Irgendwann verliert jeder den Status des Außenseiters. – Cândva pierde fiecare statutul de imigrant.

M-am tot gândit ce temă să aleg pentru ultima propoziție a săptămânii din această serie de propoziții rostite sau citate în limba germană. Până la urmă, alegerea mea a fost înfluențată în mod decisiv de o propoziție tipărită în limba română în ziarul timișorean AGENDA ZILEI. Acolo se putea citi la 23 decembrie 2008: E perioada sărbătorilor, iar oamenii vor să vină acasă.

Evident, oamenii [care] vor să vină acasă sânt în acest caz românii care muncesc în străinătate, departe de locurile natale, de acele țărmuri pe care neamțul le denumește cu noțiunea Heimat, departe de părinți, frați, prieteni și … copii, de multe ori minori. Dorul de casă le indică direcția, îi îndrumă pe singurul drum posibil, drumul care duce în România. Simțim în aceste zile mai intens ca oricând jocul soartei. Românii care au venit în aceste zile „acasă” sânt cei privilegeați de soartă. Dar cei oropsiți, cei care n-au mijloacele necesare pentru o vizită „acasă”, adevăratele victime ale fenomenului de imigrare a secolului XXI? Nimeni nu poate simții dimensiunea durerilor sufletești ale miilor de imigranți – nu vorbesc numai de români – care se tot întreabă în aceste zile dacă plecarea lor de „acasă” nu a fost totuși un pas greșit.

Spania, Italia, Franța sânt țările în care sute de mii, alte statistici vorbesc de milioane, de cetățeni români trăiesc o viață de imigrant. Ei fac parte din categoria socială care simte zi de zi statutul de persoană izolată. Sociologul olandez Paul Scheffer (54) vorbește într-un interviu din ziarul berlinez DIE TAGESZEITUNG despre procesul de integrare a imigranților în societatea olandeză. Intervivatul este autorul cărții „Imigranții. Toleranță într-o lume fără granițe”. Profesorul pentru sociologie urbană la Universitatea Amsterdam este unul dintre cei mai apreciați referenți tocmai la diferite asociații musulmane, vorbind des chiar și în diferite moschee.

Deci tema sa nu sânt cei integrați, cei care au reușit destul de repede să-și creeze o situație materială medie sau chiar bună, cei care trimit bani acasă, se urcă la sărbători în mașini și se îndreaptă cu inimile pline de așteptări și bucurii anticipate spre Heimat, cei care au (încă) toate opțiunile între a rămâne definitiv în străinătate sau a se întoarce într-o bună zi „acasă”. Paul Scheffer vorbește de cei ai căror copii sau nepoți vor deveni mai devreme sau mai târziu din surinamezi olandezi, sau, privit prin prisma românească, din români spanioli, italieni, francezi etc. Pe sociologul îl interesează cei care rămâni definitiv, care dintr-un motiv sau altul nu se mai pot întoarce „acasă”, care vrând, nevrând vor deveni parte a societății în care s-au refugiat cândva cu atâtea speranțe.

Aici apare mult discutata problemă a voinței de integrare pe de o parte și a celei de acceptare de partea cealaltă. Două procese foarte dificile, care ceri de la ambele părți – imigranți și populație autohtonă – multă putere de renunțare la deprinderi culturale și sociale, sau în cel mai fericit caz la o apropiere, o acceptare reciprocă a specificurilor etnice. Cu toate eforturile de ambele părți, care se pot constata de exemplu în Olanda între minoritatea surinameză – prezența acestei pături de imigranți are ceva de a face cu istoria colonială a Olandei – și a populației băștinașe, Paul Scheffer este convins că o etnie își pierde statutul de persoană izolată abia după ce un nou puhoi de imigranți de altă naționalitate se stabilește în țara respectivă. Astfel în Olanda ștafeta de Außenseiter a fost predată de către imigranții surinamezi noilor veniți din Maroco.

Această situație, raportată la orașul care îmi este acum Heimat, se poate descrie în felul următor: după al 2-lea război mondial Ingolstadt era un orășel de provincie cu ceva mai puțin de 40.000 de locuitori; primii străini care au venit în număr mare în orășelul de pe Dunăre au fost repudiații din fostele regiuni germane ale Poloniei și Cehoslovaciei – cu toate că au fost de naționalitate germană, au fost la început persoane izolate; acest rol social (inoficial) l-au pierdut definitiv abia când în anii 1960/70 au venit în masă așa numiții Gastarbeiter (muncitori oaspeți) din Turcia; aceștia au fost acceptați ca cetățeni „obișnuiți” ai orașului abia 20 de ani mai târziu, când rolul persoanelor izolate a fost preluat de cei de teapa mea – în oraș și împrejurimi locuiesc ca. 10.000 de sași transilvăneni și șvabi bănățeni -; cei care simt la ora actuală cel mai mult neîncrederea locuitorilor orașului sânt emigranții de origine germană din fosta Uniune Sovietică, cunoscuți sub numele de Russlandsdeutsche (germani de Rusia). Rămâne de reținut că fostul orășel Ingolstadt din centrul Bavariei este în prezent un oraș cu aproape 130.000 de locuitori.

La ora actuală, imigranții români se află în multe țări vesteuropene în situația unor persoane izolate, o stare simțită în aceste zile cu intensitate mărită mai ales de cei care din diverse motive nu s-au întors „acasă”. Și totuși se poate zări în aceste zile și o rază de lumină, o stea (oricât de palidă ar fi ea) și pentru românii care petrec zilele de crăciun și revelionul cu dorul de casă în inimă. Paul Scheffer cere în interviul dat ziarului german: Trebuie să ne definim nou într-un timp a imigrației în masă, nu prin metode de izolare a noilor veniți, ci printr-o integrare a lor într-o idee mai larg înțeleasă a conceptului de societate cetățenească.

În acest sens cetățenesc doresc tuturor românilor de „acasă” și din „străinătate” un an nou fericit – și, cu cât posibil, lipsit de Heimweh (dor de casă), dar și de Fernweh (dor de străinătate)!

(Fotografia arată Dunărea, traversând în aceste zile de iarnă orașul bavarez Ingolstadt.)