„NU SE POATE REALIZA NIMIC DURABIL, DAR ABSOLUT NIMIC, FÃRÃ GENIU !”












Angela Furtună în dialog cu Nicolae Tzone








„Dacă s-ar face un concurs internațional de decapitare de genii, România ar primi, cu ușurință, toate medaliile: de aur, de argint și de bronz”







Dragă Nicolae Tzone, în iarna 2004 - 2005, după ce, la Botoșani, Premiul Național de Poezie îi era decernat lui Șerban Foarță, te-am fotografiat purtând jobenul și bastonul din secolul al XIX-lea, expuse la muzeul din Ipotești. Privesc fotografia ta și văd un actor cu chip fericit, primind de nu se știe unde o lumină veșnic tânără. Ce secol al literaturii preferi ca scenă și ce actori îți dorești în această distribuție fantastică, alături de tine (evident)?

- Îmi amintesc mereu cu plăcere de zilele petrecute la Ipotești și la Botoșani. Venim de fiecare dată aici, ca atrași de magnet. Eminescu este un nume mare al poeziei românești și cine nu-i recunoaște valoarea și nu-i iubește versurile este ori prost, ori debil, ori un șmecher de duzină. Asta, firește, în cazul în care nu este un analfabet, mai mult sau mai puțin camuflat.
Cum să nu-l iubim pe Eminescu, când, de fapt, scriem cu limba poeziei lui? A fost, în definitiv, un nonconformist genial și sunt sigur că n-ar accepta niciodată, dacă ar fi pus în situația să opteze, să urce în vitrinele în care, de la un deceniu la altul, se adună găleți cu sputa celor în burta și în gura cărora viermele naționalist se plimbă ca vodă prin lobodă. Ne tragem din mantaua lui, este clar, este limpede pentru mine acest lucru. Eu îi recunosc suzeranitatea și, deopotrivă, unicitatea. Și îl despart, în consecință, de jegul deja secular care, adunat în jurul lui, vrea să ne facă să credem că în fața noastră stă o mumie cuminte, ascultătoare, care, nu-i așa, la zile festive poate fi fără mare greutate transformată în preș de lustruit tălpile pantofilor de ministeriabili ori de politicianiști dornici de popularitate nemuncită. Să nu-i uit și pe dascălii mediocri ori pe gazetarii țantoși care se specializează în citate desprinse din context și care n-ar deschide și n-ar citi ediția mare a operei sale nici dacă le-ar fi turnată ceară fierbinte în iriși.
Categoric, Eminescu nu e „Sfântul” poeziei noastre. Este, însă, tatăl ei, și mama ei, și chiar primul ei născut. Eu de la el am învățat că are destin numai poetul care scrie cu sine însuși și care, la o adică, acceptând să scrie numai și numai cu sine, știe că va muri repede. Și că fiecare poem bun înseamnă, în consecință, zile și luni mai puțin de trăit. Și-atunci, pentru a mai amăgi moartea, poetul care scrie cu sine se înfrățește cu ea, și mănâncă deseori din carnea ei și, tot deseori, își potelește setea cu sângele ei. Și-și înmoaie penița în gura, în limba și în țeasta ei.

Hai să-ți spun ceva. În avangarda noastră istorică nu există nimeni care să-l fi negat, care să-l fi atacat pe Eminescu. Poeții avangardei, care negau cu vehemență și care veștejeau cu verbul lor, cu aceeași vehemență, orice li se părea desuet, vulgar, contrafăcut, lipsit de valoare, de Eminescu nu s-au atins. Se știe că avangardiștii îi desființau, cu program - deseori, firește, fără a avea dreptate, fără a avea argumentele necesare la îndemână - pe predecesori. Cum de nu l-au minimalizat și pe el? Răspunsul nu poate fi decât acela că îl prețuiau și vedeau în zbaterea vieții sale și în poezia sa singularitatea unui destin proeminent. De altfel, există un interviu al Miliței Pătrașcu, unde, referindu-se la Ion Vinea, directorul „Contimporanului”, celebra revistă interbelică, spunea că poetul preferat al acestuia nu era altul decât Eminescu.

Știi că mie îmi place avangarda. Nu îmi amintesc să mai fi mărturisit în vreun alt dialog că, înainte de a iubi avangarda, l-am iubit enorm pe Eminescu. Dragostea pentru avangardă nu m-a făcut să mă îndepărtez de Eminescu. Și azi îl iubesc enorm, și-l voi iubi enorm pe Eminescu totdeauna. Orice român care scrie, dacă nu învață alfabetul poeziei de la Eminescu, nu are absolut nici o șansă de a ajunge cândva la poezia care contează, care are șansă să rămână, să nu devină foarte curând praf și pulbere. Te poți, desigur, despărți de Eminescu, păstrând însă neștirbită prețuirea pentru el. Este chiar necesar să te desparți de Eminescu, ca și de ceilalți mari poeți români ori ai lumii, pentru a putea ajunge la ceea ce va trebui să fie drumul tău, marca ta stilistică, opera ta.

Privesc fotografia pe care mi-ai făcut-o în muzeul de la Ipotești și îmi dau seama că, într-adevăr, este foarte simpatică. Mă găseam în casa unui poet pe care îl iubeam și, ca atare, cred că eram în acel moment posesorul unei evidente stări de bine. Imaginația ne ajută să trecem prin straturile de timp cu ușurința cu care ne trecem palmele prin plete. Văzând acel joben și acel baston de pe vremea lui Eminescu, firește că n-am ezitat să le ating. Supraveghetoarea a fost foarte amabilă și nu a întrerupt reveria jocului pe care-l începusem. De fapt, nu jobenul acela mi-l pusesem pe cap, ci întreg secolul al XIX-lea mi-l pusesem deasupra tâmplelor. Și când am cuprins cu mâinile bastonul de epocă, de fapt, nu acel baston îl atingeam, ci toate bastoanele marilor bărbați din Valahia și Franța secolului al XIX-lea le atingeam.
Poemul suprarealist are în plasma lui gena romantică. Nu poți, dorind să scrii poezie suprarealistă, să alungi cu totul din text gestul romantic. Nu poți scrie poezie suprarealistă fără a avea în moalele capului, ca-ntr-un culcuș de catifea, femeile fatale ale secolului al XIX-lea. Dacă trăiam atunci, nu se poate să nu mă fi îndrăgostit de vreuna dintre ele. Afirm, astfel, că m-aș fi simțit bine în secolul al XIX-lea. Am și voi avea până în ziua în care voi pleca din lumea aceasta proeminente dâre romantice încrustate direct pe creier. Cred însă că m-aș fi simțit în largul meu, excelent de-a dreptul, în Bucureștiul și-n Parisul interbelic. L-aș fi tutuit pe Vinea la Capșa și i-aș fi făcut favoarea lui Victor Brauner, la lăptăria din Bărăției, 37, de a-l lăsa să-mi creioneze portretul pe hârtia de împachetat scoasă de sub tejghea de Stephan Roll. Pe Geo Bogza l-aș fi îndrăgit fără măsură până în momentul în care avea să scrie primul reportaj cu tentă socială, înstrăinându-și, de atunci încolo, picătură cu picătură, geniul indiscutabil politicului îndoielnic și ridicol. Și tocmai pentru că-mi era foarte drag, cred că aș fi avut curajul să-i dau o palmă în momentul în care s-a lăsat făcut academician al republicii populare și i-aș fi urlat, cu obrăznicie, în ureche chiar ceea ce el scrisese nu cu foarte mult timp înainte în paginile revistei „unu”: „Academicieni, bărbieriți-vă pe creier!”.


Mi-ai dăruit, cu aceeași ocazie, a celebrării Eminului, Manualul de literatură, editat în anul 2004 de Editura Vinea, unde sunt prezentați foarte original (biografie și operă) scriitorii: Daniel Bănulescu, Mihail Gălățanu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Floarea Þuțuianu, Nicolae Tzone, Lucian Vasilescu. Deasupra autografului tău, câteva cuvinte: „Angelei Furtună, această carte, firește, în bună parte genială... Cu afecțiune, Nicolae Tzone”. Hai să vedem, în timpurile noastre minimaliste, ce (mai) este geniul - pentru o cultură bazată pe succes, pe caracter lucrativ și pe rating, ce nu țin decât arareori de valoare și de etic?

- Dragă Angela Furtună, am să-ți răspund abrupt și extrem de sincer: nu se poate realiza nimic durabil, dar absolut nimic, fără geniu! Geniul este și astăzi ceea ce a fost totdeauna și ceea ce va fi totdeauna, adică exces de personalitate și de talent. Dacă acest surplus de inteligență, de sensibilitate și de trăire nu se revarsă în operă, și astăzi, ca și în toate epocile care s-au scurs, sfârșește prin a zgudui din țâțâni ființa celui care este atins de această „maladie” jumătate norocoasă, pentru țara lui, jumătate nenorocoasă, pentru ființa lui.



Folosești sintagma „timpuri minimaliste”. Este inadecvată. Nu timpurile sunt minimaliste, ci oamenii timpurilor noastre, într-o măsură parcă mai evidentă decât oricând, sunt mici și meschini. Oameni providențiali, într-adevăr, nu par a se fi cuibărit la televiziunile noastre. Din această cauză majoritatea emisiunilor sunt în parte jalnice sau de un prost gust cras, cumplit. În viața politică geniile valahe nu sunt vizibile pentru că nu prea există. Și, ca atare, țara merge spre normalitate cu viteza racului.
Nu ezit să spun că, de când există, națiunea română are oroare de genii. Dacă s-ar face un concurs internațional de decapitare de genii, România ar primi, cu ușurință, toate medaliile: de aur, de argint și de bronz. Geniile noastre recunoscute ca atare au murit și au fost îngropate aiurea. Vezi Brâncuși ori Enescu. De rușinea aceasta nu ne va spăla nimeni. Suntem un neam care trăiește sub soare de spinarea geniilor cu care el s-a purtat brutal, vulgar, sinistru, dacă nu chiar asasin. Cu Eminescu știi ce s-a întâmplat, contemporanii lui botoșăneni făcându-se pentru vecie de râs în chestiunea legată de aprobarea unei sume de bani ce ar fi avut menirea de a-l ajuta în momentul în care a ajuns la ananghie. Dar de personalitățile exemplare care au înfundat temnițele și cărora nici astăzi nu le putem afla mormintele, ce să mai spunem. Ca intelectuali români, cum oare și când oare ne vom putea scoate din ureche strigătul de lebădă al lui Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunați!”?
Alergia la geniu și la genii în România este o boală care mă tem că se va transmite, din spiță în spiță, în toate veacurile ce or să vină.

În ce privește dedicația pe care ți-am oferit-o pe antologia de poezie „Manualul de literatură”, te asigur că nu a fost vorba de niște cuvinte întâmplătoare. Ca atare, nu retractez nimic. Sunt foarte sigur că această carte are foarte multe pagini geniale. Și spunând aceasta nu mă refer numai la Cristian Popescu, care s-a stins, din păcate, atât de tânăr, acum un deceniu.
Și încă o chestiune, asta așa, între noi doi, competitori direcți și lipsiți de complexe într-o poezie de suprafața și importanța poeziei românești: crezi că este posibil ca un poet să devină mare poet dacă n-ar fi conștient de geniul lui? De puterea lui ieșită din comun? Poate că sunt poeți care cred că este de-ajuns doar să scrie și să care peste tot cu ei, la pachet, modestie, luând câte-o feliuță-două în văzul publicului ori cel puțin al confraților. Eu nu fac parte din această categorie. Poetul este născut să fie, dincolo de stratul interior de cărturărie temeinică și de sensibilitate profundă, nonconformist, obraznic și să despice din numai câteva cuvinte chipul contemporaneității sale și să dezvăluie, sub crusta de carne vie, viermii care astfel vor ajunge, foarte curând, să vrea să cânte precum privighetorile.

A scrie poezie, din momentul în care devii conștient de valoarea ta și de imensa favoare care, ca ființă omenească și trecătoare, ți se face, înseamnă practic a alerga, în cârcă deopotrivă cu viața ta și cu moartea ta, milionul de kilometri, în doar câteva zecimi de secundă. Poți, în asemenea momente, când creierul și, în genere, toată ființa, îți sunt pur și simplu devastate de tensiuni nici măcar de imaginat în privința mărimii lor, și când, în orice clipită, poți exploda și deveni țăndări pentru veșnicie, să nu vrei să fii cel mai bun, să fii primul? Desfid pe oricine poate crede că poate scrie poezie exponențială în afara competiției cu toți poeții lumii care au existat până la el.



„Eu cred că suprarealismul rămâne cea mai completă modalitate de exprimare poetică dintre toate cele care au existat vreodată”



Am citit „manualul” cu foarte multă atenție. Îți dau, după o chibzuită meditație, dreptate: este o carte, firește, în bună parte genială. De „vină” sunt, firește, autorii textelor publicate acolo. Ce se întâmplă, însă, mai departe, cu literatura de geniu, care reprezintă un domeniu dificil de cuantificat și de impus pe piața actuală? Cum modifică ea viața autorului, de o parte, și pe cea publicului cititor, pe de alta, în bine și/ sau în rău?

- Cu literatura de geniu, îndeosebi cu poezia de geniu, căci despre ea vorbim, nu se întâmplă nimic spectaculos. Există, se scrie, autorii ei fiind în deplină cunoștință de cauză că ea este, în cea mai mare parte a ei, cenușă în vânt pentru românii de azi. Nu toți poeții din România trebuie să scrie în felul jucăuș și sprințar-sexualist al prietenului nostru Emil Brumaru, un poet extraordinar, de altminteri, pentru a-și asigura un minim succes de public. Oricât de mult iubesc eu avangarda și gesturile nonconformiste, nu cred că trebuie neapărat să ne lipim poemele pe geamurile tramvaielor pentru a fi citiți de simpaticii noștri contemporani.
Marii poeți români de azi, deloc numeroși – nu toți cei care scriu și publică, nu toți cei care au valizele pline cu premii și onoruri sunt, cu adevărat, și mari poeți – sunt triști, dar nu dezabuzați. Privesc peste umăr cu detașare și compătimire la poporul din jur, sperând că acesta nu va deveni, totuși, o simplă populație. Firește că sufăr cumplit când la tot pasul văd semne tot mai evidente că nu există aproape nici o șansă pentru producerea unei schimbări decisive de mentalitate. Poate că odată intrați în Europa, când competiția între inteligențele de anvergură va fi trebuind să fie la mare preț și când se va conștientiza că noi trebuie să fim aici o națiune cultivată și nu o turmă, poziția statului român și a majorității cetățenilor lui față de cultură, față de literatură și arte, se va schimba în bine.


Te-ai născut (de fapt, în vizunea ta, ai murit) ca suprarealist, ca orfic ce nu se poate odihni decât în neodihna și reinventarea lumii. Modelele tale: Vinea, Tzara, Bogza, Gherasim Luca, Naum, Breton. Găsești că este bine utilizat cuvântul „suprarealism” în spațiul românesc? Ce era suprarealismul în anii ’30, cum era el perceput în anii ’80-’90, și cum este perceput astăzi?

- Întrebarea ta îmi aduce aminte un vers anume din cartea mea: „Am uitat că sunt mort și-am început să râd”. Acolo personajele cheie, bărbatul-poet (nicolae magnificul) și femeia-univers (dona huana), nu își trăiesc viața, pe care poate or fi trăit-o cândva, ci își trăiesc moartea. Moartea lor este trăită cu plenitudine, cu vitejie, și iubirea lor are – vreau să spun că sper că are – caratele iubirilor din cărțile importante ale suprarealiștilor.

Vinea, Tzara, Bogza, Gherasim Luca, Naum, Breton, pe care-i amintești, nu sunt neapărat modelele mele, sunt, dacă pot spune așa, și pot spune așa, familia mea spirituală. Sunt lumea în care simt că libertatea mea interioară este deplină și că modul meu de a scrie poezie capătă un plus de sens, un plus de greutate și de semnificații. Intru în rezonanță cu ei ca personalități distincte, îi aduc lângă mine în aceeași măsură în care și mă despart de ei. Îi iubesc, dar nu cu puțină risipă de luciditate. M-am maturizat, ca scriitor, la umbra cărților lor bune, despărțindu-le de paginile ratate din ele, separându-le chiar de volume întregi pe care le-au ratat. Stângismul accentuat al unora dintre textele scrise de ei mi s-a părut și mi se pare accident de parcurs, de aceea sunt nevoit, pentru a rămâne onest în adorația mea pentru ei, să despart uneori viața de operă, iar din opera lor, așa cum abia am precizat, să dau la o parte ceea ce și ei, mai mult decât sigur, ar fi dat la o parte dacă ar fi avut posibilitatea să realizeze ce a validat și ce nu a validat timpul din opțiunile lor.
Mă întrebi ce era suprarealismul în anii ’30, și răspunsul pe care pot să ți-l dau este că la Paris el era totul sau aproape totul, iar la București, strict ca literatură, nu era, nu exista. Este fals, după părerea mea, că prin revista „unu” am avut primul val al suprarealismului românesc. Suprarealism pur aici comite doar Victor Brauner, nicidecum Voronca, Bogza, Roll sau Sașa Pană. Poemele lor sunt clar în interiorul literaturii de avangardă, dar nu sunt literatură suprarealistă. De suprarealism la București nu se poate vorbi decât în anii ’40 și imediat după aceea, până la instalarea republicii populare. Este vorba de Gherasim Luca și de Gellu Naum, ca și de Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun. Textele lor literare și programatice sunt produse sută la sută suprarealiste, iar contribuția lor la suprarealismul european rămâne una semnificativă. Grupul suprarealist român rămâne ca un punct de referință semnificativ pe scara axiologică a întregii poezii românești.

După perioada proletcultistă, în zona suprarealistă rămâne, în țară, ca nume emblematic, numai Gellu Naum. Dar și el a plătit, preț de două volume, tribut vremurilor de tristă amintire. Chiar dacă în multe din declarații pare a se distanța de suprarealismul clasic, poezia lui ilustrează cu strălucire valoarea și valabilitatea poeziei suprarealiste și avem în el nu numai un mare poet suprarealist, dar și un mare poet al României ultimei jumătăți de secol. Cartea de dialoguri pe care a realizat-o împreună cu el Simona Popescu poate fi considerată ca un curs extraordinar de toți cei care vor să adâncească studiul asupra acestei zone literare. Spre anii noștri vin în prim-plan ca poeți suprarealiști doi dintre ucenicii săi, Dan Stanciu, în egală măsură și un remarcabil artist plastic și Sebastian Reichmann, de multă vreme stabilit în Franța. Constantin Abăluță a traversat și el zona suprarealistă, dar nu s-a oprit aici.

Eu cred că suprarealismul rămâne cea mai completă modalitate de exprimare poetică dintre toate cele care au existat vreodată. Modificând ce e de modificat, aruncând lestul (de pildă, aderența declarată, jenantă de la un punct încolo, la politic) și aducând cu naturalețe și forță în discursul poetic accente și viziuni care țin de biografia poetului și de experiențele umanității intrinseci anilor două mii plus, prevăd o renaștere remarcabilă a acestuia.
În privința receptării ca atare, există o elită a intelectualității românești care privește cu multă simpatie și înțelegere suprarealismul, în zona lui de vârf, ca împlinire sigură a poeziei și plasticii. Este motivul pentru care el se bucură de o reală reputație. Se vor mai naște în poezia română poeți suprarealiști însemnați, nu am nici o îndoială în acest sens. Și marea poezie românească de azi-mâine-poimâine ei o vor scrie.


Înființat în anul 1998, Institutul pentru Cercetarea Avangardei Românești și Europene a fost un proiect al tău foarte ambițios. Găsesc că activitatea lui nu este atât de bine cunoscută, mai bine zis nu este cunoscută pe măsura importanței. Te rog să mă lămurești de ce această neconcordanță.

- Ai și nu ai dreptate. Institutul pentru Cercetarea Avangardei Românești și Europene este astăzi instituție matură, a adunat date, documente, mărturii despre avangarda românească, nenumărate. A organizat câteva mari simpozioane internaționale de avangardă la un nivel aproape ireproșabil. Simpozionul dedicat suprarealismului a adus la București personalități de calibrul lui Sarane Alexandrian, cel mai bun cunoscător european al fenomenului, ori Juan Manuel Bonet, directorul, la acea oră (2001) a reputatului Muzeu de artă modernă „Reina Sofia” de la Madrid. Am avut, cu totul, oaspeți din zece țări, iar din România au participat nemijlocit personalități precum Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Ion Pop, Șerban Foarță, Nicolae Balotă, Andrei Oișteanu, Amalia Pavel... Nu dau lista întreagă, adaug doar că au fost prezentate peste 50 de comunicări, neîntrerupt, vreme de patru zile. Un alt simpozion a fost dedicat Centenarului Sașa Pană și avangardei din sud-estul european, un altul Centenarului Brauner și împlinirii a 90 de ani de la nașterea lui Gherasim Luca. În fine, în acest an, în parteneriat cu Institutul Cultural Român, organizăm, între 23-26 mai, un nou simpozion, cu genericul: „Centenarele începutului de mileniu / Cugler . Voronca . Roll // Prim plan: Brâncuși, Urmuz, Tristan Tzara, Ion Vinea, Victor Brauner, Gellu Naum, Gherasim Luca, Geo Bogza”.
În același timp, expoziția noastră itinerantă: „Avangarda românească în context european” (34 de panouri de 1 metru pe 2, cuprinzând circa 500 de documente) am dus-o în Germania și la Budapesta, iar în țară a fost deja găzduită de Muzeul Þării Crișurilor, de la Oradea, de Muzeul Național de Artă din Cluj, de muzeele județene Bistrița și Giurgiu, de Teatrul Național din Iași și de noua sală de expoziții de la Ministerul Culturii și Cultelor. Tot aici am vernisat o altă expoziție, sub genericul: „Gherasim Luca / Grupul Suprarealist Român”. Cu ambele expoziții putem merge oriunde în țară, dacă vom primi cuvenitele invitații.

De asemenea, am pornit un program de retipărire anastatică a volumelor și publicațiilor avangardei noastre istorice.
Nu mi se pare că adunate, toate acestea, înseamnă puțin lucru. Le adaug și o inițiativă, a cărei promovare este programată în primăvara aceasta: încercarea de a construi la București o clădire specială, unde să funcționeze institutul și unde să se regăsească, în compartimente distincte, avangarda, toată avangarda lumii. Schițele viitoarei clădiri au fost realizate de Augustin Ioan, împreună cu o grupă de studenți de la Arhitectură.


Simona Popescu povestește undeva: «Stând alături de Gellu Naum ani de zile, s-a limpezit tot mai mult pentru mine acel sens al demnității existențiale care este prin¬cipiul vital al poeziei. Gellu Naum avea o viscerală nevoie de puritate și, pentru asta, era de o feroce intransigență cu el însuși, mai apoi cu ceilalți, încerca să nu se amestece cu ei, cu greșelile lor. Prefera anumiți oameni care-i făceau bine, ca om și ca poet. Mi-a spus odată despre o prietenă comună: „E bine să te întâlnești cu astfel de ființe, întâlnirea cu ele te curăță". Propriile lui erori îi provocau o mare suferință. Greșea, adică se depărta de „centrul" existenței poetice...». Tu însuți mărturisești, într-o notă din „Manualul de literatură”, datată 8 iunie 2004: „Nu cred, sub nici un chip, că Viața e mai importantă decât Poezia”. La rândul meu, îți spun acum că nu văd un alt mod de a fi decât în Poezie. Greșim? Și dacă da, unde greșim? Iar dacă nu, ce putem adăuga eticii suprarealiste în contextul mileniului nostru?

- Opera lui Gellu Naum este, indiscutabil, reperul esențial atunci când ne oprim asupra suprarealismului românesc. „Nevoia viscerală de puritate”, de care amintește Simona Popescu și pe care o întâlnește la autorul Medium-ului, este sau ar trebuie să fie proprie oricărui mare poet, nu numai poetului suprarealist. Nici cealaltă foarte importantă mărturisire a Simonei: „Propriile lui erori îi provocau o mare suferință”, nu trebuie trecută cu vederea. Gellu Naum a traversat o istorie traumatizantă și nu ne este imposibil să ne închipuim suferința imensă pe care a trebuit s-o trăiască omul cu același nume, care nu o dată și-a mărturisit credința totală, și necondiționată de nimic, în Libertate, în Iubire și în Poezie. Acestea sunt cele trei drapele pe care orice poet suprarealist trebuie să le aibe pururi semne distinctive.

Din păcate pentru mine, l-am cunoscut pe Gellu Naum târziu, la începutul anilor 2000, când era deja extrem de obosit. De două ori l-am vizitat în apartamentul mai mult decât modest de pe strada Tudor Crețu. M-a primit de fiecare dată împreună cu d-na Lyggia, și deși ar fi trebuit ca vizitele, anunțate telefonic dinainte, să se încheie într-o jumătate de oră - o oră, au ținut câte șase-șapte ore, prinzându-mă aici miezul de noapte. Înarmat cu o propunere contrasemnată de Laurențiu Ulici, președintele Uniunii Scriitorilor, i-am solicitat acordul de a-i dedica în întregime simpozionul pe tema suprarealismului, pe care urma să-l realizăm. Am primit însă numai acceptul, și acesta la insistențele d-nei Lyggia, de a realiza un număr Gellu Naum al revistei noastre „Aldebaran”, dedicată avangardei. Dar până la urmă nici acest număr nu l-am realizat, în ciuda faptului că d-na Lyggia mi-a stabilit de câteva ori data întâlnirii pentru a-mi da fotografii și alte materiale necesare în acest scop. La simpozion i-am dedicat una din zile, de mare efect fiind comunicarea Simonei Popescu, care a reparcurs mai multe pagini din cartea dedicată poetului, precum și un eseu al lui Victor Ivanovici, care, neputând să ajungă la București, ne-a trimis o casetă video, pe care am proiectat-o pe ecran. Apoi, la rugămintea d-nei Lyggia și a Simonei, am înlesnit vizita în locuința din strada Tudor Crețu a lui Sarane Alexandrian, care a fost, la un moment dat, secretarul lui André Breton.

De ce am ajuns așa de târziu la el? Pentru că mi se spusese, mi se repetase că este foarte dificil și am tot așteptat un moment propice. O dată, totuși, fiind la Comana, la Ioana Postelnicu, cu care eram foarte bun prieten, am vrut să-i vizitez, în casa lor de aici, pe soții Naum. Nu erau însă acolo. Și după cele două vizite, făcute la București, mi-am dat seama că șansa mea de a realiza niște legături mai apropiate era inexistentă. „Păcătuisem” că începusem deja să defrișez teritoriul „întregii avangarde” și că una din condițiile nenumite pentru a putea rămâne alături de Gellu Naum, era aceea de a nu insista deloc asupra altor componenți ai avangardei. Nu puteam face acest lucru. Dar nu am nici un drept să-i aduc vreun reproș poetului. Pur și simplu, în orele lungi de discuții, nu cred că am rușit să-i smulg cel puțin o apreciere cât de cât bună despre cineva. Nu îl includ aici pe Victor Brauner, pe care, în ciuda trecerii anilor, îl iubea încă, îl adora pur și simplu, ca și când ar fi fost încă viu. Nu scăpa criticii nici Gherasim Luca, prietenul, companionul din anii înființării Grupului Suprarealist Român. Pentru Virgil Teodorescu avea încă o aversiune pe care nu făcea nici un efort să și-o atenueze. De altfel, din întreaga avangardă dădea de înțeles că nimic nu este de reținut ca valoare împlinită. Convingerile lui erau fixate, cimentate, de nezdruncinat. Ce m-a uimit - și m-a surprins neplăcut - a fost că pentru Gellu Naum, o dată cu trecerea anilor, însuși André Breton devenise aproape un oarecare.

Repet, marelui poet chiar nu-i plăcea nimic din avangardă, cu excepția, într-o oarecare măsură, a lui Gherasim Luca și, îndeosebi, a lui Victor Brauner. Nu puteam fi de acord cu el, și cred că am făcut eroarea, în acele momente, să pun afirmațiile lui nete, pe seama bătrâneții și a oboselii care i se ghiceau în fiecare gest și-n fiecare cuvânt rostit încet, monoton. Stătea pe fotoliul acela vechi, părea că este totuna cu el, și îmi părea de o mie o sută de ani. Avea fața destinsă și vorbele lui păreau roțile unui car de luptă care purta pe un câmp uriaș de bătălie un monarh de neînfrînt. Bătrân, ostenit, ironizând sau bagatelizând combatanți mai de demult sau mai de curând, Gellu Naum încă fascina. Iar atunci când rostea (a repetat această propoziție de câteva ori): „Toată viața mea am crezut în Libertate, în Iubire și în Poezie”, nu puteai să nu fii mișcat, impresionat foarte puternic. Cuvintele acestea veneau către ființa lui și începeau să se rotească în jurul lui și să lumineze din ce în ce mai puternic, devenind din luminițe care abia pâlpâiau flăcări de torță.
Nega totul sau aproape totul, dar îmi dădeam seama că nu este meschin. Era adevărul lui și-l spunea, pesemne, tuturor celor care-l vizitau. Cred că dacă Dumnezeu ar fi venit la el și l-ar fi întrebat aceleași lucruri, ar fi răspuns la fel. Gellu Naum era bătrân, era obosit, dar îți dădea de înțeles că știe ce spune, că nu spune nici un cuvânt pe care nu-l crede și, mai ales, că știe foarte bine că este un Învingător. Că știe foarte bine că Poezia este poate cea mai dură, cea mai crâncenă bătălie a omenirii. Fac bine la casa omului asemenea întâlniri, care te maturizează cât zece ani trăiți la intensitate maximă.
Faci referire, în întrebarea ta, la afirmația mea din nota biografică cuprinsă în „Manualul de literatură”: „Nu cred, sub nici un chip, că Viața e mai importantă decât Poezia”. Te asigur că nu sunt cuvinte aruncate la întâmplare pe hârtia tipărită. Dacă ai norocul să scrii măcar o singură poezie senzațională, să fi coborât cu toată ființa ta în acel tunel al timpurilor (Nichita Stănescu îi zicea, foarte potrivit, „tunelul oranj”), de fapt al veșniciilor toate adunate laolaltă, cum se întâmplă când trăiești transa sau iluminarea aceea rarisimă prin intermediul căreia se produce Revelația, înțelegi că atingi, ca ființă umană, absolutul. Înțelegi că tu, cu trup de carne și de sânge, nu poți urca numai cu puterile tale interioare, numai cu puterile tale omenești în miezul unui asemenea vârtej, și că dacă, totuși, ajungi aici, acest lucru se întâmplă numai și numai pentru că este un Cineva care te Alege și care te pune cu chiar palmele lui Acolo. Acest Cineva este poate Dumnezeu, Dumnezeul Poeziei, vreau să spun, sau Poezia însăși. Sau, de ce nu, chiar Dumnezeul însuși.

Și dacă, prin urmare, suntem norocoși, fiind Aleși de Poezie, înseamnă că nu avem ce greși când optăm, definitiv, pentru a trăi prin și pentru poezie. Greșeală ar fi ca atunci când ești ales de poezie să fii foarte lacom și să vrei să folosești puterile pe care le primești când ești ales de poezie, în alte teritorii și în alte lumi decât cele ale poeziei.



Mă inviți să răspund și la întrebarea: „Ce putem adăuga eticii suprarealiste în contextul mileniului nostru?” Nu știu ce să răspund. Mă derutează cuvântul „etică”, chiar dacă îi este lipit sferei suprarealiste. Este un cuvânt care, în lumea poeziei, în special a poeziei suprarealiste, are cu totul alte conotații. Etic, la modul suprarealist, este, astfel: dacă te afli într-o sală cu alți confrați, și vezi că o nulitate este ridicată în slăvi, să mergi la ticălos, să-l iei de guler, să-i dai două palme și să-i strigi în urechi, în văzul tuturor: „Dispari, hahaleră, de aici!” Etic este, dacă gândești că te țin curelele trupului și ale minții tale și că Poezia te ajută să scrii mai bine decât Gellu Naum, să zicem, să nu te sfiești niciodată să spui: „Pot să scriu mai bine ca Gellu Naum”. Etic este să spui, dacă nu te interesează nicidecum Premiul Nobel, mai ales în ultimii ani când a devenit anexă a unei politizări îndelung zaharisite, să scrii un poem în acest sens și să-l reciți în gura mare la toate întâlnirile publice la care ești chemat: „Mă șip pe Premiul Nobel și-l azvârl la câini și la pisici!”.




„...poezia este invenția omenească cea mai importantă prin care istoria rea a universului este împiedicată să-și afirme supremația desăvârșită”




Un prieten fidel, scriitor de plăcere, dar și cititor neobosit, îmi reproșează mereu faptul că nu îmi adaptez scriitura valului acum „la modă”, că nu mă zbat pentru exhibiții ce vând bine textul sau, mai bine zis, care îl impun cu o voluptuoasă violență pe „piață”. Cum scrii ? Când scrii? Pentru cine scrii? Cum „te vinzi”, dacă te vinzi, și până unde ești dispus să te vinzi după principiile de marketing de astăzi? (Întrebarea ți-o pune un european care nu aleargă după succes, pentru că nu știe ce mai este succesul, astăzi...)

- Nu sunt deloc speriat de ceea ce se scrie astăzi, ba, dimpotrivă, cred că sunt principalul „vinovat” de ceea ce se publică acum în România, editura mea, „Vinea”, încurajând toate stilurile și majoritatea autorilor, de la debutanți la consacrați. Sunt pentru pluralitate de exprimare, ba, mai mult, chiar mă bat pentru ea. Nu cenzurez excesele, nu domolesc dorința de răzvrătire, nu întorc spatele autorilor talentați care, după ce-i public, nu ezită să mă înjure. Cei lipsiți de talent nu prea îndrăznesc să-mi bată în ușă, pentru că, în genere, știu dinainte că vor fi refuzați.
Cu privire la scrisul meu, mai spun încă o dată că eu cred fără nici un fel de rezerve în poemul suprarealist. Scriu străduindu-mă să străpung zidurile ridicate de predecesori și să vin cu un suflu nou, cu o respirație poetică distinctă, țința mea declarată fiind aceea de a realiza, pur și simplu, „poemul total”.

Þi-am citit mai multe poeme frumoase, oneste, puternice - și mă refer nu numai la cele publicate în ultimii ani în paginile „României literare” - și dacă îți voi spune că eu nu mi-am propus niciodată să scriu un anume gen de poezie, sunt sigur că mă vei crede pe cuvânt. Cunosc foarte bine poezia avangardei, dar la fel de bine cunosc poezia lui Eminescu, poezia lui Blaga, a lui Arghezi sau a lui Ion Barbu. Deci nu pot spune că am ajuns la poemul suprarealist pentru că știu la perfecție poezia suprarealiștilor, deși acest lucru este adevărat. Este vorba de altceva, care ține de profunzimea și nu de suprafața lucrurilor. Totul a pornit din interior, dintr-un nuștiuce inexplicabil, misterios. Am trăit o experiență crucială traducând, prin 1996-1997, unul din primele volume ale lui Tristran Tzara, din perioada dada. Este vorba de cartea „Vingt cinq poèmes”, din 1918. Am fost fascinat de deplina libertate a versului de acolo, de efectele miraculoase obținute prin simplele schimbări de frazare ori prin absența oricărui semn de punctuație. Puteai într-un singur vers să ai câteva sensuri diferite ale lecturii. Blocul de text exploda pur și simplu printr-o rocadă bizară a cuvintelor. Sensul se fărâmița, dar nu se pierdea, nu se evapora și-l puteai reface din fragmente. Încercând să refaci sensul pe care bănuiai că textul îl avea inclus inițial în sine, descopereai deodată mai multe sensuri și atunci începea nebunia poeziei. Eu, cititorul/traducătorul, începeam să aleg o semnificație anume, începeam să mă cred mai deștept decât Tristan Tzara și să am propria versiune de poem, de parcă chiar eu l-aș fi scris.
Să fim înțeleși, „Vingt cinq poèmes” nu este un volum suprarealist, este un volum pe care-l putem subsuma dadaismului. Iar între poemul dadaist și cel suprarealist sunt niște diferențe, care țin de amploarea versului, de prezența/absența abisalului, de coerența/incoerența imaginației, de nuditatea semnificației ori de includerea magiei în subtext. Tzara nu m-a învățat să scriu, așadar, poezie suprarealistă. M-a învățat doar să fiu liber, să fluier în poem dacă am chef să fluier, să strig cucurigu, dacă mi se cuibăresc cocoși imaginari sub limbă, să nu mă rușinez de ajungerea pe buza prăpastiei care despărte coerența de incoerență, ori de spațiul infim care ridică excesul de înțelepciune peste demența mai mult sau mai puțin jucată.
Poemul meu foarte repede a ajuns la arborescență fără a-și pierde elasticitatea și semnificațiile, liricul a început să fie acoperit de segmente semnificative de epic, de proza ritmată. Am descoperit forța fragmentului, am realizat că prin adaos de masă lingvistică încifrările nu-și ascund neapărat cifrul ci, în realitate, îi fac mai misterios culcușul în care este ascuns. Am descoperit deopotrivă textul ca alchimie, ca magie, pe urmă am realizat că versul are în structura lui o forță impresionantă, că poate fi un tun veritabil care poate să tragă eficient în prostia semenilor și a omenirii întregi. Am descoperit și ceea ce în general se învață foarte târziu, și anume că versul bun înmulțește viața vieții și purifică moartea, o îmblânzește și o face acceptabilă într-un foarte mare grad.

Intuiția și o tot mai evidentă stăpânire a materiei textuale și, aproape sigur, și un zeu sau un dumnezeu norocos m-au adus, destul de abrupt, în zona atât de generoasă a suprarealismului. Și acum, când încep să scriu un poem, după așezarea pe ecran a primului vers puternic - de ani buni scriu numai la calculator -, se produce un fel de declic, realitatea dispare și versul mă folosește cu încredere pentru a se scrie pe sine. Nu-i vorba de dicteu automat, pentru că textul care se așterne ca de la sine are o logică, o seducție speciale, în care nimic nu este întâmplător, aleatoriu. Deseori, recitind ceea ce am „născut”, sunt cuprins, ca și în timpul scrierii propriu-zise, de o bucurie interioară fără margini, îmi vine să alerg, să cânt. Mă transform de-adevăratelea într-un copil, mă simpt copleșit de o prospeține și de o tinerețe perpetue.

Pentru cine scriu? Pentru mine însumi mai întâi, apoi pentru toți cei ce seamănă sau vor semăna vreodată felului meu de a fi și de a înțelege lumea, istoria, viața, moartea, iubirea, acea iubire multiplă și fascinantă pentru o Femeie pururi foarte frumoasă și înțeleaptă, dar și sălbatică, pururi luxuriantă și totuși perfectă în toate cele ale trupului și ale inteligenței ei. Poate și de aceea volumul meu, „nicolae magnificul”, s-a bucurat de o oarecare trecere la femeile care semănau, probabil, în cele ale vieții și ale imaginației lor, cu „dona huana”, perechea ideală pentru personajul-bărbat din paginile cărții. Tirajul acesteia, de 500 de exemplare, s-a epuizat, deși volumul, tipărit în condiții grafice deosebite (el a inclus și 20 de planșe ale pictorului timișorean Nicolae de Popa), avea un preț foarte mare la acea dată, de 250.000 lei. Am pregătit a doua ediție pentru tipar și poate că în mai puțin de două luni va fi din nou prezent în librării.


Într-o polemică publică destul de recentă care se ducea pe marginea ideii de valoare, ai ales, în cuvântul tău, următorul exemplu: „Luați abecedarele generației poetice optzeciste și vă veți îngrozi de câți falși idoli sunt acolo. Dacă te-ai lua după cronici și cronicuțe literare sau așa-zis literare ai putea crede că țara asta este locuită numai și numai de genii optzeciste. Și e așa?” Eu vin și spun că nici nouăzeciștii și nici douămiiștii, cum nici, altădată, și din cu totul alte motive, șaizeciștii bunăoară, nu stau mai bine. Îmi rezerv dreptul de a aborda acest subiect din cauză că nu aparțin nici unei generații, fiind cât se poate de atipică în lumea literară, ceea ce mă ajută să rămân obiectivă, iar moralmente motivată pentru interogația cu pricina. Așadar, eu cred că nu în exclusivitate optzeciștilor li se întâmplă drama cu pricina, ci este o chestie autohtonă cucerirea unui statut de curent literar prin tactica grămezii, ca la rugby; finalmente, legitimarea generaționistă reprezintă la noi, la români, o strategie de impunere și supraviețuire a massei de scriitori (adesea chiar cu complicități politice și morale impardonabile), dictată oarecum de mizerabilismul supraviețuirii individuale prin cultură în România. În general, cu rare, rare excepții, profesiunea liberală de scriitor, de artist, este singura care te ajută sigur să mori de foame, în România, indiferent de valoarea operei, indiferent de timpul istoric. Vezi mai departe de aceste considerațiuni?

- Întrecerea între generații sau disputele din interiorul unei generații nu sunt neapărat lucruri rele dacă sunt respectate anumite legi, care țin de caracter, decență, onoare, respect al valorilor reale. Din păcate istoria literaturii române este plină de gesturi odioase, de răzbunări crunte, de denaturări ale adevărului estetic, de nedreptăți strigătoare la cer. Pornind de la arhicunoscuta epigramă a lui Macedonski împotriva lui Eminescu și până azi, ca mentalitate, poporului scriitoricesc, în ansamblul său, îi sunt proprii aceleași metehne. Nu s-a renunțat la plata de polițe, la crearea de falși idoli, la ridicarea în slavă a nulităților, la tragerea de sfori ori de câte ori a fost cazul de atribuire a unui premiu important ori de stabilire de ierarhii.
Când spuneam ceea ce spuneam despre optzeciști, nu eram împotriva optzecismului real, cel care s-a născut și s-a afirmat la vremea lui, adică în deceniul opt al secolului al XX-lea. Este un moment foarte important al literaturii noastre, dar el trebuie păstrat acolo și nu trebuie, prin siluire a adevărului, pus ca o scufie indecentă peste segmente ale câmpului literar care nu-i aparțin. Impostura era evidentă, încercându-se prin ea ascunderea „împăraților goi”. Realitatea în sine a cărților mărturisea că nu pot exista peste cincizeci de mari scriitori români optzeciști. Există, firește, mari scriitori optzeciști, sunt vârfuri evidente ale acestei generații, dar aceștia/acestea n-au nevoie de cârje extraliterare pentru a se bucura de recunoaștere. Agitația imensă venea nu de la ei, ci de la optzeciștii de raftul doi, care se voiau suiți pe soclu laolaltă cu cei care îl ocupau prin merite care țineau și țin strict de câmpul literar.
În ceea ce privește faptul că scriitorul român nu se bucură de prețuirea pe care o merită din partea societății, este un adevăr evident. Un adevăr crunt. În acest sens trăim într-un stat mărunt, meschin, orb cu program. Dar și scriitorii au o mare parte de vină că au permis perpetuarea acestei situații. Trufia nemăsurată a unora dintre ei, micimea de caracter a altora, slugărnicia față de Putere a nu puțini confrați, prezența între noi a celor foarte voioși de a accede la cariere politice, fără a avea vocație în această privință, au făcut ca scriitorimea să nu fie niciodată o forță pe deplin coerentă, o voce puternică și unică. Ar fi timpul să învățăm din erori, din greșeli, și să devenim, în sfârșit, solidari.


Mărturisești că prin nicolae magnificul, capodoperă a postavangardismului, scris ca „într-o hipnoză”, ai descoperit ce înseamnă „cu adevărat puterea versului, magia lui, intoleranța lui”. Dar îi este, oare, poeziei, hărăzit și altceva decât acea stare specială de arsură, de transă?

- Dă-mi voie, mai întâi, să-ți spun că mă flatează, că mă intimidează chiar aprecierea ta la adresa cărții mele din 2000: „capodoperă a postavangardismului”. Nu sunt ipocrit și nu ascund că în existența aceasta sau poate în cele viitoare aș fi extrem de bucuros, aș fi fericit de-a binelea, dacă aș avea certitudinea că acest volum este unul care contează, este unul care justifică trecerea mea pe pământ. Am trăit clipe de extaz maximal, inuman de intens, aș putea zice, în răstimpul de circa doi ani în care am scris-o. Am avut senzația - nu, cuvântul „senzație” nu e cel potrivit -, am avut convingerea că am fost cel Ales pentru a o scrie. Trupul, gândurile, imaginația mi-au devenit un fel de ghem magic care își desfășura firul de fosfor în direcția și cu viteza pe cale le impunea o Forță care mă copleșea și de existența căreia aflam pentru prima dată. Am trăit revelația aceasta, hipnoza aceasta atât de „altfel” față de ceea ce nouă, oamenilor, ne este dat să trăim, cu o intensitate, cu o virulență vecine cu distrugerea fizică. Gândul, trăirea se duceau atât de sus încît simțeam trupul și viața din el că se subțiază atât de mult încît nu înțelegeam de ce nu se rupe pe loc, imediat. În fine, oboseala de după scrierea unui poem era covârșitoare și îmi da sentimentul că în oasele mele și în firele mele de păr de pe cap se cuibăriseră definitiv cel puțin o mie de ani. De aceea nu ezit să spun ca nicolae magnificul este și pesemne că va rămâne cartea vieții mele. Probabil că azi, la cei aproape 48 de ani ai mei, am dreptul, fără a friza ridicolul, la o asemenea mărturisire. Majoritatea celor care au făcut efortul de a o citi au găsit cuvinte de apreciere la adresa ei și au văzut în ea ceea ce și este: o carte a umilinței (dar și a biruinței) de a fi, a iubirii înțeleasă ca îmbrățișare/contopire totale cu „feminitatea universului” (am utilizat o sintagmă dintr-unul din poemele aflate în volum). În egală măsură, poemele de aici vorbesc apăsat despre trânta onestă, perpetuă, cu moartea, tocmai cu ținta de a arăta că fiecare fragment de viață deplină, neîmpestrițată de trecător și inutil, merită prețuită la maximum.
Scriind „nicolae magnificul”, nu numai că am descoperit „puterea versului, magia lui, intoleranța lui”, dar am și realizat că pentru mine, ca pământean mai mult sau mai puțin iubit ori contestat de congeneri, ca ființă pieritoare, în definitiv, nu vor exista clipe mai înalte de atins decât cele care m-au înfășurat în pânza lor atunci când poemele cărții se nășteau unul din altul, precum valurile unei mări reale. Vreme îndelungată am trăit în Revelație ca peștele în apă limpede și curată de munte. A fost marele noroc al vieții mele. Poate că a fost și marele noroc al poeziei mele. Uneori cred acest lucru, alteori mă îndoiesc cumplit. Ceea ce știu este că nu puteam face mai mult și în acest sens sunt foarte senin și pe deplin împăcat cu mine. Am ajuns, definitiv, la concluzia că nu omul scrie Poemul, ci poemul alege omul care să-l scrie, care să-i dea înfățișare. Mi-e limpede ca lumina zilei acest lucru.

Revin acum strict la întrebarea ta: dacă „poeziei îi este hărăzit și altceva decât acea stare specială de arsură, de transă”. Și îți răspund tranșant că da. Cu siguranță că poeziei îi este hărăzit și altceva. Să spunem, mai exact, „altceva”, baricadând cu strășnicie cuvântul între ghilimele și azvârlindu-l foarte departe, în lumea esențelor intolerabile gregarului și perisabilului. Poetul propune, în cele din urmă, dacă propune ceva, chipul, trupul, inteligența, sensibilitatea și teritoriul unei/unor realități aproape paralele realității diurne, concrete, care macină totul, bun sau rău, între măselele ei de oțel dur, nemilos. Dincolo de aventura personală, existențială și estetică, în care îl implică pe poet, Poemul ține la nesfârșit curat și pur sufletul ființei umane, predispusă pesemne genetic la barbarie, la intoleranță, la sfadă, la violență inimaginabile. De aceea intransigența poemului față de sine este extrem de acută.

„Homo homini lupus” nu este decât o propoziție, decât o constatare banală pe buzele filosofului. Lupul din om urlă și astăzi bezmetic peste toată suprafața pământului. Este limpede că chiar acum, în clipele în care noi purtăm acest interviu, viața cel puțin a unui semen este retezată cu sălbăticie, cu sadism, că buzele „lupului” sunt pururi umede de sânge omenesc. Pe un gang într-o stradă întunecată un om este înjunghiat. Într-un parc, la ora prînzului, un glonte zboară dintr-un pistol în țeastă omenească. În numeroase locuri de pe glob soldați ucid soldați. Servicii de spionaj au pierderi de personal. Atentatori sinucigași trec în lumea umbrelor odată cu cei pe care-i ucid. Iar în România, dacă ne luăm după ultimul articol de ziar sau după ultima știre difuzată la televizor la o oră de maximă audiență, fiul de nici 20 de ani abia ce și-a înjunghiat tatăl, după care în cada de la baie l-a tranșat în bucăți mai mici ori mai mari. Etcetera, etcetera, etcetera. Trăim, prin urmare, oră de oră și minut de minut în „istoria rea” a lumii.
Poemul, poezia înseamnă tocmai acel „altceva” care păstrează universul în ceea ce am putea numi „istoria bună” a lumii. Poate că, privind în acest fel lucrurile, poezia este invenția omenească cea mai importantă prin care istoria rea a universului este împiedicată să-și afirme supremația desăvârșită. Frumusețea, sensibilitatea, bunătatea lumii se adună în poezia de calitate ca mierea de flori de salcâm în stupi, dar stupii aceștia de poezie sunt indestructibili.



„...nu sunt „pur și simplu” îndrăgostit și sentimental”, ci sunt doar coerent și onest în simpatiile și în opțiunile mele literare”



Dacă Gellu Naum ajunsese la un moment dat să declare că nu îl mai poate citi pe André Breton, tu îl resusciți și susții că „îl iubesc, tocmai pentru că nu-l mai iubește decât foarte puțină lume pe André Breton și cred, în genere, că în poezia universală a ultimului secol cele mai fine accente, cele mai profunde mutații le-a adus suprarealismul”. Ești pur și simplu îndrăgostit și sentimental?

- Gellu Naum își cucerise acest drept, prin valoarea operei sale, de a avea opinii tranșante. Asta nu înseamnă că trebuie neapărat să fim de acord cu el. Nimeni nu este, în definitiv, perfect. Nici Gellu Naum n-a fost perfect. Eu îl diferențiez uneori pe Gellu Naum de chiar o parte a poeziei lui. Și nu mă simt deloc vinovat, pentru că acest lucru nu îmi schimbă în nici un fel admirația pentru el, credința că este unul dintre cei mai mari poeți români ai secolului trecut. Dar pentru mine există și marele poet european André Breton. El este, dincolo de manifestele pe care le-a scris, dincolo de intoleranța lui arhicunoscută, chiar dincolo de rigiditatea căpătată în exercitarea funcției de șef de școală literară, și un liric de excepție. Nu pot să nu recunosc acest lucru. Așa că nu sunt „pur și simplu” îndrăgostit și sentimental”, ci sunt doar coerent și onest în simpatiile și în opțiunile mele literare.


Nu prea mai avem reviste suprarealiste, manifestări publice ale prezentului avangardist, trăirile, jocurile, anchetele, experimentele... deși le avem, totuși, ca evenimente importante, ușor reperabile, ale schimbării de paradigmă politică, economică, socială, culturală. Dacă la 1891, Mallarmé scria că „În fond, vedeți, lumea este făcută pentru a sfârși printr-o carte frumoasă”, peste (numai!) douăzeci și opt de ani, în 1919, în ajunul lansării scriiturii automate, Breton îi scria lui Aragon: „Ce fac poezia și arta? Laudă. Scopul reclamei este tot acela de a lăuda. Eu cred că lumea va sfârși nu printr-o carte frumoasă, ci printr-o reclamă frumoasă (...). Nu vor mai fi poeme, cărți ! Eu ameninț reclama(semănând îndoiala).” Te simți, ca poet total, amenințat și asediat de realitatea artei cosumeriste?

- Nicidecum. Mă simt bine în pielea mea de scriitor român, de poet oarecum dificil și neasemănător cu alții. Scriind poeme, știu că sunt așezat în chiar inima vocației mele. Nu mi-am dorit niciodată mai mult de atât.


Editura Vinea este succesul tău, care se bucură de bună audiență și reclamă și care a parcurs câțiva itemi eroici ce au propulsat poeții tineri în conștiința publică. Tocmai de aceea nu te întreb nimic despre Vinea, care este deja un brand. Te întreb, în schimb, ce proiecte literare ai pentru următorii ani și dacă îți acorzi destul timp ca scriitor.

- Mă bucură aprecierea ta față de Editura Vinea. Și bine faci că nu mă întrebi nimic în legătură cu ea, pentru că dacă m-ai întreba ar trebui, practic, să începen un nou dialog. Îți spun doar atât: anul acesta este unul aniversar: împlinim 15 ani de când publicăm, neîntrerupt, poezie românească.
Ca proiecte personale legate de poezia mea, ți-am spus deja că a plecat spre tipar ediția a doua a volumului „nicolae magnificul”. De asemenea, îți spun că trebuie să iasă din tipografie chiar zilele acestea o carte nouă de poezie, care sper să se bucure de atenția de care s-a bucurat și volumul abia numit. Ea este o contrucție poetică la fel de amplă, se numește provocator, chiar indecent, „capodopera maxima” și este tipărită în condiții grafice de invidiat.
Altminteri, am aproape încheiată o altă carte de versuri, pe care am scris-o cu mult drag față de Belgrad, unde am fost în vara anului trecut și unde m-am simțit minunat. Și ea va apărea tot în anul aceasta și va avea, aproape sigur, și o versiune în limba sârbă.


Te rog să privești acum și tu, încă o dată, fotografia în care porți jobenul și bastonul, la Ipotești. În ce epocă trăiește (pardon, moare) „personajul” cărții tale? În ale cui „lighioane ale visului” se tot întrupează la infinit?

-Personajul meu din volumul „nicolae magnificul” trăiește în toate epocile și-n toate timpurile în care viața este Viață, în care Moartea știe să fie prietenoasă și deplină cunoscătoare a tuturor legilor Poeziei, în care Libertatea interioară a ființei nu este un moft ci o obligație, în care Frumusețea și Misterul sunt, practic, fără început și fără sfârșit, în care Femeia are atributele fabulosului și ale unicității, fiind și rămânând cea mai fascinantă creație a Demiurgului.





25-27 februarie 2006




***

Blog Angela Furtuna