fie una simpatică, rafinată dar vie.

În căutarea pietrei poeticale, autoarea îl parafrazează și pe Walt Whitman, considerând că „dacă un mare cititor nu e, nimic nu e” ori îl citează pe Novalis: „adevăratul cititor este un autor EXTINS”. Carevasăzică, o apărare a poeziei dar și un început de modelare a cititorului avizat, perspicace. Exact acest didacticism se luptă Simona Popescu să-l deghizeze prin limbajul în blugi și citările năstrușnice. Adăugând mereu în subsol încă „ceva pentru tantișinenea” și întrebuințând părerile studenților despre poezie ca la un atelier de scriere creativă, în sensul obținerii „cadavrului delicios” se întrece cu măsura și scriitura tinde spre infinit. Lucrările sau operațiunile în verde la vița de vie, compuse din plivitul lăstarilor, ciupitul, copilitul, legatul lăstarilor, copcitul, cârnitul, tăierea inelară, desfrunzitul, împungirea ciorchinilor și scurtarea vârfurilor inflorescențelor își au și ele timpul lor. Altminteri, din utile devin toxice. Chestie de autolimitare și de luare în considerație ȘI a nervilor cititorilor nestudenți. Altminteri se întâmplă exact lucrul cu privire la care avertizează Simona Popescu: „Huruitul Mașinii Justificatoare mi-a asurzit/inima!”