John Fowles



Anchetarea misterului


Nu voiam decît să găsesc eu însumi urme, indicii, amprente digitale; doar ca să-mi iau revanșa, să îi bat la propriul lor joc; abilitatea de a mă induce în eroare.

Atitudinea lui Nicholas față de întîmplările pe care hazardul, stimulat de Conchis, i le scoate în față este una de suspectare, de neîncredere, de bănuială piezișă și de indiscretă iscodire. Nicholas nu acceptă jocul așa cum făcuse Leverrier și, de la început, dorește doar să violeze tainele pe care le și echivalează cu mistificarea: Doream să știu realitatea ascunsă de mister, ce face pe Phraxos, de unde venea.” Rolul, mult prea realist, de îndrăgostit, pe care și-l alege cu o grabă revelatoare îi creează o fixație mistică pentru simțul realității, barîndu-i accesul spre semnificațiile majore ale evenimentelor.

Curiozitatea sa profanatoare nu se poate opri la scrupulul poetic și declară totul drept o farsă pe care, pentru a nu pierde simțul realității trebuie s-o demaște clipă de clipă și – eventual – să o și răzbune. ”Am zîmbit. Era caraghios, absurd, emoționant, poetic aș spune. Ziceam că trebuie să fie o farsă pusă la cale de Conchis special pentru mine, un test subtil pentru ca să-mi verifice simțul umorului, tactul, inteligența.” Și, deși în acest moment Nicholas își spune și: ”Ce rost avea să dau buzna să văd cum a realizat-o?”, tentația violării culiselor nu-l va părăsi nici o clipă. Nici măcar după încheierea ostilităților, cînd se va întoarce la Bourani pentru a forța Vizuina, cînd va întreprinde în Anglia cercetări migăloase și insistente pentru a nu afla decît ceea ce oricum i s-ar fi oferit.

Anchetarea misterului este însă descurajată de abila punere în scenă a teatrului metafizic condus cu măiestrie de Conchis. ”Toate ipotezele erau aiurea, lipsite de temei.” Revelațiile lui Nicholas sînt mereu cu un pas în urma schimbărilor pe care le efectuează regia: În sfîrșit se luminau lucrurile. Tot ce se întîmpla la Bourani avea caracterul unei mascarade pusă pe o scenă personală. Pasajul îmi atrăgea atenția ca, din politețe și pentru a mă bucura de spectacol, să nu-mi bag nasul în culise.”

Conchis sacrifică rînd pe rînd realitățile (ascunse una în alta ca păpușile rusești) instinctului detectivist al lui Nicholas întărindu-și poziția dominantă și întărîndu-l: ”Nu mai jucasem de mult șah, dar mi-am amintit că pe măsură ce domini, jocul se transformă într-un șir de false sacrificii. El îmi punea la încercare mai mult incredulitatea decît credulitatea.” Falsele sacrificii nu înseamnă decît încă o pistă falsă: exultarea în fața căderii decorurilor echivalează cu prinderea într-o nouă capcană doar aparent mai reală ca cea anterioară. Fiecare piesă cîștigată este încă un pas ferm spre dezastrul final. Eșecul lui Nicholas este garantat de însăși atitudinea pe care a adoptat-o.

Dealtfel, și Nicholas, într-un acces de luciditate, surprinde porpria-și învestigație detectivistică în flagrant delict de impostură: ”Aceasta era semnificația fabulei. Cercetînd atît de fanatic, trasformasem întîmplările din timpul verii în roman polițist. Dar a considera viața un roman polițist, ceva ce poate fi dedus, urmărit și arestat, este o idee la fel de nerealistă ca aceea de a considera romanul polițist un gen literar major, cînd de fapt, este unul dintre cele mai minore.”




Strîngerea șurubului


”Nu mă puteam opune. Eram și un senzual și un aventurier, un poet ratat care caută salvarea în aventuri dacă nu poate în versuri. Trebuia să beau valul care mi se oferise.”

“Regret, eu sînt ateu!”

“Un desfrînat de profesie e rar un om vrednic de milă.” (de Sade)

“Nu-S-a-Ter-mi-nat!”


Succesul experimentului dramatico-metafizic, aidoma celui al încercărilor destinului, nu este în nici un fel garantat. Este ceea ce doamna de Seitas îi împărtășește lui Nicholas spre sfîrșitul romanului: ”Nicholas, reușita nu este niciodată sigură. Ai aflat secretul nostru. Acum ești ca o substanță radioactivă. Sperăm să te menținem stabil, dar nu sîntem siguri.” Nici o convertire nu este certă și indiscutabilă, căci fără distilarea exigenței, fără angajarea fermă în slujba minunii te poți oricînd regăsi pe poziția isterizată a celui permanent și pe nedrept persecutat. Numai înțelesul ajunării ca purificare și primenire răbdătoare, prielnică primirii minunii ce stă să vină oricînd poate transforma perioadele lipsite de evenimente într-o asceză (exercițiu) menită să te întărească în credință.

Nu se poate spune că Nicholas scapă, altfel decît sporadic, de mania persecuției și atunci, de obicei, doar într-o manieră pasivistă, de abandon consumist: ”Nu știam cum se vor termina toate acestea, și nici nu voiam să știu. Mă identificasem total cu momentul prezent, cu Grecia, cu locul acesta uitat de lume, cu cele două nimfe care se băleceau lîngă mine.” Conform scenariului însă, destinul făgăduiește doar celor încrezători, dar nu-i iartă pe cei ambițioși, nerăbdători și bănuielnici. Pentru ei se strînge șurubul.

Un dialog promițător are loc între Lily și Conchis la primele întîlniri de la Bourani:

“- Domnul Urfe înțelege.
- Sînt fericit.
- Totul va fi foarte bine.”

Numai că domnul Urfe nu va înțelege și atunci încercările vor deveni tot mai dure, regimul se va înăspri, făcîndu-l să exclame exasperat: ”Nu înseamnă că nu eram înspăimîntat, mi-era teamă de faptul că știam că orice se putea întîmpla, că această mascaradă nu avea limite în legile sociale normale sau în convenții.”

Anchetînd cu înverșunare misterul, urmărind numai partea realistă a faptelor, Nicholas se dovedește incapabil să tragă învățămintele scontate din cele petrecute, să se schimbe desăvîrșindu-se pe măsura tîlcului misterioaselor întîmplări. De aceea va fi admonestat cu asprime de către Conchis cînd își va arăta nemulțumirea și mirarea față de noul tratament:

”- Pentru că te-ai dovedit incapabil de a-ți interpreta rolul așa cum trebuia.
- Poate mi-ar fi fost mai ușor dacă aș fi știut despre ce este vorba.
- Þi s-au dat nenumărate indicații.”

De-acum înainte, el va fi privat de genul de întîmplări mai blînde, mai fanteziste, mai puțin realiste a căror pildă n-a fost în stare să o distileze. I se va prescrie însă meditația asupra lor: Þi s-au oferit toate șansele: îți propun să încerci să descoperi ce anume te-a făcut să le pierzi.”

Frivolitatea mincinoasă a lui Nicholas se evidențiază deja din scurta biografie ad-hoc pe care o prezintă gemenelor: ”Și am vorbit deci despre Nicholas: despre familia, visurile și neîmplinirile lui. Folosirea persoanei a treia mi se părea foarte potrivită aici, deoarece le-am prezentat un eu ficțional, eu-victimă-a-împrejurărilor, o pușlama simpatică înzestrată cu un puternic simț moral.” Într-o tardivă meditație asupra faptelor, el își va recunoaște însă ușurătatea și oportunismul în raport cu gravitatea exigențelor sugerate de Conchis:

”Ghicise, pur și simplu, faptul că în concepția mea libertatea însemna libertatea de a-mi satfisface dorințele personale, micile mele vanități. Și la asta îmi opunea o liberatate care să te facă pe de-a-ntregul responsabil de actele tela; ceva mult mai vechi decît libertatea existențialistă, un imperativ moral, un concept creștin, care nu era, cu siguranță, nici politic, nici democratic […] Era ca și cînd mi-ar fi înfipt un cuțit în umăr sau mi-ar fi aruncat un demon în spate: îmi oferise o cunoaștere pe care eu nu mi-o doream.”

E vorba aici de un concept aristocratic al libertății care o vizează ca izvorînd din responsabilitate și generozitate și nu dîntr-un orgoliu egoist și steril. Libertatea nobilă a celor aleși, a celor ce asumă, nu aceea a țîfnei care bate ofuscat din picior.

Coborînd la nivelul de înțelegere și asumare accesibil lui Nicholas, faptele devin cu vremea tot mai realiste în brutalitatea și în înțelesul lor disprețuitor: ”Eram nevoit să accept evidența: mă aflam printre oameni pentru care nu existau nici legi, nici limite.” Singurul înțeles pe care Nicholas îl pricepe pe deplin și pe care deci îl merită rămîne năuceala: ”Eram buimăcit mai mut de îndrăzneala loviturii, de enormitatea abuzului pe care și-l permiseseră.”

Intervențiile sarcastice prin indiferența disprețuitoare și prin glacialitatea limbajului științific pe care diversele somități le au la proces confirmă eșecul lui Nicholas ca individualitate, ca ins autentic într-o relație demnă cu destinul. A devenit doar un caz.

Pentru profesorul Cardi, Nicholas este doar tipul auto-erotic, în termeni clinici, autopsihotic, personalitatea carcteristică într-o epocă imorală și de nerespectare a regulilor, în care gustul plăcerilor egoiste a unei majorități crescînde de indivizi va putea fi satisfăcut prin salarii ridicate și abundență pe fundalul unui dezastru universal iminent.”

Pentru Doctor Maxwell, el este doar subiectul unui experiment ratat: “După părerea mea, egocentrismul subiectului, precum și imposibilitatea sa de a se adapta au fost determinate de trecutul său și în toate raporturile neutre către el este necesar să specificăm că deficiențele personalității sale se datorează unor circumstanțe în afara controlului său […] în ce ne privește, nu putem să avem decît un sentiment de milă față de o personalitate care manifestă nevoia de a-și ascunde slăbiciunile sub atîtea minciuni conștiente sau inconștiente. Nu trebuie să uităm că subiectul a fost lansat în lume fără nici un fel de pregătire pentru auto-analiză sau auto-orientare, și că aproape toată educația pe care a primit-o i-a fost dăunătoare. A fost, dacă putem spune astfel, miop din naștere, iar mediul înconjurător l-a adus la orbire.”

Pentru Conchis, este un caz clinic nerezolvat de egocentrism masochist: “Acest tînăr a constituit un subiect excelent în ce privește scopul urmărit de noi, dar există la el unele trăsături masochiste care îl vor face să găsească plăcere pînă și în discuția noastră privitoare la defectele sale. După părerea mea prelungirea interesului nostru față de el este inutilă și îi poate fi chiar dăunătoare […] Mă refer la o posibilă sinucidere. Concluzia la care am ajuns este că atașamentul dumneavoastră egocentrist este prea puternic pentru a ne teme de altceva decît, poate, de o bruscă hotărîte de a vă pune capăt vieții într-un moment de isterie.”

Discutat în termenii blasfematorii ai limbajului științific, devenit caz, subiect, Nicholas este anulat ca personalitate și mister individual. Declarațiile patetice și generoase de altă dată ale lui June: ”toate reacțiile tale secrete, impresiile, presupunerile […] tot ce nu i-ai mărturisit nici lui Julie... totul este pentru noi de o importanță captială. Avem sute de întrebări să-ți punem”, se cufundă în neant. Nicholas nu mai are nici un farmec, nici un haz, este pierdut în masa anonimă și statistică ce stă la dispoziția științei, nu-și mai regăsește măreția singurătății tragice în confruntarea cu destinul.

El singur va mărturisi în finalul romanului: ”Iar față de jocul lui Conchis, jocul de-a Dumnezeu, simțeam un amestec de fascinație și repulsie pe care îl simți față de o religie cu un grad oarecare de raționalism. Îmi dădeam seama că era ceva în toată povestea asta, dar la fel de bine știam că nu eram nicidecum tipul religios.” El nu a găsit în sine forța magică de a-și converti dorințele pentru a se împărtăși din puterea misterului. ”Mă simțeam părăsit, singur, cu aripile frînte. Un stol de stranii creaturi zburătoare mă înconjuraseră o clipă dar mă abandonaseră, dispărînd, ușoare și misterioase; rămăsesem învăluit în tăcerea plină de voci pe care o lasă în urmă un stol de păsări cîntătoare.” Se simte doar sedus și abandonat, la discreția evenimentelor, fără să bănuiască și deci să-și cultive virilitatea aptă să dea farmec regretelor. ”Nu mă puteam opune. Eram și un senzual și un aventurier, un poet ratat care caută salvarea în aventuri dacă nu poate în versuri, trebuia să beau valul care mi se oferea.” Doar atît, fără să intre în oscilație armonică, fără să o poată amplifica sau întreține. ”Poate că tocmai asta îi reproșam lui Conchis: nu că făcuse ce făcuse, ci că încetase să mai facă.”

Convorbirea cu Leverrier, în mînăstirea Subiaco, este edificatoare pentru cele două atitudini fundamental diferite de a primi încercările destinului și de a le răspunde:

- Ști că asta nu vă satisface, dar vă avertizasem.

- E totuși o ușurare să întîlnești un frate întru sufetință, chiar dacă e mut. […]

- Frate, da. Dar nu întru suferință.

- Nu vroiam decît să comparăm impresiile. […]

- Esența însăși a sistemului folosit de el este să înveți să nu „compari impresii”. […]

- Dacă pe drumul pe care îl urmezi de multă vreme, o mașină se oprește să te ia, asta nu poate schimba decît ora sosirii, nu poate explica și motivul pentru care ai apucat-o în direcția aceea.

- Experiențele noatre au fost probabil deosebite.

- De ce-ar fi fost similareJ? Sînteți catolic? […]

- Sau măcar creștin? […]

- Dar cred în... caritate.

- Prietene, nu pentru caritate ai venit la mine. Ci pentru mărturisiri pe care eu nu am de gînd să ți le fac. După părerea mea, sînt caritabil pentru că nu ți le fac. Dacă ai fi în locul meu, m-ai înțelege mai bine. Și adăugă: într-o zi poate mă vei înțelege. […]

- Þin să vă asigur încă o dată că păstrez tăcerea în interesul dumneavoastră, cît și al meu.”

Nicholas se dovedește incapabil să înțeleagă că a fi ales înseamnă a fi incomparabil, într-o relație unică cu destinul căruia, ca oricărei taine, îi priește tăcerea.



(Pînă acum am postat din acest comentariu eretic la Magicianul lui John Fowles:

Ironia soartei (I) cu capitolele: O metaforă geologică;

Ironia soartei (II) cu capitolele: Vîna destinului, Mania persecuției;

Ironia soartei (III) cu capitolele: Chemarea destinului, Provocarea destinului - încercarea darurilor;

Ironia soartei (IV) cu capitolele: Lovitura soartei, Ironia soartei;

Ironia soartei (V) cu capitolele: De ce și cum, Ca și cum, Fascinația destinului;

Ironia soartei (VI) cu capitolele: Măreția înscenării, Puterea misterului

Ironia soartei (VII) cu capitolele: Inițierea în miracol, Răscrucea întîmplării - derutarea, Convertirea;

Ironia soartei (VIII) cu capitolele: Distilarea exigenței.

Pentru cine mai are răbdare, ar mai urma doar două capitole: În frîul libertății și Soarta ironiei pe care le voi introduce, sper, într-o ultimă postare.)