"Sebastiăo Salgado. Un fost contabil convertit la fotografie în 1973. Primit în familia Magnum în 1979. Independent din 1994 când și-a fondat propria agenție – Amazonas Images. Poate unul dintre cei mai interesanți fotojurnaliști contemporani. Nu a lăsat în urmă fotografii singulare, ci proiecte masive, întinse pe ani buni de zile. Fără mărturiile sale, nu am fi aflat poate niciodată semnificația unor locuri cu nume exotice precum Goudan, Sahel, Ade, Wolo sau Korem – tabere neștiute de refugiați unde tragediile se succed zilnic, departe de ochii unei mass-media cinice pentru care, în virtutea conceptului modern de news value, zgârietura premierului X în urma împiedicării tâmpe la coborârea din limuzină e mult mai importantă decât moartea prin înfometare a douăzeci de oameni neștiuți din Mali. De altfel, și cutremurul din Iran a părut interesant editorilor de știri doar pentru două zile, până când agențiile de presă și-au dat seama că nu muriseră destui oameni pentru a emite pretenții la ‚prima pagină’. Salgado este poate un martor discret și tăcut, însă fotografiile lui strigă ceva despre o lume schizofrenică, în care absurdul social a atins cote alarmante și valorile umane sunt demult întoarse cu susul în jos.



Când se vădeau primele semne ale fotojurnalismului, pe undeva pe la începuturile secolului al XX-lea, odată cu scufundarea Titanicului, oamenii nu-și puteau imagina că fotografiile din revista Excelsior ce odihnea pe măsuța lor din sufragerie au fost realmente produse mecanic de o persoană prezentă undeva în timp și spațiu, ci credeau că acestea sunt o pură emanație a realului. Se dezvoltă de atunci încoace o poftă bolnavă de a vedea poze, de a savura imagini de război, imagini despre tragedii umane, locuri nemaivăzute și dezastre naturale. Are loc o expansiune vizuală a jurnalismului, se nasc marile agenții, apar marii fotografi de război, iar Robert Capa și al său soldat loialist ce moare ‚în direct’ devin icoanele unei noi religii. Revistele vând o iluzie (lucru imposibil de realizat fără revoluția industrială) unei burghezii căreia i se năzare brusc înaintea ochilor, în timp ce-și bea cafeaua în halatul de satin: câmpul de bătălie cu morții aferenți, băștinașii goi din Vanuatu, vulcanul ce tocmai erupe, criminala Ruth Snyder murind în scaunul electric, explozia zeppelinului Hindenburg după o istovitoare călătorie transatlantică, Che Guevara mort în Bolivia, întins pe o masă, într-o ipostază de o izbitoare asemănare cu Lecția de anatomie a doctorului Tulp de Rembrandt.



Avem de a face cu o exacerbare a realității și simțurilor, cu o sete nepotolită de sânge și dramatism, iar reviste precum LIFE sau Look, ce ating tiraje de până la cinci milioane de exemplare promit să potolească această sete a umanității. Interesat acest mission statement al revistei LIFE: ‚To see life; to see the world; to eyewitness great events; to watch the faces of the poor and the gestures of the proud; to see strange things – machines, armies, multitudes, shadows in the jungle and on the moon... To see and to take pleasure in seeing, to see and to be amazed; to see and to be instructed’. Dar deodată, prin anii ’50, visul se spulberă, iar televiziunea - noul hobby mondial - omoară tirajele acestor reviste și duce pe culmi de neimaginat acel vis sumbru, nemărturisit, vinovat, de a vedea moartea în direct. Dacă Războiul din Golf ne prezintă o tragedie chirurgicală, aseptică, și dacă moartea Prințesei Diana ratează la mustață spectacolul ce trebuia să fie, ei bine 9/11 este, în fine, picătura ce umple paharul. Plăcerea perversă de a vedea spectacolul morții live, ca într-un reality-show de sâmbătă seara e finalmente dusă la paroxism odată cu prăbușirea turnurilor gemene.



Salgado este astăzi interesant tocmai pentru că dă ceasul în urmă și ne întoarce mental cu un secol înapoi. Temele și imaginile lui sunt atât de puternice încât par nu doar decupaje semnificative ale unei lumi în perpetuă mișcare, ci sunt emanații ale unor realități atât de absurde, încât par aproape de necrezut. Dacă fotografia în general îndeamnă la contemplarea unei viziuni personale asupra unui subiect anume, în fotojurnalism cineva spune povestea altcuiva, cu un soi de obiectivitate mecanică. O scurtă paranteză din cursul de fotojurnalism ținut anul trecut: Fotojurnalistul este un reporter vizual al faptelor. Un mediator tăcut. Se validează prin afirmații gen: Am fost acolo. Am văzut cu ochii mei. Spațiul public (mai) are (încă) încredere că el va spune adevărul. Un adevăr răspicat spus cu ajutorul aparatului de fotografiat. Standardul lui etic: nealterarea sensului. La acestea se adaugă dorința de fi prezent în zonele de conflict unde se coace istoria. O pre-istorie de fapt, care conține actanță, pericol, dramă, spectaculos.



Dar undeva pe traseu, între veridicitatea propusă de fotojurnalist și credința oarbă a spațiului public, precum șarpele din Grădina Edenului, începe să se strecoare îndoiala, trucajul, fake-ul. Locuri în care nu se întâmplă nimic devin peste noapte, din motive politice, zone fierbinți, populate rapid de convoaie umanitare ce escaladează conflictul. Un fum banal de la un cauciuc aprins devine un atentat cu cocktail molotov, norii albi se prefac în negri, iar chiar și agențiile mari, în goană după rating, închid ochii într-o complicitate tacită cu falșii fotojurnaliști, adevărații manipulatori de imagini, respectiv minți. Ca un naiv rătăcit într-o lume a cărei marcă este astăzi ambiguizarea și imaginea contrafăcută, Salgado încă mai emite o pretenție obraznică de adevăr. Unii îl vor numi demodat. Alții naiv. Dintr-un spațiu imprevizibil și conflictual el încearcă să arate cu degetul spre ceea ce se vede, nu neutru, ci cu un militantism evident. E un martor ocular care luptă pentru o cauză. Și pentru a face acest lucru împlinește trei cerințe fundamentale necesare oricărui fotograf preocupat serios de a spune o poveste în imagini: pentru a se cufunda într-un subiect își ia timp, iar proiectele sale durează luni și ani. De aici decurge înțelegerea și asumarea faptelor petrecute. Iar în final, după ce a spus povestea cum a putut mai bine, afirmă răspicat un punct de vedere. Personal. Fotografiile lui spun cam ceea ce ar trebui să spună azi fotojurnalismul adevărat: am fost acolo, știu despre ce vorbesc, așa nu se mai poate. Iată!

„Imaginile mele, fie ele mai bune sau mai proaste, sunt rezultatul relației construite cu oamenii fotografiați. Dacă ai ajuns într-o tabără de refugiați cu mașina, e un dezastru – vei fi mereu luat drept tipul bogat cu mașina. Trebuie să te lași acceptat de realitatea în care te miști”, spune Salgado.
Proiecte vaste precum Other Americans (1977-1984), Famine in the Sahel (1984 -1985) sau cel prezentat aici - Workers (1986 -1992) dovedesc din plin acest lucru, imaginile funcționând ca metafore vizuale prin care autorul transformă nevăzutul în văzut. „Workers reprezintă arheologia vizuală a unei vremi cunoscute în istorie drept Revoluție industrială, o vreme când oamenii ce lucrau cu mâinile reprezentau axa centrală a lumii. Conceptele referitoare la producție și eficiență se schimbă, iar odată cu ele și natura muncii. Lumea puternic industrializată ia viteză și calcă viitorul în picioare. Așa că planeta rămâne împărțită, prima lume trăiește o criză a excesului, cea de-a treia o criză a nevoii, iar lumea dintre ele, cea de-a doua, construită pe socialism, se regăsește printre ruine.”



Albumul creat de Aperture prezintă peste 320 de imagini duotone în format mare și este greu de descris în câteva cuvinte. Îți lasă mai degrabă o stare, ca un întreg, o stare în care se amestecă năuceala, furia și compasiunea. Plantațiile de trestie de zahăr și tutun din Cuba și Brazilia, liniile de asamblare ale bicicletelor din China, minele de sulf din Indonezia, cea de aur nu mai mare decât un teren de fotbal din Serra Pelada, ce găzduiește câteva mii de oameni viermuind plini de noroi într-un El Dorado aidoma unui furnicar grotesc, pescuitul de ton din Sicilia sau dezmembrarea vapoarelor din Bangladesh - toate acestea sunt povești cu ramă, ce conțin o mare doză de tandrețe amestecată cu dramatism, un dramatism cu sens, care nu trebuie confundat cu spectaculosul facil. Ele închid lumi articulate, având un început, un cuprins și un final, de multe ori nefericit. E vorba aici de o stare a lumii care, la știrile tv, nu va bate niciodată în rating ultimul divorț al megastarului X. Autorul ne confruntă cu tirania rutinei muncii, a banalului, a trecerii vieții într-o alergare continuă, de hamster alergând spre ceva, dar într-o rotiță, închis în cușcă.


În acest album nu este vorba despre cultul muncii, ci este vorba despre supraviețuire, durere, exploatare și mână ieftină de lucru; despre oameni neștiuți ce poartă pe umeri poverile lumii, iar fostul contabil convertit la fotografie devine ambasadorul acestor eroi invizibili. Avem deopotrivă fotografie documentară, dar avem și portret, avem peisaj, dar avem mai ales fotojurnalism curat. Avem, după cum declară Gabriel Garcia Marquez, 'o imagine a umanității'. Avem încapsulată în acest album o istorie a lumii în mic, văzută ca anduranță, ca și capacitate a oamenilor de a se încăpățâna să trăiască și să viseze chiar și atunci când totul se întoarce împotriva lor. Salgado ne oferă pe tavă, cu smerenie absolută, o mare lecție de fotografie. "

articol de Voicu Bojan

*Voicu Bojan - inițiator al proiectului Diafragma9, editor și traducător, membru al Grupului 7 Zile (www.7zile.ro), fotograf freelancer , predă un (anti)curs de fotografie la Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul UBB, Cluj.
**articolul a fost preluat cu acceptul scris al autorului