Radu Paraschivescu, “scriitor neastâmpărat și prolific”, așa cum îl caracteriza un confrate, ne-a oferit recent un nou prilej de încântare. Volumul ”Ghidul nesimțitului”, apărut în Colecția ”Râsu’ lumii” la Editura Humanitas a avut parte de o lansare de succes și vânzări record la BookFest, dar și de un turneu de prezentare pe măsură ce a cuprins deocamdată capitala, Clujul, Brașovul, Timișoara și Lugojul. Este o carte în care recunoaștem umorul de calitate al autorului, umor pe care l-am mai întâlnit în ample pasaje din volumele anterioare, „Bazar bizar” și „Fanionul roșu”. ”Ghidul nesimțitului” și nesimțirea ca fenomen social sunt subiectele interviului ce urmează.

- Domnule Radu Paraschivescu, de ce are nevoie România mileniului III, țară membră NATO și cu un picior în UE, de un ghid al nesimțitului? Răspunde această carte unei comenzi sociale?

- Faptul că suntem în NATO și eu scriu un „Ghid al nesimțitului” sunt lucruri care nu se exclud. Cartea nu vine în întâmpinarea unei nevoi precise, identificate ca atare. Depinde ce sistem de așteptări avem, depinde ce dorim de la cartea asta. Dacă dorim să amuze – eu sper că amuză; dacă dorim tâlcuri misterioase și plonjoane foarte adânci în chestiuni subtile, mă tem că nu ajungem nicăieri. Nu! E o carte veselă în aparență – și de aici plasarea ei în Colecția Râsu’ lumii, o carte care însă ascunde un soi de tristețe, de decepție, chiar de revoltă, o exasperare pe care la un moment dat am transpus-o în pagină. Este un volum pe care l-am născut împreună cu mai mulți oameni de la ”Humanitas”, iar Gabriel Liiceanu nu este străin de această inițiativă. Oferta a venit într-adevăr bine pe momentul BookFest, la fel cum și cărțile lui Traian (n.r. – Traian Radu Ungureanu – ”Tehnica neputinței la români” și „Războiul timpurilor” – Seria de autor – Ed. Humanitas) au avut prilejul unei lansări rapide și de succes.

- Ați devenit „nesimțitolog”, fondatorul unei noi științe, „nesimțitologia”?

- ”Ghidul nesimțitului” nu este un ghid și nu este o carte pentru uzul nesimțiților, nu de alta, dar cred că ei nu vor ajunge la acest volum scris pe alocuri cu tușe mai groase, chiar dacă este în fond un surâs care ambalează o tristețe – tristețea celui care constată involuția societății. Este un soi de eseu, să zicem, cu mici alunecări spre literatură, porționat în patru felii care se ocupă de diverse tipuri de nesimțiți, în funcție de amplasamentul lor, iar destinatarul real este cel care a avut de suferit de pe urma vecinătății neplăcute, zgomotoase, a unei vietăți invazive, care tinde să devină proliferantă și împotriva căreia eu nu-mi propun să găsesc remedii, printre altele pentru că nu cred că se pot găsi. Remediile trebuie căutate altfel, nu printr-o aparentă „rețetă”, care să anuleze efectele.

- Spuneați la un moment dat că sistemul de așteptări este cheia acestui fenomen de involuție. Însă mentalul nesimțitului de la bloc, al ”blocatarului”, este până la urmă rodul a zeci de ani de inversare a sistemului de valori promovat de comunism, nu?

- Este o formă de involuție care nu mai poate fi numită drept pasageră, dar care e rezolvabilă. Este ”cheia”, pentru că în funcție de cum îți țeși proiectele de viitor, găsești și metodele, și buna conviețuire cu celălalt. Sigur că Traian Ungureanu a vorbit despre comunism, ca rădăcină a fenomenului (n. r. – vezi capitolul „Uranus - loc de pomenire” din „Tehnica neputinței la români” – Humanitas 2006). Eu observ doar pierderea plăcerii de a trăi împreună, dispariția forfotei bune, prietenoase, de pe străzile Bucureștiului, apariția de relații „proletcultiste”, de la tutuiala excesivă și până la înghionteala din metrou. Și eu vorbesc despre niște decenii care au anulat o bună parte din ceea ce reușiserăm noi să dobândim – nu este însă cazul să ne melancolizăm și să devenim extrem de pesimiști, situația nu e chiar așa dramatică… Sunt doar niște lucruri spuse răspicat – literaturizate, ceea ce nu mi se pare rău deloc; ele prezintă niște realități – unele în cheia unei analize, a unei succesiuni de idei bine structurate, altele sub scutul protector al literaturii – dar, în esență, ne spun același lucru: că a venit momentul unor recuperări. Momentul acesta trebuia deja să fie prezent, să fie asumat și consumat ca atare. Am întârziat, nu-i nimic, nu-i o dramă, n-a fost ultimul tren. Cred că și prin asemenea tentative putem să ne ocupăm de acum încolo de noi înșine, pentru a descoperi arta conviețuirii, bucuria spațiului comun. Să redescoperim, dacă nu „poezia” unor noțiuni, măcar semnificația unor concepte care au alunecat nepermis. De exemplu, conceptul de „mahala” – care în perioada interbelică însemna cu totul alt lucru decât azi, și asta ne-o spun literatura și studiile…

- Inclusiv un tip de comunicare interumană, un anumit gen de interacțiune…

- …iar acum am deviat spre ceva toxic, nociv, sinonim cu cloaca, un spațiu fetid, irespirabil. E momentul să revenim, să redescoperim, de la tabiet și până la decizie, niște zone în care putem să ne comportăm cuviincios. Astfel de recuperări sunt foarte importante.

- Ce facem cu spectacolele de divertisment, cu serialele autohtone sau talk-show-urile care chiar stimulează nesimțirea la români? Sunt grupuri satirice care dau nesimțitului exact elementul acela în care el se simte foarte bine, și aici vorbim de „show”-urile transmise la ore de maximă audiență…

- E vorba de manifestările știute, care invită la apariția unor așa-zise modele, recrutate din categoria non-modelelor, a anti-modelelor. Nu suntem însă noi excepția, eu nu cred că în Olanda, de exemplu, se consumă numai de la Erasmus de Rotterdam în sus…

- Observ că discuția a devenit prea serioasă, așa că o să întreb direct: ce-aveți, dom’le, cu purtătorii de maiouri cu găurele?!

- Este un accesoriu vestimentar care m-a marcat… Că l-am văzut cam peste tot, nu-i nimic, dar îl văd afișat și aici există deja diverse mode și tipologii, pentru că maioul cu găurele nu se poartă oricum. El poate să se poarte și pe sub cămașă, cu condiția ca aceasta să fie larg deschisă, pentru a lăsa articolul la vedere. El se pliază de obicei peste un anumit tip de contur ventral. Oamenii slabi, gracili, nu poartă nu poartă așa ceva. De obicei, maioul cu găurele e un fel de vale textilă care ascunde un pântec îndesat cu bere… E o convenție, o joacă până la urmă textul acesta, însă joaca propune niște imagini cititorului: de la maioul cu găurele și până la comportamentul în tren – și o spune unul care a călătorit mult cu trenul în ultima vreme – nesimțitul călător, nesimțitul de la bloc – „blocatarul” care are ca loc predilect de manifestare casa scărilor, nesimțitul în manifestările de viață socială – la ateneu, la teatru, chiar și la înmormântare, când părintelui îi sună celularul de sub sutană în momentul veșnicei pomeniri… Bucureștiul a devenit un spațiu al pripei permanente și al concurenței artificiale, cu oameni grăbiți, mereu îmboldiți de lucruri mărunte…, se vede și după mersul lor.

- Devin invazive astfel de forme de derapaj?

- Nu știu dacă toate astea sunt accidente sau încep să devină normă – dar, repet, nu trebuie să devină obiect de depresie națională, ci pur și simplu să ne îndemne să ne uităm mai des în oglindă. Nu am ambiția de a sistematiza un domeniu, de a scrie o operă izvorâtă din inima unui om depresiv, dezamăgit de tot ceea ce se petrece în jur, ci pur și simplu, e vorba de o împunsătură cordială, tandră, cu nuanțe jucăușe, vesele, care ar putea la un moment dat să miște o pietricică dintr-un perete mai mare. Asta vrea să fie „Ghidul nesimțitului”.

Foto: Radu Paraschivescu si Traian Radu Ungureanu la lansarile de carte de la Lugoj - 1 iulie 2006