Scriind romanul Fabian, Gelu Diaconu nu și-a propus să revoluționeze romanescul, nici măcar să-l aducă în avanposturile modernității. Nici tematica atacată nu impresionează prin inedit, prin vigoare ori subtilitate. La prima vedere, nu reușim să ne convingem de ce ar merita citită o carte în care se repetă obsesiv epitetul „siderat”. Personajele, (puține cum sunt) privesc, râd, rămân siderate. Și totuși, la o abordare istoricist-comparativă, descoperim filiația cu Dickens. Anume copilul tratat brutal și silit să fugă de acasă. Lipsește doar exploatarea muncii infantile. Așadar, Gelu Diaconu nu este original nici la capitolul acesta.
Unde inaugurează atunci autorul, dacă se poate vorbi de așa ceva? unde? în crearea unui caracter senin, care traversează vicisitudinile vieții fără să se acrească, fără să se lase condus de instinctul de conservare. De cele mai multe ori, literatura română a avut parte de tineri maltratati care strâng din dinți și așteaptă să acceadă la condiția de exploatatori. Suferința slujește la călirea victimei, transformând-o în călău. Ucenicia la școala vieții este răsplătită cu ghionturi, înjurături, palme sau, ce mai tura-vura, cu cafteală. La rândul său, ucenicul rabdă mai ușor dacă se imaginează în postura de jupân, luându-și revanșa asupra puștilor care îi vor cădea în mână. Un soi de relație de cazarmă între bibani și veterani. Așa se întâmplă cu Dinu Păturică, cu ucenicii din teatrul si momentele lui Caragiale și chiar cu Darie al lui Zaharia Stancu.
Gelu Diaconu, conform structurii sale romanțioase, vrea să observe partea fericită a lucrurilor. Fără a fi un utopic – căci Fabian fuge în capitală din cauza bătăilor – romancierul se concentrează asupra caracterului frumos al micului său erou. Mai mult de atât, scriitorul face mari eforturi de a privi lumea prin ochii unui puști de 10 ani. De aceea lipsesc localizările (exceptând MacDonald’s) și toponimele. Se are în vedere starea de mirare, de uimire a băiatului de la țară în fața decorului citadin și a tehnicii.
Citind proza lui Gelu Diaconu ai senzația unei reîntâlniri cu Dumbrava minunată a lui Sadoveanu, sau cu Amintirile lui Creangă, umorul fiind înlocuit de tandrețe, ruralul fiind înlocuit de citadin.


Felix Nicolau