A.G. Fără a exagera, domnule Vasile Blendea, fotografiile pe care le-ați făcut poartă o semnătură distinctă în peisajul acestei arte, iar recuperarea d-voastră într-un spațiu geografic cum este cel teleormănean, care vă este drag, este cât se poate de firească.

V.B. Oricare ar fi percepția asupra persoanei mele artistice eu mă declar fiu adoptiv al județului Teleorman. Spun acest lucru deoarece, spiritualitatea mea are un puternic corespondent în această zonă mirifică, în acest ocean al culturii în care s-a născut Zaharia Stancu, primul și, cred, cel mai bun președinte pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor. Avea „coloană vertebrală”. Reușea să intre direct la Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, fără să facă anticameră. Tot aici, în Teleorman, s-a născut Marin Preda, Constantin Noica, Mircea Scarlat ș.a.m.d.

A.G. Putem vorbi de „mâna sorții”, dacă urmărim cum ați ajuns să faceți fotografie?

V.B. Da, acele momente sunt un amestec de tristețe și veselie. Eu, până la 14 ani, nu am avut nici o fotografie. Tot pe la acea vârstă m-am îmbolnăvit de plămâni și am fost internat într-un sanatoriu din Gorj. Acolo exista un fotograf ambulant care fotografia bolnavii, convins fiind că toți plecau în coșciug și, credea el, că așa rudele nu-l vor uita. La mine nu s-a nimerit socoteala și m-am întors acasă cu prima fotografie și cu gândul să învăț această artă, pentru a face fotografii tuturor gorjenilor din Peștișani. În sat erau puțini cei care aveau o fotografie făcută de vreun fotograf ambulant, și acestea fiind făcute la bâlciul de Sf. Petru. Pentru mine și ceilalți trei frați părinții nu au avut posibilitatea să comande o fotografie pe care s-o agațe în perete. Află că, până la acest interviu, nimeni nu a știut că eu am fost poetul satului. De mic, chiar bolnav fiind, pentru că am căzut din copac și mi-am fracturat coloana vertebrală și nu am mai pomenit niciodată despre acest handicap, îmi plăcea să scriu poezii, spun unii, chiar cu talent. Am terminat liceul la seral în Târgu Jiu. Deoarece părinții nu aveau posibilități materiale pentru a mă întreține, vindeam pepeni în piața orașului, unde devenisem specialist în încercatul pepenilor, pârâitul măselelor sau lubenițelor, după cum le ziceau localnicii. Greutățile m-au urmărit și în anii de studenție la Facultatea de Filologie și atunci am blestemat pe toți părinții să aibă parte de cheltuielile de școlarizare pentru copiii lor, precum au avut părinții mei. Eram student și trimiteam acasă bani după urma unui aparat de fotografiat românesc, OPTIOR, pe care îl cumpărasem cu 75 de lei de la un prieten, Mitică Tamaș, care mi-o luase înainte cu fotografia. Primul client al acestui prieten fusese un mort, iar la fotografie el le spunea: „Ridicați coșciugul mai sus… mai sus… mai sus”, până era să cadă mortul. La câteva zile fiul mortului îl întâlnește pe Mitică și i-a cerut fotografia, însă hilarul situației era că el nu avusese film în aparat și, pentru a se salva, i-a spus: ”Domne’, n-a ieșit că a mișcat mortul”. S-a ales cu o palmă, fapt pentru care s-a hotărât să renunțe la fotografie, și mi-a vândut aparatul în rate. Am povestit această întâmplare doamnei Tita Chiper, soția regretatului Alexandru Ivasiuc, iar la câteva zile primesc de la domnul Andrei Pleșu un telefon felicitându-mă pentru interviul din „Dilema”. La început am crezut că este o glumă, dar dumneaei transformase dialogul nostru amical într-un interviu reușit. Urmare celor destăinuite acolo am fost abordat de studenți din anul V de la Facultatea de Teatru și Cinematografie, printre care și fiul actorului Mihai Mălaimare, care m-au filmat aproape unsprezece ore. Filmarea s-a realizat în laboratorul meu, care era pe atunci la Radiodifuziunea Română. A ieșit un scenariu de film, reușit din punctul lor, dar nu mi-au mai dat nici un semn de viață dacă a fost montat pentru proiecție sau nu.

A.G. Considerați fotografiile ca fiind niște copii, care s-au împlinit în viață. Cum ați ajuns să fotografiați marii noștri oameni de cultură, dat fiind că în București existau fotografi profesioniști ce ar fi putut accede la o astfel de galonare ?

V.B. Mărturisesc că Eugen Jebeleanu a fost cel care m-a introdus în lumea scriitorilor, în anul 1972, la Conferința Națională a Scriitorilor ce s-a ținut la Palatul Republicii. Pe atunci împlinisem un an de când lucram ca fotoreporter la televiziunea națională. În general am fost feblețea unor oameni dificili. Unii dintre cei mai dificili au fost: Marin Preda, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Eugen Jebeleanu și mai sunt și alții pe care din motive de spațiu nu-i voi numi. Dar cele mai dificile ședințe foto le-am avut cu Preda, Jebeleanu și Nichita. Am colaborat cu fotografii la toate revistele și ziarele. Toți mă întrebau de unde am acest talent, eu fiind un simplu profesor de română. Le răspundeam în glumă că: ”Marxismul nu exclude întâmplarea”. Venea la mine câte unul să-mi spună că mă dușmănește unul sau altul dintre fotoreporteri și le răspundeam că este doar o falsă impresie, pentru că suntem atât de puțini în această breaslă încât ne completăm reciproc și nu mai încape loc de ură. Eu mi-am cucerit prietenii și prin arta imitației, care, să fiu sincer, îmi iese perfect. Eu imit 20 de voci ale unor mari personalități, cum ar fi: Tudor Arghezi, Dem Rădulescu, Tomazian, Toma Caragiu, Adrian Păunescu ș.a.m.d. Acum regret, că după Revoluție, nu am exploatat și această calitate, pentru că aș fi putut ajunge, după cum spuneau unii, mai în glumă, mai în serios, „omul orchestră”. Revenind la fotografie, trebuie să-ți spun că printre cei care i-am fotografiat se mai numără Tudor Arghezi, Tudor Vianu, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Gheorghe Pituț, Grigore Hagiu, iar lista poate continua. Și, poate nu știi, dar eu am excelat și în interpretarea muzicii populare. Pe Tudor Gheorghe eu l-am dus la Petre Cătărăsgeagu din Tismana, lăutarul care o cunoscuse pe Maria Tănase, și roadele acestei întâlniri s-au văzut în timp.

A.G. Am reținut un amănunt pe care nu-l știam, și anume că sunteți nepotul lui Constantin Brâncuși.

V.B. Așa este și să știți că nu m-am folosit de acest grad de rudenie pentru a mă face cunoscut în diverse cercuri, ci mai degrabă pentru a apăra numele unuia dintre cei mai mari artiști ai lumii pe care din păcate mulți români îl trec la lada uitării, printre și alții. În anul 2002, declarat Anul Brâncuși, am călătorit cu opera sa la Veneția și am remarcat că așa frumos vorbesc străinii despre noi și tare urât vorbim noi despre noi. Cumplit de trist să constați că această țară, care a fost mântuită de Dumnezeu, pentru că a fost numită Grădina Maicii Domnului, să fie otrăvită de tot felul de spirite rele. Atunci mi-am zis:” Doamne, de la străbunii noștri am învățat îndemnul care pentru care, iar de la contemporani care pe care”. Vedeți dumneavoastră, economia de piață a devenit un mastodont hămesit care înghite totul. Cultura a fost așezată pe ultimul loc într-un șurub; măcar dacă acest șurub ar fi spirală ca să se poată elibera. La Veneția, în timpul expoziției, a venit o tânără, născută în București, care aproape că-mi plângea pe umăr și mi-a zis: ”Domnule Blendea atât de frumos ați vorbit despre Brâncuși încât m-am hotărât să fac nunta în România, în Anul Brâncuși, eu fiind logodită cu un avocat din Padova”. Ceea ce a și făcut.

A.G. În aceste condiții nu mai este curios că vă luptați pentru a menține mitul artistic al unui român, pe care majoritatea celor din afara granițelor îl cred francez sau american, în timp ce confrații din țară se fac că nu observă că este asimilat de patrimoniul cultural al altor țări. Cu atât mai mult cu cât opera lui Brâncuși este cea mai scumpă dintre toate lucrările de gen ale lumii.

V.B. Percepția este cât se poate de corectă și v-o întăresc cu ceea ce voi relata în continuare. La Veneția, spre stupoarea mea, am aflat că doar o cincime din cei prezenți știau că Brâncuși era român. Și atunci am vrut să le demonstrez de ce un astfel de artist putea fi numai român. Le-am spus: ”V-am adus numai trei mostre care să identifice pe Brâncuși cu nația sa. Primul este certificatul de naștere și pașaportul de Hobița, județul Gorj, al subsemnatului care este nepotul lui Brâncuși, deci dovadă că el este român. A doua mostră este subsemnatul, care are trăsăturile fizice ale omului născut la Hobița, eu având aceeași înălțime cu artistul, adică 1,63 metri. Și a treia – unde am văzut lacrimile românilor din sală vărsându-se peste aparatul meu - constă în descrierea întâlnirii dintre doi mari artiști ai acestei țări, Constantin Brîncuși și Maria Tănase. Brâncuși se afla la o expoziție de artă modernă la New York, Maria în turneu acolo, ei cunoscându-se de multă vreme. Și când a dat cu ochii de ea i-a venit un dor așa de mare de țară încât pe nerăsuflate și în loc de binețe i-a zis: „Cântă-mi Mărie un cântec de pe la noi, că mi-e friptă inima”. Iar ea că să pună și mai mult foc la rană i-a cântat „Mărioară de la Gorj”. El a stat în tot acest timp cu fața la perete, udându-l cu lacrimi. Când s-a sfârșit cântecul s-a întors către ea și i-a zis: „Când te aud cum cânți Mărie, îmi vine să las totul baltă și să mă întorc la oltenii mei. Toată viața, auzi fată, am făcut și eu ce m-am priceput, dar când aud cântecele noastre îmi vine un dor …”. Și atunci ea la mustrat așa: „Bă, nenea Costache, ce dracului te-a îndemnat de ai rămas răzleț atâta amar de vreme printre străini, când țara noastră parcă e pictată de Dumnezeu?”. Acest citat este din cartea lui Sachelerie, dar eu l-am mai modificat. După ce am terminat cu cele trei argumente, un student la Arhitectură, aflat în sală, m-a deșirat, cum spunem noi oltenii, spunând că a fost atât de impresionant în momentul când a auzit că Brâncuși este român încât s-a hotărât să-i dea băiețelului, pe care tocmai i-l născuse soția, numele de Constantin.

A.G. Pentru că interviul nostru se desfășoară pe fugă, într-un spațiu neconvențional pentru un astfel de demers, adică sala de expoziții a Muzeului Județean de Istorie Teleorman, aș vrea să vă referiți puțin și la această stare de ușoară iritare a pictorului Andrei Sorel, din timpul vernisajului expoziției sale „Călușarii”.

V.B. Chiar dacă vi s-a părut că în discursul său a fost recalcitrant, Sorel nu trebuie înțeles așa, pentru că încearcă să-și apere creația sa și pe a celorlalți artiști. Fiecare artist are traiectoria lui, dar Andrei Sorel și-a ales una deosebită. Chiar dacă stă mai mult la Paris, opera sa rămâne în patrimoniul românilor și mai ales acea imagine superbă a calului moștenită aici, în țară. La Alexandria, el a venit cu o temă deosebită, „Călușarii”. Călușarul este emblema cu care noi am călătorit, am dansat, am clopoțit, ca să fac o metaforă, care a uimit lumea. Mă întreb, și ne întrebăm, de ce suntem atât de puțin cunoscuți în lume atâta timp cât avem materie cenușie cât să alimentăm întreaga planetă? O întrebare cu multe răspunsuri, atâta vreme cât mari personalități, Brâncuși, Cioran, Eliade, Eugen Ionescu și multe altele, care au evadat din spațiul mioritic, acolo unde s-au stabilit au dat de înțeles că România și-a trimis o parte din mesageri să vestească despre măreția ei. Trebuie să recunoaștem că măreția unei țări este dată de cultura ei. Anglia l-a dat pe Shakespeare, și de cinci secole se menține în frunte. Noi avem atâtea valori încât putem cuceri în orice an Premiul Nobel. Acum șase ani eram în străinătate și o persoană mi-a spus: „Îi urăsc pe români, fiindcă se turtesc între ei. Noi cum descoperim o celulă de inteligență punem toți mână de la mână, bani de la bani, și scoatem din ea Premiu Nobel. Românii sunt mai deștepți ca noi, ajung până la Premiul Nobel, iar când să îl ia îl turtește un alt român”. Orice țară își respectă valorile și se mândrește cu ele. Dacă un artist a ajuns să se stabilească la Paris nu este considerat român. De aceea, Brâncuși este considerat francez și câteodată american. Brâncuși, în perioada când era campania împotriva lui, spunea: „După ce voi muri, se vor înălța toți corbii și se vor hrăni din arta mea”. Ceea ce s-a și întâmplat. Anul Brâncuși a fost un fiasco, fără a mai adăuga contestările și titlurile din presă. Pe artist, când încă ucenicii lui lucrau la Coloana Infinitului de la Târgu Jiu, l-au întrebat: „Maestre, ce înseamnă asta, că noi lucrăm și nu știm la ce ?”. El le-a răspuns: „Uitați-vă până veți vedea! Priviți până veți înțelege! Nu știu ce vă las vouă! Timpul va fi mai înțelept și va spune mai mult decât vă spun eu vouă. Eu vă las bucurie curată”.

A.G. Vă mulțumesc!
(interviu realizat în 2002, la Alexandria, după vernisajul expoziției lui Andrei Sorel „Călușarii”)