Precum ne-am obișnuit, în ultimii ani alunecăm în nesimțire pe o pantă greșită, compusă din biți, impulsuri electromagnetice, flash-uri și pixeli. Viața se imparte în mii de gesturi calculate a căror finalitate se traduce în apăsări de taste, rotiri de butoane, pedale, clapete toate acestea traduse în display-uri dorite a fi simpatice modelări ale unui Dumnezeu de laborator.
Am obosit să traim în această cascadă de ere tot mai confortabile și digitalizate. Societatea se îndreaptă către o maladie de ruginire a pârghiilor electronice, refuz de implant metalic și siliconic iar aceste convulsii le resimțim și în pragul sărbătorilor când tonele de vrăjeală care sunt difuzate în mass-media pentru a comercializa milioane de produse drept cadou invadează violent existența imediată iar noi resimțim contrariați tot mai puțin din autenticitatea unor trăiri pure.
Omenirea, în mare parte din substanța sa, a fost străbătută de un cutremur manifestat de dorința de acumulare de capital (financiar, de putere, de imagine), fenomen care în ultimele decade a străbătut adânc atât structura relațiilor dintre ființe cât și autoproiecțiile sinelui. Colateral comunitățile s-au transformat în furnicare ilogice și disperate care curg precum fluviile prin supermarketuri, totul pe fondul comunicării indirecte cu Sfânta Treime care este cinstită cu carne de porc, chipsuri, alcool și daruri din abundența precum chiloți, izmene și după caz, crăciunițe care se prostituează.
Manifestarea umană de bucurie se diluează în intențiile de a dărui dictate de calendar, de obligație și de marcare cu pipi a perimetrului social tradus în special în cât de bine trăim sau, mai grav, cât de bine vrem să pară că trăim. Suflet tot mai secătuit de propria divinitate, înmiit și pulverizat mereu în aerul prea puțin lichid al altor suflete, fără consistență, fără gând de pământ.