Am urmărit aseară cu interes deosebit premiera piesei de teatru „Sinucigașul”, de Nikolai Erdman, pusă în scenă de regizorul Felix Alexa, având o distribuție selectă: Dan Puric în rolul principal, Ileana Olteanu, Costel Constantin, Adela Mărculescu, Marius Bodochi ș.a.

De la început, trebuie să spunem că piesa de teatru a apărut în anii terorii staliniste, în care mai mulți oameni de cultură și-au pus capăt zilelor, suicidul fiind foarte dezbătut în spațiul sovietic în contextul „noii politici economice”. Cu toate că a fost socotită cea mai bună piesă de teatru din spațiul sovietic de către nume precum Gorki, Stanislavski și Nadeja Mandelștam, piesa a fost interzisă de organele de stat, iar autorul ei redus la tăcere și exilat.

În fapt, remarcă Jean-Phillipe Jaccard, ceea ce a trezit în primul rând suspiciunea cenzurii este faptul că „personajele sunt vii. Și cine spune viu, spune: divers. Gândirea totalitară nu admite această trăsătură artistică: pentru acest tip de gândire nu există decât eroul pozitiv sau dușmanul”.

Să derulăm firul acestui scenariu tragi-comic. Semion Podsekalnikov a rămas șomer. Trăiește împreună cu soția și soacra sa într-o sărăcie cruntă. Se simte vinovat și percepe chiar în grija celorlalți, în faptul că i se dă mai mult de mâncare, starea sa de neputință și disperare. După o criză nervoasă, când dispare din cameră și nu e de găsit nicăieri (de fapt se afla la bucătărie), ceilalți îl imploră să nu se sinucidă. Vecinul său, Aristarh Petrovici, încearcă să-l convingă că „viața e minunată” pentru că trăim „în secolul electricității”, dar ideea e pentru el una fără viață, de vreme ce li se taie curentul, și nu poate schimba în bine viața sa: „Am citit și au asta. În Pravda. Dar credeam c-or să dea o dezmințire”. Chiar dacă nu avusese în cap ideea sinuciderii, acum cochetează cu ea, după cum va spune mai târziu: „ca să-mi îndulcesc puțin viața”.

Cum în momentul de criză soția a chemat pe un vecin în ajutor să-l împiedice pe Podsekalnikov să-și facă felul, intenția lui devine de notorietate, vestea despre dorința lui de a se sinucide se răspândește.

Ideea lui de a-și reface viața învățând să cânte la tubă e zădărnicită de faptul că, după ce reușește după încercări „eroice” să sufle în instrumentul împrumutat ca prin minune încât să producă sunete, în manualul din care spera să deprindă arta citește că pentru a învăța gama trebuie să aibă și un pian... lanțul necesităților îi spulberă visul, devenit brusc inaccesibil, îl condamnă acum definitiv la deznădejde și Podsekalnikov revine la gândul sinuciderii.

Dacă la început el a scris un mic bilețel de despărțire în care spunea că „pentru moartea mea nimeni nu e vinovat”, o dată cu răspândirea veștii despre iminenta sa sinucidere destinul lui Semion se schimbă.

Oameni din fruntea mai multor categorii sociale îl caută pentru a profita ideologic de moartea sa. Ei încearcă să-l convingă ca în bilețelul de despărțire să susțină revendicările și ideile lor, și așa, cu toate că Semion trăise o viață lipsită de împliniri, la periferia societății, să devină prin moartea sa un simbol, un idol, un martir pentru cauza respectivei categorii sociale, care să le însuflețească aspirațiile și lupta, prin imaginea ce urma să fie construită pe soclul morții sale.

Cercul se strânge în jurul lui Semion, oportuniștii chiar plătesc pentru a avea parte de un câștig de imagine din sinuciderea lui. Însă Podsekalnikov, furat la început de reveria unui sens al morții lui care să-l scoată din eșecul și marginalizarea existențială, de libertatea de a sfida sistemul dată de hotărârea de a se omorî (să nu uităm că ne aflăm în contextul sistemului totalitar comunist, în care, se spune în piesă, privirea marxistă avea să transforme imaginea suscitată de eros într-o „porcărie de nu se poate spune”, și în cele din urmă aveau să nu mai fie femei, oameni, etc., ci numai mase), devine încet-încet conștient de valoarea în sine a vieții, dincolo de orice accidente.

El reflectează asupra intervalului măsurat în centimetri între trăgaci și gură sau inimă, în fapt între acele „tic” și „tac”, sau „pic” și „poc”, unde primele înseamnă „totul” și ultimele „nimic”. În gândurile sale naive, oscilează între speranța că se va bucura și va dansa înaintea lui Dumnezeu în cer, pentru că „a suferit” aici, pe pământ, și incertitudinea vieții după moarte.

În cele din urmă, la ora fixată, împins de ceilalți să se îmbete pentru a trece mai ușor pragul, în loc să se sinucidă Semion cade lat. Toți cred că a făcut-o, mitul său începe să fie construit și diseminat, pregătirile de înmormântare cu fast și cu discursuri exaltate se derulează în fața lui. Disperarea lui e cu atât mai mare cu cât își dă seama că aceste cheltuieli exorbitante vor fi suportate numai în eventualitatea morții lui. Însă dragostea de viață învinge, el își contemplă propriul trup, dându-și seama că-l „iubește”, și până la urmă sfidează cinismul celor ce vor să profite de pe urma morții lui, călcând în picioare persoana în favoarea unei idei. El le pune în față drama celor marginalizați, în numele cărora vorbesc alții, care ignoră suferința lor, precum și dreptul lor la viață și cuvânt: „Vă implor, dați-ne voie să spunem cât de greu o ducem. Măcar așa, în șoaptă: «Ce greu o ducem». Tovarăși, vă rog în numele a milioane de oameni: dați-ne dreptul la șoaptă. Ne vom trăi întreaga viață în șoaptă”.

„Ce înseamnă situația internațională față de situația unui singur om?”, este revelația lui Podsekalnikov. „Vreau să mănânc, tovarăși. Dar încă și mai mult decât să mănânc, vreau să trăiesc”. „Sinucigașul ridică însăși problema vieții” (Beatrice Picon-Vallin). El vrea să trăiască viața ca dat unic ce înseamnă „totul”, un viu axiomatic sustras deconstrucției gândirii, și pare a consona acum cu mesajul copilului surdo-mut, care atunci când îl întreba despre sinucidere și sensul vieții, i-a îndepărtat tăcut mâna cu pistolul și l-a mângâiat pe cap, cu un gest mișcat de sensibilitatea ce reacționează în favoarea vieții din pură prezență, empatie și iubire....

Jocul de-a sinuciderea se sfârșește aici, nu fără o notă finală tragică. Tocmai pe când îi întreba pe cei ce-și vedeau năruite planurile și erau oripilați de dorința sa de viață ce vină are el, Podsekalnikov, că vrea să trăiască, că nu a făcut rău la nimeni, nici măcar unei gâze, și le cerea să spună dacă a murit vreun singur om din cauza lui, intră pe scenă cineva care anunță sinuciderea unui personaj important. Acela, îndrăgostit de imaginea mitizată a lui Podsekalnikov, se sinucide lăsând în urmă un bilețel pe care scria că „Semion a avut mare dreptate, viața nu are sens”.

Ricoșeul tragic din final în contrapunct cu desele momente de tragi-comic lasă dâra unei drame a responsabilității, pentru că viața e în mod esențial inter-subiectivitate, și tot ceea ce facem, fie și ca pe un joc consolator, se poate reflecta deviant în alte conștiințe. Între „viața e minunată” și „viața n-are sens” se află un destin, remarcă Felix Alexa. Până la urmă, acest destin interesează mai presus de toate, pentru că sensul unei idei și puterea cuvântului unui om se nasc întotdeauna din viața persoanei ca dat și dar pre-conceptual, și nu invers.

„Sinucigașul” de Nikolai Erdman, el însuși redus la tăcere de sistemul comunist, „este o piesă despre motivele pentru care alegem să rămânem în viață, atunci când totul ne împinge spre sinucidere” (Nadejda Mandelștam).




(În fotografie: Nikolai Erdman în 1920.
Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/File:Erdman.jpg)